• Evil never looked so adorable!

    1. Civilitate consumistă

    La fel ca mulți dintre voi, nu am pretenții de Prometeu, nici vise de Superman. A trecut vremea când mă proiectam în astfel de eroi. Desigur, am poduri întinse peste ceea ce văd și ating dar cred că picioarele îmi sunt pe pământ. Încă! Înțelegând vremurile și condiționările lor, nu-mi rămâne decât să aranjez cât mai frumos odaia asta a vieții, să curăț ce e de curățat, să scot afară ce e inutil, să fac o pâine caldă pentru cei din casă și, din când în când, să o împart cu alții din afara ei. Dar la fel ca orice alt joc, și aici au fost momente când am trișat, când am încercat să fac lucrurile mai ușoare, când am pretins oaspeților că nu e timpul de vizite și nici de binețea la care se așteptau, cu alte cuvinte am încercat să-mi fac viața mai frumoasă fără să o fac mai bună. Apoi am observat că nu sunt singur în acest joc. Suntem prinși într-o horă a frumosului rupt de bine, a apariției-în-fața-altuia, a lejerului ca stare metafizică, a flexibilității morale care nu ne costă niciun gram de sudoare. Uite așa am devenit tot mai conștient că trăim o civilitate consumistă: dictăm altora binele pe care ar trebui să-l facem mai întâi noi! Multiplicarea “activiștilor sociali” și moda  “justiției sociale”, care trebuie îmbrățișată de toți in corpore, spune ceva despre cum sensibilitatea noastră față de problemele celorlalți compesează autismul propriilor probleme. Și, cu cât vocea e tot mai mult îndreptată spre celălalt, sinele își poate juca mai departe propriile ipocrizii…

    2. Babelul care ne unește

    În ultima săptămână s-au legat niște fire tainice între cîteva evenimente din colțuri diferite ale lumii, făcându-mă să mă gândesc mai mult la cum și de ce ne consumăm civismul în fața altora.

    Zilnic sunt țesute miliarde de fire, legând respirațiile sagace ale omenirii nevoită sa împartă timpul și spațiul într-o fugă nebună către progres, spun unii, spre propria distrugere, spun alții. Complicate legături bolnăvicioase, complicități stânjenitoare, tăceri vinovate, strigăte de ajutor, aroganțe savante, toate acestea se împletesc cu zumzănitul mulțumirilor, al dorințelor, șoptite sau răspicate, etc.. În toată acestă țesătură de destine umane s-au intâmplat trei evenimente care își reclamă un timp de reflecție înainte de a fi pred(ic)ate celorlalți în cacofonia comună a intereselor private divergente:

    1. În România se întîmplă o tragedie care are ca victimă o fată, secrestrată, violată și abuzată de 7 … “persoane”. Victima de la Vaslui primește consolări și simpatie națională în timp ce violatorii sunt cercetați în libertate. Strigător la cer e atât oroarea pe care a suferit-o tânăra cât și lejeritatea cu care făptașii sunt purtați agale de la un colț la altul al articolelor de lege și justificările pe care unii vor să le construiască în apărarea celor 7. (În SUA nu se fac poezii simbolistice, cei 7 erau arestați imediat, ca să dovedească unui Chomsky că “argumentul” său e solid: capitalismul nu are mila, bagă oamenii în închisoare mai ceva ca comunismul).

    2. Cam în același timp cu scandalul violului de la Vaslui, la Los Angeles are loc o premiere a unei “transgender”. El-devenit-ea a fost premiată ca o adevărată eroină pentru curajul de a trece dincolo de limite, de convingerile societății, de șoaptele sau strigătele împotrivitoare, curajul de cere altora respect indiferent de opțiunile majorității, etc. Luptă cu biologicul pentru ca ai eșuat în lupta cu psihologicul.

    3. Într-un alt colț de Los Angeles o socialistă face afaceri cu părți din avortonii clinicilor pe care le finanțează. Și în acest caz au loc discuții aprinse, unii condamnând oroarea de a face trafic cu organe ale unor copii ce nu au avut șansa să se nască, un doctor vorbind degajat de decapitare, zdrobirea prin utilizarea forcepsul în asa fel încât organele “marketable” sa fie păstrate intacte. Ca și în cazul violului de la Vaslui, sunt și oameni empatizând imediat cu “victima” (cine e victima aici?????), ca de fapt nu se încalcă legislația, nici morala, sau spunând că toți suntem vinovați sau nevinovați deopotrivă, aducând opinii savante despre semantică, articole de lege, Pluto și Moș Crăciun.

    Ce este comun în cele trei cazuri amintite, pe lângă disputele din spațiul public? Comun e faptul că bătăliile care se dau acum sunt în spațiul sexualității. Obsesie a fundamentaliștilor de dreapta? Ceea ce altădată ar fi fost clar și limpede, acum este difuz, argumentabil și justificabil. O fi bine, o fi rău?

    3. Apocalipsa acum!

    Pentru a avea un răspus la întrebarea de mai înainte (să recunoaștem că fiecare ne poziționăm undeva mai la stânga sau dreapta unei probleme, centrul e doar un loc utopic în care roboții se vor afla înțepeniți când vor avea erori de sistem), trebuie să facem un exercițiu cognitiv: cum ar fi dacă am lua cuvintele transgender-ului și le-am pune în gura celor 7 băieți violatori? Cum ar fi să acceptăm că doar noi suntem cei care impunem limite morale, că trebuie curaj să îți exprimi identitatea sexuală, să treci impasibil de strigătele majorității? Acceptarea biologicului si apoi transcenderea lui pentru o nouă experiență sexuală care, nu-i așa, va solidifica “identitatea de gen” (altfel nu s-ar justifica operația de sex)! Pentru a ajunge aici trebuie… curaj, eroism, sfidare a majorității morale! Cum ar fi să le spunem celor 7 noua revelație pentru care s-a luat un premiu, s-a scris si vorbit peste tot în lume (și credeam că e kitchoasă situația când eroul își dezvelește propriul monument)?

    Dizolvând transcendentul în formulele științifice și în categoriile psihologiei, am ajuns să punem mâna pe istorie ca fiind a noastră și numai a noastră! Într-o astfel de istorie, asemenea tututor celorlalte civilizații, degradarea morală trebuie justificată, promovată, multiplicată! Apocalipsa se întâmplă azi, în absența oricărui Dumnezeu, dar ea e sărbătorită de oameni cu artificii, curcubeu si bucurie senilă!

    Curios cum în cazul nr. 1 tinerii au poziții moraliste foarte puternice. Cum ar fi să le șpreiem ochii și mintea cu un verset cu care i-a terorizat ei pe alții până acum: “cine nu are păcat să arunce primul piatra!”, amintindu-le de orgiile și promiscuitatea sexuală de prin școli și campusuri universitare, etc.? Cum ar fi să aducem aminte tinerilor oripilați de tragedia fetei si brutalitatea celor 7 că ei sunt “prima generație nonjudgementală din istorie”? Cum ar fi dacă am defini tot ceea ce s-a întămplat acolo ca dragoste, așa cum tinerii o definesc acum, “chemistry”, cu ceva violență (și asa că tinereii noștri “șocați” de violul de la Vaslui sunt mari degustători de sex și violență în literatură, muzică, filme, jocuri, artă). Și, tot așa cum apreciază tinerii noștri (a)moraliști trendurile care vin din Occident, avem “dragoste la înghesuială”, însă fără consimțământ. Interesant e cum până și evoluționisti și atei convinși își exprimă repulsia față de tragedie nu pe baze pur biologice, ci pe considerentele unei etici care transcende formula chimică și instinctul biologic. Dacă am fi consistent evoluționiști am trece mai departe pe lângă oroarea asta, fără nicio ridicare de sprânceană, lăudând dreptul celui mai puternic de a se perpetua. (Sexul, o obsesie a fundamentalismilor din dreapta politică? Luați numai exemplele de sus și o să vedeți că sexul e obsesie pentru “progresiști”. Eu, cel puțin, nu pot avea niciun sentiment de siguranță când sunt în preajma unor persoane care sunt obsedate de sex – și nu vorbesc de fundamentaliști ci de leftiști, de obsedați de dreptul de avort, de (homo)sexualitate, (tran)sexualitate, etc. ) 

    Un simplu exercițiu de logică descoperă mari carențe în gândirea “activiștilor sociali”, o lipsă de consistență logică, o însumare contradictorie a unor poziții opuse. Dar îmbuibarea narcisistă împiedică conștientizarea unor astfel de inconsistențe și aberații nesincere.

    4. Profetul beat

    Dacă e o apocalipsă trebuie să fie și un profet! Poate că lumea noastră ar mai avea vreo șansă de supraviețuire dacă am ieși din cursa nu doar a distrugerii ecologice și a lăcomiei economice, ci și din cea de a avea dreptate atunci când negi tocmai temeiul obiectiv al dreptății. Poate că ne-am găsi o coeziune socială care să ne energizeze înspre facerea binelui dacă am defini acel bine public. Într-o recrudescență a patologiilor identitare minoritare nu mai există bine public, există doar interes de clasă! Ca filosofie eșuată secolul trecut în jumătate de lume, marxismul se prezintă “progresist” tocmai în cealaltă jumătate de lume, care ar fi avut șansa să învețe din istoria trăită de alții. Te uiți la cei de la care speri că vor aduce o lumină, o revelație, o căldură care vine dincolo de zidurile acestei lumi distruse, egoiste și răzbunătoare. Mă uit cu uimire si dezamăgire la ceea ce constituie “viitorul” creștinismului in Occident (cel puțin ca tendință demografică și culturală) și confuzia pe care “creștinismul liberal” o aduce. Profetul care are vocea cea mai puternică este și profetul care e beat turtă! Beția creștinismului liberal e perfect simetrică cu cea a suratei sale, cea a fundamentalismului de dreapta: politica. Creștinii liberali/progresiști nici nu se mai revendică de la Scriptură ci de la filiația politică. Dacă e luată în serios, Scriptura e folosită pentru a combate adversarii politici si pentru a susține propria simpatie politică. Lejeritate morală față de teme ale stângii, talibanism etic față de erorile adversarilor ideologici! Dumnezeu e înlocuit cu guvernul, revelația cu împrumutul cultural, Duhul cu un sine mai adânc, inspirația cu fenomene psihotice, pocăința cu sentimentul de bine, adevărul cu  intersubiectivitatea și convenționalul social, mântuirea cu modelul moral, judecata lui Dumnezeu cu … un teambuilding, diavolul cu capitaliștii/americanii/fundamentaliștii, etc.

    Oricât ar face uz de discursul iubirii semenului ca fiind superior celui al purității doctrinare, creștinii liberali cad testul în același mod ca și adversarii lor politici: realitatea. Luați un apostat ca Frank Schaeffer (comoară pentru colecționarii de sofisme) sau un Brian McLaren sau Michael Hardin si o sa simțiți “dragostea” lui Hristos când vorbesc, jignesc si fac mișto de cei din dreapta, veți vedea că” nu sunt ca fundamentalistii”, adică nu au dubii referitoare la poziția lor, că ii iubesc pe cei diferiți, ca nu sunt judgementali, că nu politizează credința, că nu folosesc niciun artificiu de autoritate, că acceptă critica, etc. (toate cazurile de progresiști pe care le-am întâlnit până acum au fundament clinic: e foarte periculos să faci teologie din frustrări și istorii deloc fericite!) Iată dar că există și fundamentalism creștin de stânga!

    Un lucru esențial nu este înțeles de acest profet beat de sine în numele dragostei altora: dragostea și binele nu sunt seriale (ar deveni doar imitații convenționale) ci ele sunt personale (și de aceea autentice). Binele/dragostea reclamă participare individuală, nu coerciție socială. Binele nu se multiplică prin industrializare, sistematizare, el nu se reglementează birocratic ci se realizează prin modelare personală, prin renunțare benevolă. Binele nu se realizează prin ascunderea individului în confortul mulțimii, de unde poate dicta cine și cât bine mai poate face, ci prin exemplul personal care însă nu își trâmbițeaza binefacerile. “Birocratizarea binelui” e ispita nu doar a unui crestinism stăpân pe butoanele puterii politice (atunci nu a înțeles nimic din Evanghelie și cum s-a oferit Hristos ca exemplu) ci și (mai ales) a socialismului atotstăpânitor (nici nu au idee socialiștii cât de înțepeniti sunt în tipologia vechi-testamentară a mesianismului poporului ales). Demonii istoriei au produs cele mai groaznice orori tocmai când au vrut sa instituționalizeze “instaurarea” și “multiplicarea” binelui.

    Acest profet beat, din dragoste pentru adicția sa narcisistă și din prietenie cu puterea statală, a pierdut calitatea esențială a unui profet: de a vesti judecata în speranța pocăinței pentru ca astfel pe drumul judecății lui Dumnezeu oamenii să întâlnească dragostea Sa!

    Dar de fapt cine sunt eu să îmi dau cu părerea? Nu m-a violat nimeni, nu m-a avortat nimeni, nu mă forțează nimeni să devin gay sau să-mi schgimb identitatea sexuală! Nu trebuie să ma gândesc la lucrurile astea pentru sunt alții care se gândesc și pentru mine! Nu trebuie să mă preocupe educația copilului meu cu privire la aceste lucruri pentru că o va face statul pentru mine! Nu trebuie să îmi spun părerea public pentru că piața vorbitorilor e deja ocupată de “specialiști”.

    5. Iată noii îngeri protectori – minionii!

    Dar la urma urmei ce-i rău în răul frumos? Dacă îți place, crezi că e bine pentru tine, atunci e bun pentru tine si nimeni nu are dreptul să-ți judece opțiunea! Well, opțiunile devin fapte, faptele comportamente si istorii umane, care afectează pe alții. A justifica deviațiile sexuale, violul, avortul vin tocmai din dorința de a nu pune restricții, de a nu judeca, de a nu avea nicio autoritate. Duceti-va pe http://www.thechristianleft.org și pe site-urile creștinilor progresisti si veti vedea cum vocea lui Hristos a fost înlocuită de logica colectivelor și a noii “normalități”:

    De ce nu funcționează, în totalitarism, mecanismele moralității normale? Pentru că societățile totalitare își anesteziază făptuitorii împotriva consșiintei că făptuiesc răul prin pervertirea simțului lor privind răul „normal”: iar aceasta se face prin deschiderea minții individuale spre ceea ce poate cu adevărat însemna „totul e permis”, la scară colectivă. Principalul conținut al transgresării moralității normale, pe care îl face cu putință deprinderea oamenilor oblișnuiți cu practicile totalitare, constă în faptul că “totul este permis” devine un îndemn indefinit la ilimitare, potrivit principiului „Dacă ceva poate fi profanat, atunci el trebuie cu necesitate profanat”. (Vladimir Tismaneanu: Katyn, Dostoievski si Diavolul in carne si oase. Un dialog cu H.-R. Patapievici)

    Dacă binele este personal, atunci răul e potențat când e făcut în colectiv (de aici și fenomenologia “pride parade”) Logica colectivelor operează pe baza minciunii inversată ca adevăr, având ca scop legitimitatea răului colectiv (Scott Peck, Psihologia minciunii, Hanna Arent, Originile Totalitarismului). Ori afundarea în fotoliul din fața ecranului face, de prea multe ori, ca logica colectivă să paraziteze noua gazdă. Răul niciodată nu a fost mai prezentabil, cool și drăguț ca astăzi. Alfred Hitchcock a început în cinematografie cu tehnica prin care personajele negative, provocatoare, sunt umanizate şi transformate în eroii care fac un film atractiv şi de succes (a se citi studiul lui Mike Grank, The Radical Monism of Alfred Hitchcock, în volumul coordonat de Martin F. Norden, The changing face of evil in film and television, Rodopi B.V., Amsterdam – New York, 2007). Această tehnică a ajuns la desăvârșire cu …. MINIONII, cei care caută personajele rele, pline de vanitate, gânduri avare și distructive. În ultimul film cu minioni, acțiunea se întâmplă în 1968, anul în care stânga “progresistă” a cucerit Vestul cucerind mai întâi universitățile. După vreo 40 ani au ajuns și”creștinii” să fie originali și se dea cu moda! (Radicals. Portraits of a Destructive Passion este doar o introducere în tema fricii liberalilor de a fi deconspirați ca fiind radicali/fundamentaliști)

    Atât de simpaticii minioni, dacă tot au ceva timp liber, ar fi bine să vină la Vaslui și să ajute pe cei 7 băieți să își exprime sinele, identitatea sexuală și toată răutatea de care sunt în stare. Pentru că Evil never looked so adorable! iar profetul care ar fi trebuit să ne avertizeze doarme liniștit sub masa împuterniciților zilei, aplaudându-le viciile!

    Dar dacă mie nu mi s-a întâmplat nimic rău, cine sunt eu să gândesc, să mă întreb, să mă exprim, să protestez împotriva răului?  Sunt alții care se ocupă cu asta. Lumea în care vor crește copiii noștri va fi mai bună pentru că răul deja nu mai e ce a fost. El e acum popular, frumos și cool…

    display

  • Tăcerea pumnului

    Papa Francis e, așa cum era de așteptat, erou mediatic, figurină simpatică printre personajele teatrului de umbre cu care ne îndopăm ochii zi de zi. Și asta în condițiile în care slujba unui papă nu e deloc simplă:

    – trebuie să știe cum să țină hățurile cât mai strâns în timp ce zâmbește cît mai democratic;

    – pentru a racorda la contemporanitate o instituție bisericească imensă, sofisticată, cu multe umbre și penumbre în istoria sa,  ”managerul” ei trebuie să facă un delicat șpagat printre conservatori și liberali (cu toate că se vede tot mai clar pe unde îi alunecă piciorul mai mult), printre catolicii mai conservatori africani, asiatici, polonezi (și în parte cei irlandezi) pe deoparte și cei ”revoluționari” latini și liberali europeni și nord-americani de cealaltă parte;

    – să împace capra tot mai slăbănogită a creației biblice cu varza amară a evoluționismului;

    – să păstreze în brațele încăpătoare tradiția milenară dar și să câștige licitațiile prezentului, etc.

    -A view of a street art mural by Italian street artist Maupal. Pic: AFP

    Și, între noi fie vorba, în toată această bătălie cu istoria, lumea, prezentul și viitorul, lupta cea mai crâncenă se dă în propria lui inimă, între ceea ce este pentru sine și ceea ce trebuie să fie pentru alții!

    Ei bine, tocmai pentru această luptă (aparent câștigată) Papa Francis este tot mai apreciat: nu e scolastic, rigid, dogmatic, superior ci e cool, e ”de-al nostru”, dă semne că nu sunt bariere între el și noi, ăștialalți, etc.  Ceea ce cucerește admirația multora este faptul că modul lui de a se prezenta altora pare a fi originalul a ceea ce este el pentru sine. ”Iată un om autentic” (și știm cât de valoroasă e valoarea autenticității pentru postmoderni)!

    Ei bine, sceptic de felul meu față de cum un om cu adevărat autentic poate avea așa succes într-o lume ce licitează falsele identități pentru moneda facilă a celebrității/imaginii, convertită în putere politică/mediatică/financiară, eu aș fi mai puțin entuziasmat de sclipicii mediatici cu care se colorează de zor aura de sfânt a prezentului papă.

    Pe lângă alte ingrediente, autenticitatea implică și consistența. O consistență care nu se traduce prin rigiditate și perfecțiune netedă a oricăror idei, gesturi și fapte ale unui om, ci printr-o permanentă referire la valori care nu se schimbă la cerința publicului.

    Aș discuta doar cazul în care admiratorii prezentului papă se umplu de uimire în fața sensibilității în cazul unei întrebări dureroase a unei fetițe filipineze:

    ”De ce Dumnezeu permite prostituarea copiilor, drogurile? Copii nu sunt vinovați de nimic!”

    Răspunsul frumos al Papei Francis dezarmează orice posibil sceptic prin sinceritate și autenticitate:

    „Este singura care a pus o întrebare pentru care nu există un răspuns şi nici măcar nu a putut să o exprime în cuvinte, ci mai degrabă în lacrimi. Vă invit pe fiecare dintre voi să vă întrebaţi Am învăţat cum să mă tânguiesc, cum să plâng atunci când văd un copil înfometat, un copil pe stradă care se droghează, un copil fără casă, un copil abandonat, un copil abuzat, un copil pe care societatea îl foloseşte precum un sclav?” (sursa: Gândul.info)

    Acesta este răspunsul christic în fața suferinței inocenților în lume! Degajă sensibilitate, empatie, răbdare, recunoaștere că nu avem în mâini chingile istoriei, că răzbunarea nu e nicidecum parte a soluției, că anormalitatea violenței din creația căzută va fi vindecată, că nu cei răi ci cei curați cu inima vor moșteni pământul, etc. Desigur, să nu cădem în păcatul de a absolutiza modul în care dăm răspunsul la această chestiune pentru orice fel de context: sunt momente când tăcerea și o îmbrățișare caldă, o lacrimă și simpla prezența sunt răspunsurile cele mai potrivite, la fel cum sunt cazuri când se cere rostirea unor cuvinte, dezvăluirea unei speranțe de dincolo, a unei justiții care se va înfăptui cândva, cuvinte îmbibate cu respect și sensibilitate!

    Dar problema mea referitoare la autenticitatea și sinceritatea răspunsurilor papei rezidă în unitatea de măsură contradictorie pe care a folosit-o la distanță de doar o zi. Dacă chiar și un bun prieten (dl. Gaspari în cazul de față) ”spune o grosolănie despre mama mea, trebuie să se aștepte să primească un pumn! Este normal! Este normal!” Toată autenticitatea atent trăită (sau jucată?), sensibilitatea christică și emoția postmodernă din cazul dialogului cu fetița filipineză se duc de râpă dacă faci apel la normalitatea pumnului dat prietenului care se joacă cu cuvinte ireverențioase. Toată ”taina suferinței care nu poate fi explicată” devine un simplu happening pur estetic ce poate fi înlocuit foarte simplu cu facilitatea răzbunării, a ”justiției” care creează și mai multă injustiție. Trebuie deci să ne lămurim: normalitatea prescrisă de suveranul pontif e logica pumnului sau sensibilitatea tăcerii în fața suferinței pe nedrept? Cărui public îi vorbește papa Francis:

    1. celui care vede în violență (fie ea și justificată) răspunsul imanent și imediat la problemele lumii, perpetuând-o indiferent de motivații și justificări, sau

    2. celui care suferă violența fără însă să o multiplice printr-un răspuns violent, pe măsură, asta pentru că are ancore și ferestre deschise către o realitate transcendentă?

    Și, în cele din urmă, dincolo de public, de mesaje și roluri sociale, ce este cu adevărat autentic în inima papei: libera voință a omului ce alege răspunsul cool de băiețaș de cartier care știe să se tăvălească cu alții prin praful din curtea școlii, sub aplauzele celor care valorizează acțiunile violente, fie ele făcute în numele reparării altora, sau libera voință a omului care acceptă tăcerea ca o prefigurarea judecății viitoare, tăcere însă plină compasiune față de victimele violenței și care e o posibilă porție de cărbuni aprinși asupra agresorilor, în speranța că se vor căi de faptele lor?

    Mă tem că fetița filipineză ar fi fost cu totul dezamăgită și întristată dacă papa ar fi răspuns întrebării sale cu degajarea cu care acceptă violența ca fiind un fapt normal, nu doar posibil ci chiar de justificat în anumite condiții. Mă tem că ea caută o altfel de normalitate decât cea a pumnului…

  • Eșecurile sunt posibile în lipsa onestității antropologice, nicidecum datorită ei!

    Moda de a nu fi la modă

    Mă surprind de multe ori având mici ridicări de sprânceană când văd moda învălmășată a multora dintre noi de a ”nu fi la modă”.

    Propriile limite mă păzesc bine de orice pretenție de absolută originalitate sau neînțeleasă genialitate și nu am niciun sentiment inconfortabil de asezare între cei muritori pentru că sunt și eu unul dintre ei. Știu că suntem limitați, cu picioarele pe pământ și totuși vrem să zburăm. Iubesc poezia și vreau și eu să mă dezbărez de greutatea unui biologic captiv legilor chimiei, să pot gândi și spune lucruri care nu sunt rezultate ale malaxorului gândurilor și experiențelor mai mult sau mai puțin anonime din ghemul complicat a ceea ce numim cultură, opinie publică, moștenire culturală.

    Și totuși, faptul că îmi întind brațele nu înseamnă și că am aripi deja. Faptul că îmi reclam individualitatea nu înseamnă că voi lăsa pământului o altfel de umbră decât a celor de dinaintea mea. Întotdeauna în bucătăria internă a afirmării vom găsi un strop de negare. Mă îndoiesc însă de gustul acelei oferte ce are negarea ca ingredient covărșitor.

    Psalmi pentru sine

    O astfel de modă este recitirea psalmică a unor oameni deveniți guru, înțelepți populari, glăsuitori fermecători ai gândurilor noastre ascunse. Sir Ken Robinson este unul dintre personajele ale cărui cuvinte sunt date din mână în mână, de la un ecran la altul si apreciat pe bună dreptate pentru pertinența observațiilor sale. Numai că micile detalii, accente, unghiuri de perspectivă fac nu doar deliciul personalității unui om, ci ele descoperă și limitările inerente condiției umane. Iată deci faimoasele cuvinte despre cum școala omoară creativitatea copilului.

    În principiu domnul Ken Robinson are dreptate dar tocmai aici apare ironia:

    1. în trecut aveam o educație exclusivistă, personalizată, disciplinată, chiar autoritaristă și totuși ”organică”, ușor de racordat cu realitatea, având rezultate cât se poate de evidente (ex. l-o fi urât J. St. Mill pe taică-su pentru orele de educație primite în copilărie, pentru lipsa de sensibilitate și atmosfera spartană, chestiune ce ține și de contextul cultural-istoric, dar ce a ajuns ulterior ar fi fost imposibil fără educația primită de la tatăl său).

    2. De vre-un secol și ceva avem sistemul modern de educație, un sistem care se laudă cu accesibilitatea, universalitatea și spiritul democratic pe care le oferă. Acum se fac impresionante piruiete dogmatice în jurul dreptului copilului și totuși acest sistem de educație este serial, industrial, mecanicist, de multe ori artificial, greoi și cu rezultate sub asteptări.

    Da, exista șanse foarte mari ca creativitatea copiilor să fie sugrumată de școli/profesori și de prea multe ori virtualitatea asta devine realitate. Cred însă că dacă luăm în considerare greșeala unora de a idealiza profesorul (sau sistemul de educație), ar trebui să deschidem și celălalt ochi și să vedem cum idealizăm copilul în loc să-l vedem așa cum este, îngrijindu-l spre a ajunge ceva mai mult decât este acum.

    O temă de reflecție mai actuală ar fi aceea a efectelor negative pe care ideologia ”self-esteem”-ului o are asupra copilului recent. Lipsa de încredere în forțele proprii are efecte nocive, traumatizante, asupra formării unui copil. Dar cel puțin la fel de nociv este excesul de încredere în sine și aroganța instituirii în judecător fără învățarea a câtorva principii elementare, în reclamator fără putința de a asculta pe altul, etc. (Poate că cei care naufragiază disperat prin apele sterile ale învățământului post-comunist spre insula paradisiacă a celui occidental ar face bine să ia aminte la strigătele celor însetați care nu știu cum să fugă de pe acest tărâm nisipos și steril înspre orizonturi mai pline de viață).

    Dincolo de filosofiile pretențioase care dau bine pe hârtie/flyere/postere, o vizită în școlile de azi arată că de fapt mantrele self-esteem-ului nu potențează atât comportamentele pozitive, pro-sociale, pro-active, cât (mai ales) pe cele agresive, conflictuale, negative. Bazată strict pe lozincile self-esteem-ului serializat, utopia cooperării și ajutorării  altora se sparge imediat in cioburile dureroase ale violenței asupra celuilalt. Să fim realiști: orice discuție despre ”bullying” în școlile din Occident este de fapt o discuție ”travestită” despre efectele negative ale unui self esteem suficient de ”cultivat”, cu inerentele probleme/patologii pe care le ascunde. Numai că mai nimeni nu vrea să pună problema în acești termeni și să facă corelațiile de rigoare!

    Experiența pedagogică în sisteme de educație diferite mă ajută să conștientizez slăbiciunile ambelor sisteme/viziuni/filosofii educaționale. Ori un dram de realism ne poate feri de excesele autoritarismului de un fel sau altul.

    self,esteem,high,ifs,self,text,quotes-fab7583a5b09e6bbacc415fa08c171a1_h

    Tocmai de aceea, dincolo de fermecătoarele cuvinte ale domnului Ken Robinson, să privim la clar-obscurul pe care îl ascunde carisma vorbelor mari:

    1. nu toți copiii sunt incredibil de creativi și inovativi! Aici rezidă de fapt una dintre marile probleme ale epocii noastre: nu mai avem o onestitate antropologică. Împovărați de greutatea calităților aristocratice ce se doresc a fi acum împărțite democratic și nediscriminatoriu tuturor, negăm tocmai pretenția diversității în numele căreia ne batem cu fantasmele trecutului! Egalizarea genialității, a creativității, vine nu dintr-un complex de a re-afirma cuvintele Creatorului benevolent ci vine tocmai dintr-un efort de a suplini lipsa lor. Self-esteemul postmodern e susceptibil a fi înțeles ca o doxologie a unui sine ce a abandonat un Altul. Dumnezeu însă e mai de bun simț și realist decât cei ce vorbesc în numele sau în locul Lui. Un astfel de simț al realității este absolut necesar în orice proces de educație, altminteri totul nu e decât o păcăleală dulce.

    2. Creativitatea nu e prin sine nimic dacă nu are un context, context dat de cunoaștere, descoperire a unui pre-dat. Fără disciplina integrării cunoașterii trecute nu există șansa descoperirii surplusului care poate face diferență în viitor. ”Accidentele de cunoaștere”, în măsura în care ele sunt posibile, se exclud. Creativitatea nu e ieftină, pe gratis și nu exclude ci implică muncă, interes, disciplină a cunoașterii. Ori dacă în numele creativității ajungem să privim ca o realizare extraordinară redescoperirea roții, mă tem că ne batem joc de toată istoria umană.

    3. Asumarea riscurilor implică tocmai o formă de evaluare, de corectare, de recunoaștere a unor greșeli, de revizuire, chestiune valabilă pentru toți actorii implicați. Ori aici avem o contradicție cu principiul noii pedagogii, acela care dictează că self-esteemul elevului este extraordinar de fragil astfel încât e imperativă evitarea oricăror corecții (corectarea răspunsului elevului ca un act de pedeapsă, de impunere a puterii profesorului, etc. – iată foucaltizarea educației).

    4. Dacă școlile știu cum să omoare creativitatea copilului prin limitările birocratice sau cele culturale ale profesorilor, cel puțin același lucru se întâmplă cu contextul cultural al elevului recent. Hiperstimularea, iluzia accesibilității facile și a cunoașterii digitalizate, cultivarea comodității, etc. sunt doar câteva dintre efectele perverse ale modernității târzii care afectează elevul azi. Spre deosebire de mediul în care elevul din alte timpuri învăța, acum se creează un puternic curent concurențial între tipul de atitudine și acțiune specifice școlii și cele ale culturii populare cu care este imbibat elevul azi. Uite așa se face că pluralitatea stimulilor și industria ”be yourself” fac cât se poate de ”boring” și ineficient procesul instructiv, chiar și actul de descoperire – ce necesită timp, efort, disciplină, răbdare, corectare, etc. – . Urmărind afinitățile și preocupările elevilor atunci când nu erau angrenați în actul educațional din clasă, am observat că dezinteresul față de cunoaștere și disprețul față de alți semeni cresc direct proporțional cu stima de sine pe care și-o cultivă unii elevi. Atunci poate că o discuție ar fi nu doar despre cum școala omoară creativitatea elevilor ci cum cultura populară omoară această creativitate.

    Înspre o re-sensibilizare a cuvântului

    Ne plac minimalismul estetic și cel moral dar practicăm un maximalism antropologic, o percepție de sine obeză, îndopată cu stimulente artificiale, dar frumos colorate. Poate că ar trebui să adunăm date cât se poate de recente din școlile din Vest și să reviziuim optimismul utopic care e dezlănțuit de un sistem de educație tocmai bazat pe filosofii frumoase și eterice. Inclusiv școlile din Vest acceptă faptul că performanța nu e posibilă fără efort, disciplină, respect, multă muncă, la care se adaugă disponibilitățile native ale fiecăruia, talente care trebuiesc protejate și stimulate. Dar universal acceptată azi în sistemul de educație e tocmai propria doxologie, filosofia imperativului stimei de sine, îmbibată oriunde, pretutindeni și aproape în oricine, văzută ca soluție miraculoasă pentru atâtea probleme. Stimă de sine care are menirea să acopere insuficiența relațiilor emoționale părinți-copii, schizofrenia eurilor sociale la care suntem predispuși atunci când ne adăpăm din rezervorul etichetelor cât mai prețioase (iată cum chestiunea ipocriziei religioase capătă surogate cât se poate de seculare), etc. Iată dar cum putem explica teologic, cultural, politic și psihologic necesitatea impunerii filosofiei autodeterminării și auto-aprecierii (”impunerea autodeterminării” – pare a fi o expresie ironică, nu?)

    Poate că nu ne-ar strica o revenire la cumințenia cuvântului bine strunit de fapta și gândul propriu. O cumințenie în raport cu sine și cu celălalt, o încredere înspre mai bine dar măsurată cu eforturi și răbdarea lor, nu cu vorbe auto-măgulitoare. Poate că atunci când ne vom uita în oglindă mai puțin vom descoperi mai multul din celălalt si vom fi și noi ceva mai mult. Poate că o re-sensibilizare a cuvântului ne va putea scăpa de ielele îmbietoare ale unei imagini autodevoratoare de multe ori.

    Să fim realiști: copilul din școală e același cu cel de dincolo de școală, e cel care crește cu ceea ce i se dă, i se permite, i se oferă, cu modelele care i se arată, etc. E tare riscant să facem experimente de orgoliu pe pielea lor!

    Chemările viitorului sunt provocatoare dar va trece ceva timp până vom realiza că ele sunt în rezonanță cu învățămintele din trecut. (Într-o discuție cât se poate de progresista la UBC Vancouver despre cît de important e self-esteem-ul pentru progresul umanității, am re-amintit că cei mai mari criminali ai secolului trecut au avut un self-esteem superb dar cu rezultate catastrofale, chestiune care a părut ca o revelație nu foarte energizantă pentru unii dintre colegii mei). Știm deci excesele din trecut și ar fi bine să le evităm. Vom ști însă să evităm excesele din prezent, făcute tocmai în numele repărării celor din trecut?

    image00110

    PS.

    Iată AICI și o critică (rezonabilă în opinia mea) a sofismelor faimoase ale video-clipului d-lui Ken Robinson.

  • 10931504_10152956593631508_2472241809453803338_n

    … nu imi pot permite decat un exercitiu de distantare, parte a respectului pe care il datorez unui asemenea om. Respectul fata de oameni implica recunoasterea limitelor lor de rigoare. Respectul lui Dumnezeu si al nostru fata de Dumnezeu implica aceeasi forma de respect cu privire la limitele noastre (si infinita libertate jucausa cu care totusi Dumnezeu alege sa nu ne striveasca). Cu exceptia cuvintelor lui Dumnezeu, care au o forma de relevanta atemporala dincolo de contextul istorico-cultural in care au fost spuse, vorbele noastre umane au totusi limitari cat se poate de vizibile tocmai pentru ca in rostogolirea lor prin medii si vieti diferite, pot capata sensuri diferite, chiar contrare celor initiale. Acesta e mecanismul necrutator al istoriei de a macina ideile oamenilor sub dintii de fier ai schimbarilor de context.

    Faptul ca ideile trebuie ”comercializate” cu cumpatare, nu asumate dogmatic, e valabil nu doar pentru chestiuni de ordin religios ci (poate cu cat mai mult) si pentru cei care au o gandire cat se poate de laicizata/secularizata.

    Daca ne gandim bine la ceea ce spune Martin Luther King Jr. aici, nu e nimic nou, ba chiar poate fi total contraproductiv daca e luata ad literam: asta facem de la natura, sa strigam cat mai tare lucrurile care ne dor pe noi, pe care le credem noi importante. Ori urmand exclusiv si necritic tendintele noastre naturale nu facem altceva decat sa modelam/schimbam lumea tot mai rau, inmultind exponential harjoneala guralivilor ce cred in propria dreptate.

    Este o vreme cand vorba vitaminizeaza, aduce viata, dar e o vreme si cand vorba se transforma in limbutie avara si devine otrava. Ceea ce era altadata un fapt de curaj nebun, revolutionar,  azi poate fi doar o mimare a modei la zi, o forma patologica de self esteem, lipsit de orice valoare morala. Asa cum frumoase si evlavioase elemente doxologice din patristica s-au convertit, de-a lungul istoriei, in dogmatisme anapoda, sterile, tot asa si vorbele de duh ale unora de prin timpurile noastre isi dovedesc termenul de garantie daca le generalizam, idolatrizam si transformam in icoane fotogenice.

    Daca ar fi trait azi, cu siguranta ca am fi avut din partea lui Martin Luther King Jr.  si meditatii despre cum sa-ti stapanesti dorinta de a striga cu o voce  mai tare decat a celuilalt. Asta pentru ca ar fi observat si el ca lumea hipermoderna are mari probleme nu cu actul revendicarii ci in a descoperi virtutea tacerii, macar din cand in cand, ca act terapeutic absolut necesar.

  • Zilele trecute am avut o discutie de 3 ore cu un pastor ”liberal”/progresist. A fost un exercițiu de amabilă deconspirare a unui altfel de fundamentalism: sustrage-i unui ”progresist” toată baza de discuție referitoare la fundamentalismul gen Republicani/Capitaliști/Tea-Party/ inerantiști/ISIS, etc. (da, toți îs o apă și un pământ în mintea unui fundamentalist… progresist), si, în lipsa acestor subiecte, roagă-l să aibă aceeași exigență critică cu propria filosofie/viziune. O sa vedeți neputința în toată frumusețea ei!

    I-am spus că nu mă mulțumește conservatorismul progresismului și, cu foartă multă degajare l-am deconstruit ici, colo, în părțile esențiale. Am văzut cum un exercitiu de logică și detașare ironică demontează o grămadă de sloganuri și zgură retorică ce-s trâmbițate pe toate gardurile ca fiind dogme infailibile (tocmai în numele relativismului!)

    vicious-circle-1897Vicious Circle, Jarel Malczewski, 1897

    O întrebare însă rămâne: înțeleg că vrei să ai (de prea multe ori e doar un exercițiu retoric de simulare) compasiune pentru defavorizați, săraci și năpăstuiți, dar e de neînțeles cum poți împăca calea lui Hristos cu pasiunea spumegantă a stângismului – militant, dogmatic, ideologizat și demonic (recunosc, m-a uimit în cel mai trist mod posibil abnegația cu care un creștin îl face pe un Che Guevara drept erou). Nu pot încă întelege cum e posibil să supui toată teologia creștina cerințelor unui socialism vecin cu totalitarismul? E cu mult mai periculos decât cel care își supune toată teologia cerințelor unui capitalism sălbatic, cum o fi el, pentru ca măcar aici conștientizezi limitele și propriul egoism pe când în socialism le vinzi cu etichetele altruismului și ale unei perfecțiuni periculoase!

    Păcat însă că iadul propriilor absoluturi filosofice il vindem atat de multor oameni ca fiind tocmai ceea ce le lipsește!
    Martor al discuției noastre a fost tocmai un exemplu al decuplarii de realitate a “progresismului ” teologic, un coleg american, profesor la aceeași școală: calm, sensibil, sceptic cu pretențiile utopice, om al cuvântului, necontaminat de patologia conspirației (de natura epistemologic-revelationala și social-politica), capitalist sensibil la nevoile atat de diverse ale diferitelor părți ale societăți, atent la pericolele a ceea ce înseamnă “more government “, cu alte cuvinte un produs al protestantismului nord american care trebuie valorificat, nicidecum demonizat și supus a tot felul de chinuri exorcizante. Dar poate vom vorbi cu alta ocazie despre varianta noua a scandalului mintii americane pe care o trăiesc azi multi studenți ai facultăților de teologie liberala.