Evil never looked so adorable!
1. Civilitate consumistă
La fel ca mulți dintre voi, nu am pretenții de Prometeu, nici vise de Superman. A trecut vremea când mă proiectam în astfel de eroi. Desigur, am poduri întinse peste ceea ce văd și ating dar cred că picioarele îmi sunt pe pământ. Încă! Înțelegând vremurile și condiționările lor, nu-mi rămâne decât să aranjez cât mai frumos odaia asta a vieții, să curăț ce e de curățat, să scot afară ce e inutil, să fac o pâine caldă pentru cei din casă și, din când în când, să o împart cu alții din afara ei. Dar la fel ca orice alt joc, și aici au fost momente când am trișat, când am încercat să fac lucrurile mai ușoare, când am pretins oaspeților că nu e timpul de vizite și nici de binețea la care se așteptau, cu alte cuvinte am încercat să-mi fac viața mai frumoasă fără să o fac mai bună. Apoi am observat că nu sunt singur în acest joc. Suntem prinși într-o horă a frumosului rupt de bine, a apariției-în-fața-altuia, a lejerului ca stare metafizică, a flexibilității morale care nu ne costă niciun gram de sudoare. Uite așa am devenit tot mai conștient că trăim o civilitate consumistă: dictăm altora binele pe care ar trebui să-l facem mai întâi noi! Multiplicarea “activiștilor sociali” și moda “justiției sociale”, care trebuie îmbrățișată de toți in corpore, spune ceva despre cum sensibilitatea noastră față de problemele celorlalți compesează autismul propriilor probleme. Și, cu cât vocea e tot mai mult îndreptată spre celălalt, sinele își poate juca mai departe propriile ipocrizii…
2. Babelul care ne unește
În ultima săptămână s-au legat niște fire tainice între cîteva evenimente din colțuri diferite ale lumii, făcându-mă să mă gândesc mai mult la cum și de ce ne consumăm civismul în fața altora.
Zilnic sunt țesute miliarde de fire, legând respirațiile sagace ale omenirii nevoită sa împartă timpul și spațiul într-o fugă nebună către progres, spun unii, spre propria distrugere, spun alții. Complicate legături bolnăvicioase, complicități stânjenitoare, tăceri vinovate, strigăte de ajutor, aroganțe savante, toate acestea se împletesc cu zumzănitul mulțumirilor, al dorințelor, șoptite sau răspicate, etc.. În toată acestă țesătură de destine umane s-au intâmplat trei evenimente care își reclamă un timp de reflecție înainte de a fi pred(ic)ate celorlalți în cacofonia comună a intereselor private divergente:
1. În România se întîmplă o tragedie care are ca victimă o fată, secrestrată, violată și abuzată de 7 … “persoane”. Victima de la Vaslui primește consolări și simpatie națională în timp ce violatorii sunt cercetați în libertate. Strigător la cer e atât oroarea pe care a suferit-o tânăra cât și lejeritatea cu care făptașii sunt purtați agale de la un colț la altul al articolelor de lege și justificările pe care unii vor să le construiască în apărarea celor 7. (În SUA nu se fac poezii simbolistice, cei 7 erau arestați imediat, ca să dovedească unui Chomsky că “argumentul” său e solid: capitalismul nu are mila, bagă oamenii în închisoare mai ceva ca comunismul).
2. Cam în același timp cu scandalul violului de la Vaslui, la Los Angeles are loc o premiere a unei “transgender”. El-devenit-ea a fost premiată ca o adevărată eroină pentru curajul de a trece dincolo de limite, de convingerile societății, de șoaptele sau strigătele împotrivitoare, curajul de cere altora respect indiferent de opțiunile majorității, etc. Luptă cu biologicul pentru ca ai eșuat în lupta cu psihologicul.
3. Într-un alt colț de Los Angeles o socialistă face afaceri cu părți din avortonii clinicilor pe care le finanțează. Și în acest caz au loc discuții aprinse, unii condamnând oroarea de a face trafic cu organe ale unor copii ce nu au avut șansa să se nască, un doctor vorbind degajat de decapitare, zdrobirea prin utilizarea forcepsul în asa fel încât organele “marketable” sa fie păstrate intacte. Ca și în cazul violului de la Vaslui, sunt și oameni empatizând imediat cu “victima” (cine e victima aici?????), ca de fapt nu se încalcă legislația, nici morala, sau spunând că toți suntem vinovați sau nevinovați deopotrivă, aducând opinii savante despre semantică, articole de lege, Pluto și Moș Crăciun.
Ce este comun în cele trei cazuri amintite, pe lângă disputele din spațiul public? Comun e faptul că bătăliile care se dau acum sunt în spațiul sexualității. Obsesie a fundamentaliștilor de dreapta? Ceea ce altădată ar fi fost clar și limpede, acum este difuz, argumentabil și justificabil. O fi bine, o fi rău?
3. Apocalipsa acum!
Pentru a avea un răspus la întrebarea de mai înainte (să recunoaștem că fiecare ne poziționăm undeva mai la stânga sau dreapta unei probleme, centrul e doar un loc utopic în care roboții se vor afla înțepeniți când vor avea erori de sistem), trebuie să facem un exercițiu cognitiv: cum ar fi dacă am lua cuvintele transgender-ului și le-am pune în gura celor 7 băieți violatori? Cum ar fi să acceptăm că doar noi suntem cei care impunem limite morale, că trebuie curaj să îți exprimi identitatea sexuală, să treci impasibil de strigătele majorității? Acceptarea biologicului si apoi transcenderea lui pentru o nouă experiență sexuală care, nu-i așa, va solidifica “identitatea de gen” (altfel nu s-ar justifica operația de sex)! Pentru a ajunge aici trebuie… curaj, eroism, sfidare a majorității morale! Cum ar fi să le spunem celor 7 noua revelație pentru care s-a luat un premiu, s-a scris si vorbit peste tot în lume (și credeam că e kitchoasă situația când eroul își dezvelește propriul monument)?
Dizolvând transcendentul în formulele științifice și în categoriile psihologiei, am ajuns să punem mâna pe istorie ca fiind a noastră și numai a noastră! Într-o astfel de istorie, asemenea tututor celorlalte civilizații, degradarea morală trebuie justificată, promovată, multiplicată! Apocalipsa se întâmplă azi, în absența oricărui Dumnezeu, dar ea e sărbătorită de oameni cu artificii, curcubeu si bucurie senilă!
Curios cum în cazul nr. 1 tinerii au poziții moraliste foarte puternice. Cum ar fi să le șpreiem ochii și mintea cu un verset cu care i-a terorizat ei pe alții până acum: “cine nu are păcat să arunce primul piatra!”, amintindu-le de orgiile și promiscuitatea sexuală de prin școli și campusuri universitare, etc.? Cum ar fi să aducem aminte tinerilor oripilați de tragedia fetei si brutalitatea celor 7 că ei sunt “prima generație nonjudgementală din istorie”? Cum ar fi dacă am defini tot ceea ce s-a întămplat acolo ca dragoste, așa cum tinerii o definesc acum, “chemistry”, cu ceva violență (și asa că tinereii noștri “șocați” de violul de la Vaslui sunt mari degustători de sex și violență în literatură, muzică, filme, jocuri, artă). Și, tot așa cum apreciază tinerii noștri (a)moraliști trendurile care vin din Occident, avem “dragoste la înghesuială”, însă fără consimțământ. Interesant e cum până și evoluționisti și atei convinși își exprimă repulsia față de tragedie nu pe baze pur biologice, ci pe considerentele unei etici care transcende formula chimică și instinctul biologic. Dacă am fi consistent evoluționiști am trece mai departe pe lângă oroarea asta, fără nicio ridicare de sprânceană, lăudând dreptul celui mai puternic de a se perpetua. (Sexul, o obsesie a fundamentalismilor din dreapta politică? Luați numai exemplele de sus și o să vedeți că sexul e obsesie pentru “progresiști”. Eu, cel puțin, nu pot avea niciun sentiment de siguranță când sunt în preajma unor persoane care sunt obsedate de sex – și nu vorbesc de fundamentaliști ci de leftiști, de obsedați de dreptul de avort, de (homo)sexualitate, (tran)sexualitate, etc. )
Un simplu exercițiu de logică descoperă mari carențe în gândirea “activiștilor sociali”, o lipsă de consistență logică, o însumare contradictorie a unor poziții opuse. Dar îmbuibarea narcisistă împiedică conștientizarea unor astfel de inconsistențe și aberații nesincere.
4. Profetul beat
Dacă e o apocalipsă trebuie să fie și un profet! Poate că lumea noastră ar mai avea vreo șansă de supraviețuire dacă am ieși din cursa nu doar a distrugerii ecologice și a lăcomiei economice, ci și din cea de a avea dreptate atunci când negi tocmai temeiul obiectiv al dreptății. Poate că ne-am găsi o coeziune socială care să ne energizeze înspre facerea binelui dacă am defini acel bine public. Într-o recrudescență a patologiilor identitare minoritare nu mai există bine public, există doar interes de clasă! Ca filosofie eșuată secolul trecut în jumătate de lume, marxismul se prezintă “progresist” tocmai în cealaltă jumătate de lume, care ar fi avut șansa să învețe din istoria trăită de alții. Te uiți la cei de la care speri că vor aduce o lumină, o revelație, o căldură care vine dincolo de zidurile acestei lumi distruse, egoiste și răzbunătoare. Mă uit cu uimire si dezamăgire la ceea ce constituie “viitorul” creștinismului in Occident (cel puțin ca tendință demografică și culturală) și confuzia pe care “creștinismul liberal” o aduce. Profetul care are vocea cea mai puternică este și profetul care e beat turtă! Beția creștinismului liberal e perfect simetrică cu cea a suratei sale, cea a fundamentalismului de dreapta: politica. Creștinii liberali/progresiști nici nu se mai revendică de la Scriptură ci de la filiația politică. Dacă e luată în serios, Scriptura e folosită pentru a combate adversarii politici si pentru a susține propria simpatie politică. Lejeritate morală față de teme ale stângii, talibanism etic față de erorile adversarilor ideologici! Dumnezeu e înlocuit cu guvernul, revelația cu împrumutul cultural, Duhul cu un sine mai adânc, inspirația cu fenomene psihotice, pocăința cu sentimentul de bine, adevărul cu intersubiectivitatea și convenționalul social, mântuirea cu modelul moral, judecata lui Dumnezeu cu … un teambuilding, diavolul cu capitaliștii/americanii/fundamentaliștii, etc.
Oricât ar face uz de discursul iubirii semenului ca fiind superior celui al purității doctrinare, creștinii liberali cad testul în același mod ca și adversarii lor politici: realitatea. Luați un apostat ca Frank Schaeffer (comoară pentru colecționarii de sofisme) sau un Brian McLaren sau Michael Hardin si o sa simțiți “dragostea” lui Hristos când vorbesc, jignesc si fac mișto de cei din dreapta, veți vedea că” nu sunt ca fundamentalistii”, adică nu au dubii referitoare la poziția lor, că ii iubesc pe cei diferiți, ca nu sunt judgementali, că nu politizează credința, că nu folosesc niciun artificiu de autoritate, că acceptă critica, etc. (toate cazurile de progresiști pe care le-am întâlnit până acum au fundament clinic: e foarte periculos să faci teologie din frustrări și istorii deloc fericite!) Iată dar că există și fundamentalism creștin de stânga!
Un lucru esențial nu este înțeles de acest profet beat de sine în numele dragostei altora: dragostea și binele nu sunt seriale (ar deveni doar imitații convenționale) ci ele sunt personale (și de aceea autentice). Binele/dragostea reclamă participare individuală, nu coerciție socială. Binele nu se multiplică prin industrializare, sistematizare, el nu se reglementează birocratic ci se realizează prin modelare personală, prin renunțare benevolă. Binele nu se realizează prin ascunderea individului în confortul mulțimii, de unde poate dicta cine și cât bine mai poate face, ci prin exemplul personal care însă nu își trâmbițeaza binefacerile. “Birocratizarea binelui” e ispita nu doar a unui crestinism stăpân pe butoanele puterii politice (atunci nu a înțeles nimic din Evanghelie și cum s-a oferit Hristos ca exemplu) ci și (mai ales) a socialismului atotstăpânitor (nici nu au idee socialiștii cât de înțepeniti sunt în tipologia vechi-testamentară a mesianismului poporului ales). Demonii istoriei au produs cele mai groaznice orori tocmai când au vrut sa instituționalizeze “instaurarea” și “multiplicarea” binelui.
Acest profet beat, din dragoste pentru adicția sa narcisistă și din prietenie cu puterea statală, a pierdut calitatea esențială a unui profet: de a vesti judecata în speranța pocăinței pentru ca astfel pe drumul judecății lui Dumnezeu oamenii să întâlnească dragostea Sa!
Dar de fapt cine sunt eu să îmi dau cu părerea? Nu m-a violat nimeni, nu m-a avortat nimeni, nu mă forțează nimeni să devin gay sau să-mi schgimb identitatea sexuală! Nu trebuie să ma gândesc la lucrurile astea pentru sunt alții care se gândesc și pentru mine! Nu trebuie să mă preocupe educația copilului meu cu privire la aceste lucruri pentru că o va face statul pentru mine! Nu trebuie să îmi spun părerea public pentru că piața vorbitorilor e deja ocupată de “specialiști”.
5. Iată noii îngeri protectori – minionii!
Dar la urma urmei ce-i rău în răul frumos? Dacă îți place, crezi că e bine pentru tine, atunci e bun pentru tine si nimeni nu are dreptul să-ți judece opțiunea! Well, opțiunile devin fapte, faptele comportamente si istorii umane, care afectează pe alții. A justifica deviațiile sexuale, violul, avortul vin tocmai din dorința de a nu pune restricții, de a nu judeca, de a nu avea nicio autoritate. Duceti-va pe http://www.thechristianleft.org și pe site-urile creștinilor progresisti si veti vedea cum vocea lui Hristos a fost înlocuită de logica colectivelor și a noii “normalități”:
De ce nu funcționează, în totalitarism, mecanismele moralității normale? Pentru că societățile totalitare își anesteziază făptuitorii împotriva consșiintei că făptuiesc răul prin pervertirea simțului lor privind răul „normal”: iar aceasta se face prin deschiderea minții individuale spre ceea ce poate cu adevărat însemna „totul e permis”, la scară colectivă. Principalul conținut al transgresării moralității normale, pe care îl face cu putință deprinderea oamenilor oblișnuiți cu practicile totalitare, constă în faptul că “totul este permis” devine un îndemn indefinit la ilimitare, potrivit principiului „Dacă ceva poate fi profanat, atunci el trebuie cu necesitate profanat”. (Vladimir Tismaneanu: Katyn, Dostoievski si Diavolul in carne si oase. Un dialog cu H.-R. Patapievici)
Dacă binele este personal, atunci răul e potențat când e făcut în colectiv (de aici și fenomenologia “pride parade”) Logica colectivelor operează pe baza minciunii inversată ca adevăr, având ca scop legitimitatea răului colectiv (Scott Peck, Psihologia minciunii, Hanna Arent, Originile Totalitarismului). Ori afundarea în fotoliul din fața ecranului face, de prea multe ori, ca logica colectivă să paraziteze noua gazdă. Răul niciodată nu a fost mai prezentabil, cool și drăguț ca astăzi. Alfred Hitchcock a început în cinematografie cu tehnica prin care personajele negative, provocatoare, sunt umanizate şi transformate în eroii care fac un film atractiv şi de succes (a se citi studiul lui Mike Grank, The Radical Monism of Alfred Hitchcock, în volumul coordonat de Martin F. Norden, The changing face of evil in film and television, Rodopi B.V., Amsterdam – New York, 2007). Această tehnică a ajuns la desăvârșire cu …. MINIONII, cei care caută personajele rele, pline de vanitate, gânduri avare și distructive. În ultimul film cu minioni, acțiunea se întâmplă în 1968, anul în care stânga “progresistă” a cucerit Vestul cucerind mai întâi universitățile. După vreo 40 ani au ajuns și”creștinii” să fie originali și se dea cu moda! (Radicals. Portraits of a Destructive Passion este doar o introducere în tema fricii liberalilor de a fi deconspirați ca fiind radicali/fundamentaliști)
Atât de simpaticii minioni, dacă tot au ceva timp liber, ar fi bine să vină la Vaslui și să ajute pe cei 7 băieți să își exprime sinele, identitatea sexuală și toată răutatea de care sunt în stare. Pentru că Evil never looked so adorable! iar profetul care ar fi trebuit să ne avertizeze doarme liniștit sub masa împuterniciților zilei, aplaudându-le viciile!
Dar dacă mie nu mi s-a întâmplat nimic rău, cine sunt eu să gândesc, să mă întreb, să mă exprim, să protestez împotriva răului? Sunt alții care se ocupă cu asta. Lumea în care vor crește copiii noștri va fi mai bună pentru că răul deja nu mai e ce a fost. El e acum popular, frumos și cool…
