Viciul virtuții (3. Viața liberalismului e privată însă moartea lui e colectivă)

Eu sunt un liberal clasic, în sensul celui descris de Isus, Pavel (în primă instanță) și apoi de Montaigne, Locke, Burke, Mill. Afirm inevitabila diversitate dată de invitabila inegalitate cu care ne naștem dar și necesitatea unui set de principii și valori care pot face co-existența noastră suportabilă, cel puțin. Privarea de libertate, totalitarismul în expresiile sale cele mai concrete sunt efecte ale unui totalitarism hermeneutic întâi, apoi ideatic, moral, axiologic. Ori aici Dumnezeu e mai democrat decât oricine altcineva: a lăsat un pom și o liberă alegere și interpretare cu privire la el, nu a smuls (încă) neghina ca să aibă grijă exclusiv doar de grâu, etc. Îl găsesc astfel pe Isus un fel de laicist fidel lui Dumnezeu: testul credinței nu se dă într-un templu devenit fanfaronadă și peșteră de tâlhari ci în relațiile din propria casă, din piață, cu cei cu care lucrezi, etc. Cucerirea profanului de către sacru nu se face prin edicte, reguli și legi coercitive ci prin trăire relațională.

Într-un veritabil spirit liberal, unul dintre filosofii mei favoriți, Jean-Luc Nancy, spunea recent că “a vrea un singur sens inseamnă violență: moartea celorlaltor sensuri” (Humanite, 2 octombrie 2015). În acest sens găsesc perioada bisericii primare, cea a Patristicii și a scolasticismului medieval cât se poate de deschise, permisive, stimulatoare pentru interpretările alternative (atâta timp cât există rațiuni suficiente și necesare pentru noile intrerpretări), ceea ce a dezvoltat o adevărată cultură a dialogului, a interpretării, a raționării și argumentării. În schimb găsesc ”progresismul” postmodern plictisitor de insipid, standardizat, repetitiv, sărac în argumente și raționalitate dar obsesiv cu unica perspectivă a opresiunii și coercitiv cu ceee ce este diferit. Ceea ce se întâmplă acum în universitățile din America de Nord, mai ales cu scandalurile de la Yale și University of Missouri, este emblematic pentru acest viciu al virtuții coercitive.

Alan Dershowitz, un renumit fost profesor de la Harvard Law School, expert în drept constituțional și activist al drepturilor omului și cetățenești, crede că protestatarii au legitimitate să exerseze libertatea de expresie “as long as the protests don’t call for other people to lose their right of free speech.” Ori ce se întâmplă acum în mediile ”progresiste” este înfiorător pentru cineva care a cunoscut cenzura de fier a comunismului. Iată ce spune profesorul american (evreu secular):

There’s clearly a double standard. Minority students, gay students, transgender students, Arab students generally have a greater leverage and a greater voice, and their grievances are taken far more seriously than the legitimate grievances of Jewish students, Zionist students, Christian students, conservative students. (The Daily Signal, November 20, 2015)

Dacă până și președintele Obama e exasperat de sucombarea spiritului liberal (clasic) de către liberalii progresiști (marxiști – a fi “liberal de stânga” e o abominatie, kitch gratuit și o uzurpare semantică grosolană) și, ceea ce e îngrijorător, de activiști foarte tineri și siguri pe ei (a se vedea, printre atât de multe cazuri, cel al studentei de la Harvard care cere schimbarea politicilor universitare în evaluarea granturilor și finanțărilor, precum și cele ale editării lucrărilor de specialitate în funcție nu de libertatea academică ci de ”dreptatea academică”), atunci e clar că viitorul nu sună deloc bine!