”… aștept să obosească nedreptatea”

În toată învălmășeala de prometei care ne oferă luminițele sacre ale propriilor demiurgi, mă întreb dacă nu cumva suntem prinși într-un cânt sibilic de a ne înșela umbrele propriilor angoase cu vitalitatea ideilor, pe care le vrem originale. Oare nu cumva ne justificăm preferințele, ca roade ale tot felul de trăiri emoționale, de trădări ale speranțelor și frustrări ale relațiilor, prin apelul la rezonabilitatea idealurilor pe care le susținem? (Da, am deja prea multe evidențe pentru a crede că oamenii nu vor să creadă în Dumnezeu nu datorită ipocriziei altora, deși pretextul ăsta pare rezonabil, ci tocmai datorită propriei ipocrizii, a unor alegeri ce țin nu de argumente reale ci de preferințe estetice și pasiuni idolatre, adictive.)

Pentru că e periculoasă orice captivitate în cușca suferinței de sine, ai cărei ochi sunt mereu îndreptați spre sine prin alții, atunci trebuie scoasă o mână în afară. Asta se poate face prin rugăciune, prin facere de bine, printr-o sezătoare cu alții, o călătorie sau printr-o lectură. În ceea ce mă privește în utima lună le-am avut cam pe toate acestea. Iar lectura care m-a pus cel mai mult pe gânduri a fost ultima carte a lui Horia Roman Patapievici.

Lectorul cărții ”Partea nevăzută decide totul” are parte de voiaje prin filosofia istoriei, a civilizatiilor și religiilor, trecând apoi prin filosofie analitică și logica dovedirii existenței lui Dumnezeu (K. Godel e aproape un anonim pentru cei care-și fac un titlu de glorie din regimentarea logicii în propria sectă atee) pentru a poposi în tărâmul atât de real și totuși deluzional al răului făcut tocmai pe baza legilor care protejează binele. Aproape jumatate din cartea lui Patapievici încearcă să înțeleagă mecanismele ideatice și de deziluzionare care fac ca să se poată folosi legea ca să se încalce legea, ca în numele binelui oameni rău voitori să folosească legea și mecanismele democratice pentru a-și impune propria dictatură. Când litera legii e dezlipită de spiritul ei, atunci omul ajunge tocmai o victimă facilă a  legii care ar fi trebuit să îi apere libertatea. Ori aici se întrepătrund tocmai

– insuficiența sistemului închis de care vorbea Gödel, ceea ce, în timpul studierii Constituției SUA pentru examenul de cetățenie, l-a făcut să afirme că există posibilitatea unei ”dictaturi legale”: ”Gödel a sesizat ceea ce am putea numi incompletitudinea oricărui sistem legal: oricît de perfecte, sistemele de legi nu funcționează bine (adică în vederea binelui comun) atunci cînd sunt interpretate ca un mecanism de calcul (în scopul justificării legale a oricărui fel de scop)” (Horia-Roman Patapievici, Partea nevăzută decide totul, Humanitas, București, 2015),

– fapt ce aduce cu sine o creștere a legiferării și masificare a legalismului, a hiper-reglementării, a reducerii legii la un text de lege, fără spiritul ei, aducând cu sine o adevărată destructurare valorică, a victorie cinică a relativismului moral ce își sugrumă părinții tocmai pe temeiul grijei lor părintești,

– ce implică ca pas necesar nebuloasa resentimentului (definit de Vladimir Tismăneanu ca ”un egoism atroce, un invincibil sentiment al ratării, al eşecului, o invidie sufocantă în raport cu cei care nu se opresc din drum, clădesc, caută, descoperă”) ce stă în spatele sinuciderii valorice a Europei, anume cea a corectitudinii politice,

– pentru a ajunge la inevitabila idolatrie a leviatanului, a arbitrarului reglementat de stat, a cedării tot mai mari de libertate pentru fărâmele tot mai nesigure de securitate (pentru o analiză mai detaliată a acestei cauzalități recomand ”Partea nevăzută decide totul” sau cel puțin interviul lui Cristian Pătrăşconiu cu Horia Roman Patapievici)

În loc să sporească în deschidere și autonomie, lumea noastră a crescut în dependență, încadrare, obediență, înregimentare. Societățile noastre au ajuns să fie administrate de statele noastre ca niște societăți bancare pe acțiuni. Am încetat să mai fim nu doar cetățeni, ci și oameni, în sens deplin: deoarece ne-am lăsat să avem mentalitate de salariat (oriunde am fi) și să fim tratați ca obiecte manageriale. Din libertatea noastră nu a mai rămas decât libertatea consumului. Părem a face parte, ca niște bine îngrijite animale de crescătorie, dintr-un mare parc uman, pe care conducătorii pe care ni-i alegem periodic îl administrează pe viață. În alegeri, noi nu mai desemnăm prin vot reprezentanți, ci administratori. Politic a s-a transformat în administrare. Înainte de orice, vrem protecție, vrem siguranță – vrem, adică, să fim administrați, să ni se poarte bine de grijă. Iar statul, la cererea noastră, a devenit dădaca noastră. Este statul care întreține cu noi, societatea, raporturile pe care părinții le au cu copii mici, în perioada celor ”șapte ani de acasă”: nu ne miră că statul ne educă, ne învață bunele maniere, ne pregătește pentru  deveni ”cetățeni bine crescuți (Horia-Roman Patapievici, Partea nevăzută decide totul, Humanitas, București, 2015, p. 230-231).

Refuzul transcendentului, arbitrarul imanentului, idolatria metodei în detrimentul conținutului/referinței, supralicitarea reglementării, dependența și controlul statal – toate sunt un tot unitar. Nici nu e de mirare ca mulți “progresiști” deconstructivisti sunt socialiști, mici Lenin, Marx și Hitler deghizați în artiști hippy! Inflația legalistă tinde să acopere deficitul de transcendent, chestiune care se poate verifica în istoria și filosofia religiei, a teologiei, a filosofiei însăși: devoțiunea față de Cel Ce este a fost înnecată în puzderia de legi și regulamente despre mainile curate și pașii făcuți într-o zi de Sabat, contemplarea ființei s-a topit în avocățeala posibilității nu a întrebării ci a raportului de referință între cuvânt și idee, respectul față de revelație, ca irumpere a transcendentului Altuia către imanentul nostru s-a transformat într-o suspiciune a Altuia și favorizare idolatră, narcisistă, a sinelui și stratelor  de adâncimi auctoriale…

Este de-a dreptul ironic cum “umaniști” sensibili și revoluționari fac apologia legalismului oprimant, sunt ignoranți față de suferințele individului, cred orbește în onestitatea și fecioria leviatanului statal și desconsideră orice îndoială care le poate infirma prejudecățile în timp ce “legaliști dogmatici” protestează pentru empatie și apărarea drepturilor individului, cer transparență, deschidere și o dreaptă măsură. Da, cazul Bodnariu e (și) despre avatarurile înșelătoare ale progresismului, ale naturii sale totalitare și opresive. Iar această chirurgie publică e incomodă pentru mulți pentru că acum ies la iveală măruntaiele grețoase ale unei filosofii falimentare, oprimante dar vândută fraierilor tocmai ca remediu al înapoierii, opresiunii și dogmatismului. (Arthur Koestler, prin a sa “The God That Failed”, ne face invitația, valabilă și azi, pentru dărâmarea unui idol ce a făcut ravagii în istorie și, se pare, e mai ocupat azi ca niciodată să înșele mințile credule.)

Este uimitor unde putem găsi azi dogmatism și idolatrie. Da, timpurile noastre conțin în măruntaiele lor tocmai vechile pasiuni tribale și violența prădătorului care a trecut de la victima prinsă în lațul din pădure la cea din propria vecinătate socială. Diferența față de vremurile de demult constă în legalitatea și spuma de moralitate revoluționară care însoțește vânătoarea celui diferit. Omul postmodern este unul schizofrenic, al disonanței cognitive și morale, unul ce este educat să-și reglementeze propriile vicii facile și să incrimineze virtuțiile pe care nu le poate atinge…

Până la vremea când vom fi din nou oameni întregi, când dreptatea va stăpâni pe pământ, va trebui să așteptăm ”să obosească nedreptatea” celor ce au azi nu spiritul ci textul legii în mâini.