Tăcerea din strigăt (despre ipocrizia din cazul Bodnariu)

Ok, am rezolvat-o și pe asta: dacă vrei un strop de dreptate în lumea asta, trebuie mai întâi să rezolvi toate celelalte nedreptăți din lume! Cerința asta maximală nu e valabilă pentru “profesioniștii” justiției sociale (marxiștii pro-gay/feminism/aboriginali/ecologiști, etc.), adăpostiți bine în tranșeele sectare ale propriilor interese, ci doar pentru creștini, cu povara universalității propriului adevăr și misiuni în lume. Și aici nu vorbim de mania persecuției ci de auto-flagerarea gratuită a unor creștini.

Dacă nu rezolvi toate celelalte probleme ești ipocrit, insensibil, egoist, narcisist! (A se observa superioritatea – și disprețul chiar – unor creștini “luminați” și “umaniști” față de alții care nu-s așa de “luminați” și “cizelați” estetic.) Valul de strigăte din cazul Bodnariu se cere astupat de sssst-ul politicos al tuturor celorlalte agende rămase deschise și încă neîmplinite. Inițiativa creștină de a face un bine e credibilă doar când se exercită cu potența divină de a-l face oriunde, oricui și oricum! De fapt orice inițiativă creștină în spațiul public trebuie cenzurată tocmai pentru că nu există loc pentru astfel de ciudați și înapoiați “second-hand citizens”…

Acesta era -previzibil de altfel – riscul creștinilor care au folosit tehnicile de vizibilitate și acțiune socială în cazul Bodnariu – tratament “preferențial” față de toți ceilalți activiști ai “justiției sociale”. În numele corectitudinii politice meșterită de mințile luminate ale societății, orice acțiune inițiată de creștini e anti-progres ca atitudine, fundamentalist-retrogradă ca scop, ipocrită ca consistență și subversivă în a-și impune propria corectitudine politică ca moralitate.

Tocmai de aceea nu cred în “justiția socială” ca soteriologie postmodernă – locvacitatea unui bine făcut sau pentru care lupți acoperă mii și mii de alte nedreptăți tăcute (dacă nu chiar creează altele noi)! Binefăcătorul dintr-un caz e vinovat de inacțiune în milioane de altfel de cazuri. Riguros vorbind, “justiția socială” umană e puternic sindicalizată, are propriile ei agende, preferințe și limite, în pofida genererozității declarative! Însă dezirabilă și promovată e doar “justiția socială” a “victimelor” favorizate de intelligentsia academică, birocrații guvernamentali și mercenarii mediatici.

Cred însă în dreptatea, dragostea și mila “stângii care nu știe ce face dreapta” tocmai ca protecție față de gândul faustic al misiunii mântuirii întregii lumi, cu narcisismul adiacent, precum și ca modalitate de invitare a celorlați în a căuta, prin puterea exemplului dezinteresat, ne-comercializat, adevărata compasiune, cea a persoanei umane, nu a unui simplu număr de adăugat în colecția de trofee. Totodată acest mod de a face dreptate, milă și dragoste fără adicția popularizarii poate aduna cărbuni aprinși pe capul celor ce comit nedreptățile, iar în cazul în care aceștia nu-s atinși și schimbați de modelul christic, vor avea șansa de a-și susține public cazul la judecata dreaptă de la înnoirea vremurilor.

Până atunci însă fiecare își licitează propriile interese și dureri la schimb cu ipocriziile altora. Iar pentru cei care vor să-și păstreze imaginea nealterată singura posibilitate de a nu fi acuzat de ipocrizie e să nu spui și să nu faci nimic!