Alonewithothers's Blog

Smile, without a reason why. Love, as if you were a child.

Recent Posts

  • Ce mai înseamnă azi să fii rebel?

    Paradisul fraierilor

    Înfofoliți în confortul călduț al societății consumiste, ne tachinăm narcisismul cu rebeliuni bine lucrate în photoshopul publicitarilor. Oare ce ne-am face fără icoanele vorbitoare care ne îndeamnă la rebeliune față de unii și atașament față de alții? După vreo 60 de ani în care se tot cântă, citește și vizionează rebeliunea obiectivată, idolatrizată, consumată și distribuită ca valoare terapeutică (cu tot cu prețul de rigoare), iată că avem acum o cumințenie tâmpă a rebeliunii, o erupție continuă de angoase pubertine domesticite de o narcisistă reproducere a sfinților rebeliunii, celebrați cu adorație și în masă de noile generații. Coada la idolii/moaștele unora e în concurență cu coada la idolii/moaștele altora! Și, în ultimă instanță, cum poți să te înfășori în complimentul rebeliunii când dai buzna pe poarta cea largă și ești pe calea celor mulți?

    Ceea ce face rebelul chic să fie cât mai cool este investiția sa exhibiționistă în … plăceri. Este modul în care acesta evadează de sub coroziva opresiune a responsabilității și supunerii față de sistem. Dar tirania plăcută a plăcerii este forma de rebeliune perfect obedientă … sistemului.  (Rebelul chic)

    Paradisul fraierilor e plin de rebeli ce se tot răscoală împotriva confortului și ipocriziei altora, nu al lor, înlocuind cușca în care s-au trezit a fi cu o alta, descoperită de binevoitorii mentori ai anotimpurilor vieții. Rebelul postmodern e unul care, chiar dacă iubește diferitul, negația, flexibilitatea, schimbarea, mișcarea și deschiderea, se împiedică de propria natură, rămânând prizonierul propriului paradis, al propriei identități, al propriilor certitudini, anchilozări și ziduri conceptuale/emoționale, etc. (e uimitoare gândirea sincronă, de monolit, a ”rebelilor” la modă azi – au aceeași epistemologie, același schelet ontologic, aceleași (ne)principii etice, aceleași preferințe politice, ce mai, e un imens pustiu cum numai la Salvador Dali sau Giorgio De Chirico mai poți vedea). Rebeliunea serială nu mai e rebeliune, e pur și simplu industrie!

    go_freedom_go___farhad_foroutanianGo Freedom Go! by Farhad Foroutanian

    Falsitatea nu stă neapărat în diformitatea unui gând ci tocmai în solitudinea lui sterilă, în incapacitatea lui de a produce măcar o undă de mișcare/schimbare în teluricile straturi ale realității. Tocmai de aceea multe dintre sloganurile parazit care se agață de mentalul colectiv sunt false, chiar dacă la prima vedere ele sunt admirabile. Ori lumea nu se face mai bună cu o infuzie de sloganuri/tag-uri/etichete! Să luăm de exemplu următoarele cuvinte ale celor de la ”X Ambassadors”:

    Long live the pioneers
    Rebels and mutineers
    Go forth and have no fear
    Come close and lend an ear

    Ce mai înseamnă azi să fii un pionier, rebel și dezertor, să mergi mai departe și să nu ai nicio frică dacă ești tot dator vândut filosofiei stimei de sine, a egoului flămând de afirmare, a fricii de a recunoaște eșecul, neliniștea, durerea cărnii, neputința de a te avânta într-un zbor dincolo de stolul celor asemenea (inclusiv în rebeliune), etc.? Rebelul azi ar trebui să fie nu o copie la pozitivismul fad și egocentrismul obez a la Oprah, ci o persoană care vibrează de căutări, de întrebări (știind că deschiderea minții nu e unidirecțională, având doar un singur capăt, ci ea implică, cel puțin virtual, două direcții), unul care e capabil de smerenie atunci când e înconjurat numai de titani minusculi…

    În imperiul rebeliunii facile/ populare împotriva a orice, cu excepția propriei tiranii, oare cum ar trebui să arate acum contra-cultura? Dacă schimbarea este o constantă a istoriei, oare nu e cumva momentul pentru o schimare a manifestului fără obiect, a expresiei fără conținut, a suprafeței translucide ce ucide orice transcendent, a relativului absolutizat, a diferenței serializate, etc.? (Contracultura de-a lungul secolelor: de la Avraam la Acid House)

    Într-o cultură unde “rebeliunea” a devenit ortodoxia cool, trebuie să venim cu altceva ca să fim originali! Un veteran al rebeliunii șablon, Alice Cooper, spunea de curând: “Drinking beer is easy. Trashing your hotel room is easy. But being a Christian, that’s a tough call. That’s rebellion”. E timpul pentru luarea în considerare a unui altfel de rebel, unul care e pionier, pribeag, iubitor și totuși drept, deschizător de drumuri deloc bătătorite și vizionar. Un rebel care nu se luptă cu un Dumnezeu care are toate resursele creative de a te face diferit, ci cu presiunea teribilă a societății în a-și impune propriile mecanisme mimetice și de control, inclusiv cele ale rebeliunii comfortabile, cool și vandabile.

    Enoh – un altfel de rebel

    Cică de la Kant cetire (I. Kant, Anthropology from a Pragmatic Point of View, Southern Illinous University Press, 1996, p. 245) antropologii au constatat că omul este singura fiinţă care la naştere plânge. Iată dar prima îmbrăţişare a vieţii şi deja primul plâns! Suferim apoi când creştem, suferim din iubiri trădate, când ne căţărăm în ierarhia socială, când simţim apoi la bătrâneţe slăbiciunea trupului, cum lumina ochilor se stinge, sfârşind apoi între patru scânduri, câteva cuie şi mâncaţi de viermi!

    Trăim întru moarte, gândul morţii ne este ghid prin viaţă şi îi decretează. Tocmai de aceea fugim de evidenţa implacabilei morţi prin fărâmiţarea în diferite patimi, prin porniri instinctuale sau prin realizări sociale, intelectual-academice, expediind problematica morţii la marginea preocupărilor, rezervând-o doar bătrâneţii. Dar dacă un vârstnic are moartea în faţa lui, pregătindu-se pentru ea, pentru un tânăr moartea este în “spatele“ lui şi oricând îl poate junghia.

    Oare ce mai putem spera de la această viaţă care implacabil se frânge în moarte?

    Enoh a fost un om în carne şi oase care a crezut că viaţa nu e mâncare şi băutură, ci ea este o extraordinară provocare de a-L găsi pe Dătătorul vieţii şi de a te bucura de El. Enoh a căpătat o bună mărturie fiindcă a crezut într-un Dumnezeu pe care nu-L putem vedea.

    În Epistola către Evrei găsim mărturia lui Enoh care a fost mutat prin credinţă ca să nu vadă moartea, o mărturie încadrată de jertfa lui Abel prin care vorbeşte, măcar că este mort şi viaţa lui Noe în aşteptarea judecăţii şi a morţii tuturor care vor cădea sub această judecată. Iată-l dar pe Enoh care, prin credinţă, este mutat la ceruri ca să nu vadă moartea:

    5. Prin credinţă a fost mutat Enoh de pe pământ ca să nu vadă moartea.

    Şi n-a fost găsit pentru că Dumnezeu îl mutase.

    Căci înainte de mutarea lui primise mărturia că este plăcut lui Dumnezeu.

    6. Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui!

    Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută. (s.n)

    Ce înseamnă a fi plăcut în faţa unui Dumnezeu pe care nu-L vezi? Înseamnă a te apropia de Dumnezeu, crezând că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută. Să ne aducem aminte că:

    – în aparenta lipsă a lui Dumnezeu, Adam şi Eva au luat dintr-un rod cu gândul că Dumnezeu le-a interzis accesul la el dintr-un capriciu de stăpânitor mofturos şi nedrept. Acest păcat i-a depărtat de la Faţa lui Dumnezeu, alungându-i la răsărit de Eden.

    – Cain apoi nesocoteşte dreapta judecată a lui Dumnezeu că “dacă faci bine, vei fi bine primit“ şi la câmp, în aceeaşi aparentă lipsă a lui Dumnezeu, Cain comite primul fratricid, păcatul său alungându-l de la Faţa lui Dumnezeu la răsărit de Eden.

    Anthony Mancuso - Walk of faith

    Cel ce nu-L caută pe Dumnezeu nici nu va crede că El este, că El răsplăteşte pe cel ce-L caută şi că este drept în răsplătirea Lui. Dacă nu-L cauţi pe Dumnezeu, profitând de aparenta lipsă a Lui din grădină, înfruptându-te cu nesaţ din neascultare, cu siguranţă că te vei îndepărta de la Faţa Lui, mulţumindu-te cu blestemul trudei pământului şi sfârşind în ţărâna din care ai fost luat.

    În Genesa cap. 5 acest curs descendent al omenirii este fracturat de imaginea unui om care, împotriva tuturor evidenţelor şi convenţiilor sociale, alege să se alipească de Dumnezeu:

    22. După naşterea lui Metusala,

    Enoh a umblat cu Dumnezeu trei sute de ani, şi

    a născut fii şi fiice.

    23. Toate zilele lui Enoh au fost trei sute şase zeci şi cinci de ani.

    24. Enoh a umblat cu Dumnezeu;

    apoi nu s-a mai văzut, pentru că L-a luat Dumnezeu (s. n.).

    În această istorie a omenirii în miniatură, într-o societate în care păcatul i-a condamnat pe oameni la o despărţire de Faţa lui Dumnezeu şi la o trudă chinuitoare a pământului, se găseşte cineva care, pe lângă mandatul cultural de a umple pământul şi de a-l stăpâni, se apropie de Dumnezeu şi chiar umblă cu El. Într-un curs devenit firesc al vieţii către moarte, Enoh este luat la ceruri ca să nu vadă moartea ci să-L vadă pe Însuşi Dumnezeu, ca semn că El răsplăteşte pe cei ce-L caută. Este luat ca să-L vadă pe Dumnezeu dar nemaifiind văzut de cei asupra cărora urma să vină judecata potopului, poate ca ultim semn al lui Dumnezeu spre pocăinţa acestora!

    Apostolul Iuda îl menţionează pe Enoh ca fiind al şaptelea patriarh de la Adam, lucru confirmat de linia genealogică din Genesa cap. 5. Să ne uităm puţin asupra urmaşilor din a 7-a generaţie de după Adam :

    –    pe de o parte linia lui Cain, a celui ce fiind despărţit de Faţa lui Dumnezeu, caută împlinirea prin construirea unei cetăţi şi alipirea de un nume – cel al fiului său – ca asigurându-i semnificaţie în istorie (câţi oameni trăiesc pe pământ crezând că singura împlinire a vieţii lor este doar faptul că lasă copii care să le poarte pomenirea numelui şi a realizărilor lor!);

    –    pe de cealaltă parte, linia lui Set care, despărţit de Faţa Domnului, caută să se apropie de El şi să cheme Numele Său, atârnându-şi semnificaţia propriei vieţi de acest Nume.

    Al şaptelea pe linia lui Cain este Lameh, tatăl lui Iabal, Iubal şi Tubal-Cain, făuritorii civilizaţiei. Al şaptelea pe linia lui Set nu-şi leagă numele de realizările culturale ci, în ciuda priveliştii fostei grădini a Edenului transformată într-o grădină a deşertăciunii, alege să creadă că Dumnezeu este, umblând pe căile Lui.

    Al şaptelea pe linia lui Cain, continuându-i tradiţia, devine ucigaş şi chiar mai mult, insensibil la orice valoare de justiţie, promulgă legea răzbunării, legiferând propria nedreptate şi stâlcind porunca lui Dumnezeu. Iată-l pe  Lameh ucigaşul, răzbunătorul care însă tremură în faţa propriei morţi. Iată un om care, depărtându-se de Dumnezeu, îşi ornamentează din răsputeri propriul mormânt.

    Al şaptelea pe linia lui Set este Enoh: rostitorul uman a sfinţeniei şi dreptăţii lui Dumnezeu, aşa cum ni-l relatează apostolul Iuda în epistola sa:

    Şi pentru ei a proorocit Enoh, al şaptelea patriarh de la Adam, când a zis: “Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor, şi să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi, de toate faptele nelegiuite, pe care le-au făcut în chip nelegiuit, şi de toate cuvintele de ocară, pe care le-au rostit împotriva Lui aceşti păcătoşi nelegiuiţi“ (Iuda 14-15).

    Ca răsplată pentru umblarea în căile Domnului, în pofida tuturor batjocurilor contemporanilor săi, Enoh a fost mutat din strâmtoarea acestui mormânt al omenirii, de pe pământ la ceruri. Nu a mai fost văzut tocmai de cei ce-l ocăreau fiindcă a fost transformat ca să-L vadă pe Dumnezeu, lăsând ca Dumnezeu să se răzbune şi să facă dreptate, răsplătind fiecăruia după faptele şi vorbele lui.

    Chiar dacă de atunci au trecut mii de ani, trăim într-o societate a lui Lameh, a celor ce-şi leagă întreaga viaţă de realizări socio-culturale efemere, a unei justiţii schizofrenice, a unei societăţi post-industriale a consumului în care suntem “instruiţi“ mediatic să fim nişte consumatori docili. Într-o civilizaţie a imaginii trebuie să fii nebun pentru a crede într-un Dumnezeu care este duh, să crezi că El este, că priveşte în fiecare moment vieţile noastre şi că  răsplăteşte pe cei ce-L caută. Apostolul Iacov ne îndeamnă să ne apropiem de Dumnezeu şi El Însuşi se va apropia de noi (Iacov  4:8) – iată dialectica credinței.

    Rebel înseamnă ca trăind într-o societate strâmbă, să croiești cărări drepte, răspunzând la ură cu iubire! Rebel e cel care, într-o cultură a răzbunării, binecuvântă şi să se roagă nu numai pentru prieteni, ci şi pentru vrăjmaşi! Rebel azi înseamnă să împlinești cerinţele propriilor rostiri, să ai o viaţă sfântă într-o lume coruptă, să rostești prin viaţa proprie dragostea și judecata lui Dumnezeu ce stă să vină asupra întregului pământ şi asupra tuturor oamenilor.

    Câți dintre cei ce își arogă azi statutul de rebel poti fi pionieri, rebeli și dezertori din armata serială a captivilor propriului paradis, confortabil dar iluzoriu?

  • Imperiul deschis

    Imperiul deschis – călătorii prin locuri cândva interzise mi-a trezit interesul pentru că am avut şansa de a vedea Rusia prin ochii unui american. Oricum, eram obosit de spectacolul prea multor ocheade ale Occidentului prin ochii epigonici ai multora din Est.

    imperiul-deschis_1_fullsize

    Mark Taplin este un diplomat american, crescut împreună cu familia prin România anilor ’60, revenit în Estul comunist ca membru al Ambasadei Americane din URSS, prin anii ’84-87. Odată însă cu topirea războiului rece şi dizolvarea URSS-ului, americanul nostru a revenit în Rusia lui Elţân, democratică dar la fel de decadentă şi a vizitat unele locuri pe care în deceniul trecut le privea doar pe hartă. Odată spulberată secretomania sovietică, un occidental avea să atingă  o parte a sufletului rusesc, ascuns de vălul unui trecut însângerat. Avea să descopere locuri, oameni şi multă, multă istorie tristă.

    În virtutea talentului şi a bogăţiei trăirilor, autorul vede în sufletul rusesc o lege implacabilă: “în Rusia, trecutul este un prolog şi, prea adesea, şi un epilog”. Conştient de amnezia istorică a americanilor dar ferindu-se de păcatul utilizării abuzive a istoriei, Mark Taplin culege tulburătoare frânturi de amintiri ale unor vieţi distruse de teroarea sovietică.

    Vizitând locuri unde sufletele “duşmanilor poporului”  s-au zbătut să supravieţuiască captivităţii trupurilor în lagărele de muncă din îndepărtata Siberie, autorul mixează iscusit memorii din era comunistă cu epopee istorice uitate de demult. Şuvoiul de amintiri sunt armonizate cu răsunătoare evocări istorice de la Gengis Han şi Ivan cel Groaznic până la Gorbaciov şi Elţân. Cazaci, tătari şi caucazieni războinici sunt partenerii filelor de istorie cu cneji ruşi, polonezi şi lituanieni sau cu soldaţii americani, sosiţi în Nordul subartic  în 1917 pentru a lupta alături de albi împotriva bolşevicilor roşii. Cititorul va fi cu adevărat captivat de dansul scriiturii de la nobilii cavaleri teutoni la cruzii cazaci, de la hoardele fulgerătoare ale tătarilor la armata sângeroasă a NKVD-ului, de la invocările şamanilor, trecând prin rigiditatea ortodoxismului rus până la improvizaţiile unui jazz rusesc provincial şi excentric, în care “se regăsesc un strop de anarhism tonal şi o fărâmă de cântec popular rusesc”.

    Lectura cărţii este asemenea zborului dintr-un capăt în celălalt al Rusiei: după 8-9 ore de zbor nu trebuie să prezinţi niciun paşaport: rămâi în aceeaşi ţară, eşti într-o continuă vecinătate cu imensitatea. Aşadar, polifonia istorică şi cea a dramelor umane se potrivesc de minune toposului care le-a format.  De exemplu, îndreptându-se spre Arhanghelsk, autorul face o succintă descriere a simbiozei dintre locuri, istorie şi oameni:

    Chiar şi un simplu trecător putea să simtă ritmurile străvechi ale acestor locuri: un cânt al mijloacelor de trai simple, al orizonturilor modeste şi basso profundo al inerţiei la fel de greu de urnit ca un bolovan de pe fundul râului. O temă folclorică alcătuită, în părţi egale, din exuberanţă, fatalism, echivoc şi anarhie (p. 154).

    Suntem astfel invitaţi să descoperim chipuri ale istoriei şi destine umane pornind de Acolo unde se împletesc apele – Veliky Ustiug, vizitând apoi Oraşul craniilor – Vokuta, unul dintre locurile unde s-a consumat calvarul Gulagului. Vom auzi Cântecul Nordului – Arhanghelsk şi Solovki pentru a coborî apoi în Caucaz, printre Munţii văduviţi – Kabardino-Balkaria. Ne vom minuna de legendele istorice pline de cruzime care bântuie Stepele Şamanului – Tuvinia, vom descoperi apoi Viaţa pe vulcan – Kamceatka, poposind, în cele din urmă, pe Coasta barbariei – Vladivostok.

    În largheţea unei astfel de imensităţi spaţiale, istoria a îngrămădit atât de multe poveşti şi chiar crude experimente utopice încât ele îi mai macină şi pustiesc pe cei cuprinşi în geografia umană a ceea ce se cheamă astăzi Rusia. Aici găsesc amprente nu doar istorice şi lingvistice ci şi ale tiparelor mentale, care încă ne mai influenţează pe noi, românii.  Găsesc umbre ale unei neputinţe, nostalgii şi a unui pesimism care nu doar că sunt constitutive tiparului religios oriental ci oricând pot lăsa  loc mesianismelor politice, cu urmările tragice pe care istoria ni le-a arătat deja.

    Dar dincolo de aceste reţineri, cele 400 de pagini ale cărţii răsplătesc din plin efortul celor care vor explora un continent de umbre şi lumini, de conservatorism nostalgic şi de inocenţe care-şi epuizează vitalitatea, o lume a barbariilor instituţionale sau mafiote dar şi a sensiblităţilor artistice şi a fragilităţilor emoţionale.

    Oh, ce splendidă şi fermecătoare infinitate de spaţiu, despre care lumea nu ştie nimic! Rusia!  (Gogol)

  • Biserica celor ce nu merg la biserică (Șamanismul urban)

    ‘Your body is not just a temple, it’s a nightclub!‘ Shpongle

    Cine mai crede că vom fi tot mai puțin religioși pe măsură ce vom fi tot mai citiți și avansați științific/tehnologic/civilizațional, să intre într-o cameră a unui adolescent sau  să viziteze căminele studențești și cluburile de aiurea (și se poate continua lista cu evidențele ”micilor” erori/false profeții ale utopiei pozitiviste)! Muzică rave, jocuri cu tot felul de ”Diabolo”, escapade în diferite dimensiuni virtuale, mantre pline de înțelepciune veche, astea-s doar câteva dintre  jucăriile colorate și gălăgioase cu care se joacă copiii mai mari.

    Lumea e infuzată cu religios asemenea oricărei piețe: dacă sunt doritori care să cumpere atunci vor fi cu siguranță și vânzători amabili de o bună afacere. Chestiunea capătă valențe aparent noi atunci când avem de a face cu lumea cultă, sătulă de automatismul vieții burgheze, cu ale ei reponsabilități, comandamente morale, profiluri umane șterse/cenușii și cu tot felul de limitări ale creației/pasiunilor, cautând o evadare în noul spiritual, mediat tehnologic.

    Puțini dintre tineri urmăresc/se lasă pasiunilor unui religios intelectualist și moralist, adică unul care pune accent pe alegere conștientă, rațională, pe discernământ, lectură. Nahhh, e prea uncool chestia asta! Dimpotrivă, este căutat acel tip de religios care ”descătușează” energii, care actualizează tradiții străvechi pentru lumea postmodernă prin creearea unor spații religioase, translatând muzica în energie și mișcare (dans), care caută transcenderea sinelui prin experiențe ale extazului, care se interconectează cu alțiii, formând acea comuniune cu alții prin dans (cam singura posibilitate de a simți unitatea/comuniunea cu ceilalți, într-un trib al celor asemenea, atunci când sunt presați de imperativele societății care le cere să fie diferiți, individualiști), care caută acel ”dincolo”, transcendent. Uite cum aici se întâlnesc filosofiile cele mai la modă: ecologismul de canapea, metafizica fericirii hippy, sociologia permisivității, autodivinizarea facilă, narativismul pre-creștin, etc.. Atrofierea intelectuală (anti-intelectualismul multi-culti, socialist, anti orice etc.) se cere compensată cu tremuriciul tuturor încheieturilor!

    a tribe called red

    Băieții de la ”A Tribe Called Red” ne oferă un spectacol similar cu cel dintr-o biserică creștină: avem predicatorii, avem corul, dansatorii, rugaciunea cântată în comun, comunitatea credincioșilor, valorile care îi adună pe aceștia, experiența de a fi diferiți față de monotonia vieții din timpul săptămânii, etc.

    Dacă este adevărat că

    Music is prophesy. Its styles are ahead of the rest of society because it explores, much faster than material reality can, the entire range of possibilities. It makes audible the new world that will gradually become visible, that will impose itself and regulate the order of things. (Jacques Attali, Noise: The Political Economy of Music. Theory and History of Literature, Vol. 16, University of Minnesota Press, 1985, p. 21)

    atunci oare așa o sa arate o biserică penticostală peste vreo 50 de ani (”updatată”, postmodernizată în toate încheieturile ei)?

    Cred că este periculoasă transformarea muzicienilor în ”medicine men” (John Lennon), preoți ai tehnicilor spirituale psihedelice (a se citi studiul Breaking Open the Head: A Psychedelic Journey into the Heart of Contemporary Shamanism de Daniel Pinchbeck, Broadway Books, 2002). Muzica

    • nu trebuie să fie o uitare, o îngropare a simțurilor în mecanisme senzoriale tribale, a ritmurilor hipnotice, expresie a unui fatalism teribilist,
    • ci ar trebui să fie o aducere aminte, o revelare a naturii umane, o împrospătare cu ceea ce ar trebui să devenim, a ceea ce este de dorit, bun, frumos, pornind de la realitatea cotidiană cenușie, ipocrită, sălbatică, decadentă.

    A se întoarce astfel complimentul analizei la sânge a comportamentului celor ce merg azi la biserică cu analiza celor ce merg la o altfel de biserică, se închină unui altfel de dumnezeu, ascultă de altfel de predicatori, chiar mai ipocriți decât primii (în cazul în care bunul simț și onestitatea ar mai avea vreo valoare serialitatea divorțurilor, a adicțiilor și a scandalurilor vedetelor pop-culture ar trebui să îi oprească în a mai crea/cânta, etc., despre iubire, prietenie, bucuria vieții, etc.).

  • Viva la revolución!

    Aproape două secole socialiștii au tot strigat cu isterie progresistă: ”La arme, camarazi!”. După ce s-au instalat în confortabelele scaune ale puterii, iată-i întorcând isteria trecută cu una prezentă, la fel de progresistă: ”Pe arme, camarazi!”. Etica flexibilă cu 180° nu este una relevantă fluxului istoric ci doar o non-etică, pură în mulțimea ei vidă. Ori având drept fundament tocmai o astfel de non-etică, socialismul excelează în parazitarea etichetelor pentru a-și urmări interesele de putere, mereu proiectate doar asupra celeilalte părți a binomului bun-rău, eliberator-opresiv, altruist-avar, sine diferit-anonim masificat, etc.

    Dacă nu ar fi luat în serios de mințile avide de teocrații laice, socialismul ar fi un bun studiu de caz clinic pentru filosofii dornici în a vedea cum o utopie plină de idei nobile poate eșua cu brio într-un imperiu al macabrului. Din păcate până și filosofii s-au cam molipsit de boala care ar fi trebuit doar studiată! Nici nu mai înțeleg despre ce revoluție mai poate fi vorba când mai toți îs deja setați de revoluțiile socialiste? Cum ar fi o realitate monistă care-și trădează mereu caracterul dualist? Ce plicitseală ar fi în lumea în care socialismul nu ar avea țapi ispășitori, victime ceremoniale asupra cărora să-și verse toate frustrările funciare! Așadar, dragi camarazi, la arme sau pe arme?
    PS
    S-a sesizat cineva că în prime-time, la finala Super-Bowl de anul acesta, Beyonce a făcut propagandă explicită unei organizații violente, cu ceva crime în “palmares”, numită “The Black Panther Party”, adică un fel de KKK răsturnat? Evanescența unei sensibilități morale, a dreptății sociale doar pentru categoriile favorizate ale momentului, se face pe socoteala ignorarii tuturor erorilor de judecată care contravin agendei/dogmei oficiale. Ăsta e încă un argument că socialismul parazitează idealul egalității doar pentru a se instala ca fiind noua aristocrație/noul oprimant.

    the-arsenal

    Diego Riviera, The Arsenal (1928)

  • Oglinzi și ferestre-o invitație postmodernă de lectură a Evangheliei

    Psiho-ontologia lui ”și totuși”

    Oare câți am citit cerul din ochii altora? … să te lași absorbit de necunoscutul familiar al unui asemenea necunoscut? Dar oare este un cer dincolo de pupila care ne întâmpină în peregrinările noastre curioase? Dar dacă întreaga lume nu e altceva decât conținutul zbuciumat al imaginației umane?

    René Magritte, în lucrarea sa The False Mirror, ne-ar indica un răspuns la această dilemă, un răspuns care ar proba, încă o dată, cât de mult se intersectează și totuși se separă imaginarul biblic și patristic de cel suprarealist și postmodern: opacul pupilei pare a fi un centru greu, stabil și totuși vid. Da, răspunsul trece dincolo de logica binarului, a delimitărilor și granițelor dintre ontologie și psihologie, el e un ambiguu transparent, o concluzie deschisă și o invitație căreia îi este frică să promită. Aici se joacă imanența și transcendența care-și reclamă supremația și totuși sunt nevoite să se întrepătrundă fără a respecta politicoasa logică a simetriei. Așa cum cerul nu e văzut dacă nu e reflectat de ochi și nu poate fi reflectat dacă nu există mai întâi pentru sine, tot așa  ochiul este o lentilă-oglindă spre cer, o oglindă a sinelui și o fereastră înspre un altul.

    Tot registrul de concepte idol (Sf. Grigorie de Nisa) al postmodernității noastre – fragmentar modest – lichiditate performativă – fragilitate liberă – risc și virtualitate nomadă, opuse închisului și epuizatului inert, etc. – sunt prefigurate și ”vindecate” într-un mod care face toată fenomenologia de la Husserl până la Paul Ricœur, M. Henry și E. Levinas (dar și post-structuralismul cool al unui Derrida, Gileuze sau Baudrillard) simple note de subsol la Evanghelie.

    magritte-the_false_mirror1

    René Magritte, The False Mirror (1928)

    Solidificarea lichidului 

    De (prea) multe ori ne măgulim cu propriile eșecuri, eșecuri de a prinde în mâini vanitatea dorințelor iar mai apoi de a ne întreba dacă că se merită întinsă mâna spre tărâmul necunoscut al iluziilor aptere. La vârsta ieșirii din mirajul metanarațiunilor care ne-au protejat frăgezimea gândurilor june, ne măgulim facultățile mentale cu auto-referențialitatea (cam totul e o proiecție/producție a minții noastre). Este vârsta când ochii nu mai vor să privească dincolo de ferestre ci s-au amorezat de ceea ce au descoperit în oglindă. Transcendența e posibilă acum doar ca artificiu al lumii psihice, sau, cel mult, al interconectării la o lume rețea (ni se spune că lumea ierarhie nu mai este permisă, de fapt ea nu mai există!) Uite așa încercăm să ne definim fără a lua în considerare faptul că plecăm de la premisa că deja ne-am definit ca cei care ne definim. Din această circularitate interpretativă soluţii fireşti de evadare sunt schizofrenia sau aporii de genul celor formulate de Iago: ”Eu nu sunt ceea ce sunt” sau Richard al III-lea: ”Eu sunt eu. Ba mint: eu nu sunt eu.” Ori aici este întreaga tragedie spectacol a modernității târzii (M. Cărtărescu ar numi-o ”apocalipsa veselă”): știm să strigăm din toți rărunchii că ni s-au năruit castelele de iluzii arogante, că suntem pierduți, singuri, muribunzi și neajutorați dar ne astupăm urechile cu o cerbicie deloc modestă – pentru a nu auzi eventualul răspuns la disperarea umană? (iată o posibilă cheie de lectură a unei alte picturi celebre, ”Strigătul” de Edvard Munch).

    De ce postmodernitatea eșuează tocmai acolo unde ar trebui să fie exemplară? Au trecut suficienți ani de dominație a marginalului ca să ne îndoim de promisiunile virgine ale postmodernismului, transformate tocmai în ceea ce ura cel mai mult:

    • lichefiem transcendența ca să o excludem total, solidificând însă imanentul,
    • suspectăm ca oprimant și ipocrit absolutul universal pentru a absolutiza marginalul egoist și a-l impune altora în virtutea jocului de autoritate legalistă nemiloasă,
    • ne facem de râs pretenția de nonconformism tocmai prin conformismul față de standardizarea și filtrarea la mâna doua a noilor intermediarilor simbolici – media, cultura pop, guvern, corporații,
    • pulverizăm limitele naturii pentru a ne declara o vitalitate de fațadă,  pierdută în căutarea mântuirii de tenebrele a tot felul de boli sâcâietoare,
    • îngropăm vestigiile neconvenabile ale altora ca să ne putem ridica propriile statui ale toleranței, dragostei universale și non-violenței cu care ne jucăm dramaturgia socială, toleranță, dragoste și non-violență topite instant în învălmășeala impunerii altora a propriei poziții.

    Cam toată cultura contemporană este fundamentată tocmai pe această mistică negativă a identității negative, prin respingere, pe un soi de apofatism estetic. Și, așa cum se întâmplă în epoca reproducerii seriale a culturii de masă, ceea ce este dimineață creat ca expresie a originalității este instanțiat seara în bun marfă, mijloc economic de a transmite anumite valori, fapt ce produce o osificare ce necesită mâine dimineață o nouă revoluție care așteaptă să se normalizeze într-un nou trend și așa mai departe. Uite așa se face că ceea ce începe ca o negare folosită ca eliberare spre un autentic al umanului (adică o evadare printr-o fereastră deschisă dincolo de convenționalism) devine negare normativă, simplă adicție a negării unui dincolo pentru că suprafața a ceea ce este arătat (chipul reflectat în oglindă) este/devine suficientă. În acest sens este uimitoare natura conformistă a ceea ce numim nonconformism!

    Oglinda fereastră

    În mormanul de dărâmături ale culturii recente, o revigorare a intențiilor de autenticitate și umanitate plenară este posibilă și chiar necesară. Pentru asta trebuie ca idealurile propuse să nu mai fie aruncate ca un mărunțiș valoros în iarmarocul orgoliilor ci să fie umplute cu voluptatea căutărilor oneste. Ori aici avem probleme vechi de când lumea. Categoria onestității este viabilă doar sub coeficientul individului, atunci când își arogă valabilitatea mulțimii sau al culturii ea se transformă într-un artefact al ipocriziei. În considerarea beneficiilor aduse de pleiada de intenții re-umanizante (după ororile falimentului iluminist) – fragmentar modest – lichiditate performativă – fragilitate liberă – risc și virtualitate nomadă, opuse închisului și epuizatului inert, trebuie luat în calcul o cale care face din onestitate tocmai garanția păstrării vitalității noastre umane.

    Numai că această cale diferită implică mai mult decât un strop de durere:

    • durere de a accepta că nu suntem singurii care dăm sens, că de fapt suntem copii ale inițiatorului de sens, că atunci când creem sens de fapt reflectăm pe Cel care ne-a creat (nici nu știu postmodernii cât de datori îi sunt lui Dumnezeu 🙂 ! ),
    • durere că nu știm tot ceea ce am vrea să știm și, dacă am crede că rațiunea noastră negativă și dubitativă a ajuns să respingă ceva, să nu ne absolutizăm poziția printr-un nou rigorism dogmatic (da, postmodernii greșesc teribil prin faptul că consideră deschiderea minții ca fiind unidirecțională, având doar un singur capăt, când de fapt ea implică, cel puțin virtual, două direcții),
    • durere că schema condiționărilor din mintea noastră nu funcționează cu precizia pe care o vrem imprimată lumii noastre și lui Dumnezeu (să nu rămâi dator în târguiala binefacerilor ca condiție a credinței este o tensiune care împovărează până la umilire și rebeliune totală o persoană care îl concepe pe Dumnezeu ca un astfel de târgoveț),
    • durere că inconfortabilul din lectura biblică poate fi dat de limitarea proprie, nu de cea a lui Dumnezeu,
    • și lista durerilor continuă pentru cel ce se avântă în jocul divinității.

    Pentru că postmodernitatea operează cu respingerea/marginalizarea exteriorului pentru a face loc demenței interiorului, aș face o invitație de lectură terapeutică: a se citi Evanghelia după Ioan ca un exercițiu de definire a unei varietăți de caractere umane în relație cu Isus. Ioan Botezătorul, apostolii, Nicodim, femeia samariteană, samaritenii, ofițerul roman, orbul, etc., toți sunt chemați să capete lumină, consistență și vitalitate umană, regeneratoare, pete de culoare atunci când se deschid luminii, când vor să iasă de sub căldicelul gri întunecat al propriilor păcate – certitudini, negări, respingeri, condiționări egocentrice și slăbiciuni către Cel ce se definește a fi lumină, viață, mântuire, plinătate. Ceea ce îi sperie pe oameni nu este caracterul lui Dumnezeu ci propriul caracter în constrast/în lumina celui al lui Dumnezeu. Îl respingem pe Dumnezeu pentru că ne sperie invitația pe care ne-o face – să pășim în lumină atunci când întunericul adicțiilor e convenabil, să credem atunci când nu-L vedem, să-L iubim atunci când credem că îi facem o favoare că îi acordăm un minut de atenție. Mulți gândim în termenii: ”de ce să mai privesc către un dincolo care mă neliniștește, îmi indispune limitele, mă face să îmi recunosc slăbiciunile?” În numele eliberării se pot face cele mai profitabile compromisuri ale conformismului – trebuie doar să știi cum să pui etichetele! Ori pentru cineva cu adevărat interesat de autenticul divin și uman, aici e zbaterea deciziilor – a păși în necunoscut, a îmbrățișa nevăzutul, a atinge întunericul din tine pentru a te bucura de lumina care aduce pacea, a-i da indefinitului chip în propriul trup, a-l  multiplica în varii forme, etc.

    Biblia e o fereastră deschisă nu spre propria divinitate (așa cum fac mulți protestanți), ci

    1. către un chip care se poate auto-măguli sau se poate elibera de propriile eșecuri contabilizate ca succese:

    Fiţi împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători, înşelându-vă singuri. Căci dacă ascultă cineva Cuvântul, şi nu-l împlineşte cu fapta, seamănă cu un om, care îşi priveşte faţa firească într-o oglindă; şi, după ce s-a privit, pleacă şi uită îndată cum era. Dar cine îşi va adânci privirile în legea desăvârşită, care este legea slobozeniei, şi va stărui în ea, nu ca un ascultător uituc, ci ca un împlinitor cu fapta, va fi fericit în lucrarea lui. (Iacov 1:22-15)

    2. și către un alt chip, singurul care deține garanția că nu vom mai fi prizonierii propriei vanități:

    Noi toți privim cu fața descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, și suntem schimbați în același chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului (2 Cor. 1:18).

    Cel care privește prin fereastră, care se schimbă după chipul nou pe care îl vede DINCOLO, poate fi un incontestabil martor AICI! Ori aici este tocmai oferirea de evidențe palpabile celui care le caută din plin, este jocul imanenței și al transcendentului care se întrepătrund fără a respecta politicoasa logică a simetriei. Aici este cerul văzut pe retina ochiului celuilalt! Căci de mult Cel ce este s-a lăsat dovedit lumii tocmai de către cei ce își găsesc identitatea în El. Nimeni însă nu garantează  că autenticitatea nu poate fi sufocată de licitarea identităților. Ori tocmai aici este farmecul trăirii Evangheliei în timpurile noastre postmoderne – autenticitate multiplicată după model fără însă a fi serială și kitchioasă, ludic divin în suferință umană ca expresie a unui DINCOLO taumaturgic și nu al unui AICI mizerabil, certitudinea relațională (acel ambiguu transparent de care vorbeam la început) fără epuizarea depersonalizantă a cunoașterii dogmatice , o invitație către noutate care nu se transformă în modă și căreia nu îi este frică să promită continua umplere a punctelor de suspensie într-o concluzie dechisă, creativă.