Politica suferinței

Tăcerea îşi are vremea ei şi vorbirea îşi are vremea ei (Eclesiastul 3:7b)

Tăcerea este polifonia posibilităților. Cel care tace are la dispoziție toate atributele, reale și imaginare. Dar odată rostit cuvântul, ființa se îngrămădește într-un torent de vulnerabilități. Iată că acum e timpul cuvântului să creeze polifonia relațiilor, aducând astfel șansa mântuirii dar și a damnării.

Cuvântul este rana suferindă prin care Dumnezeu își comunică dragostea. ”Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea…” Și, așa cum era de așteptat, noi, criticii ce îi receptăm cuvintele, îi imputăm lui Dumnezeu vulnerabilități și vinovății până acolo că i-am luat Cuvântului dreptul de a se apăra și am crezut că l-am amuțit prin crucificarea și îngroparea Lui. Tăcerea Lui ne-ar fi oferit șansa de a ne continua desfătarea solipsistă în multitudinea fantasmelor egoiste. Dar învierea Lui ne-a transformat iluzoria superioritate într-o rană a tăcerii și neputinței noastre de a fi, prin critică, mai buni decât rostirea ce-și asumă riscul vulnerabilității.

Dar dacă facem așa cu Cuvântul lui Dumnezeu, oare ce se întâmplă cu cuvintele pe care ni le rostim unii altora?

Amalgamul de reacții publice în cazul familiilor de români cărora le-a fost confiscat copiii în Norvegia dezvăluie o panoramă a vulnerabilităților umane care erau până acum ascunse sub mantia tăcerilor individuale. Rostirea publică a acestor suferințe dezvăluie vulnerabilități pe care și unii și alții și le impută într-un joc al orgoliilor cu totul străin de cel al empatiei, al simțirii durerii celui în nevoie. Iar aici avem două etape de vulnerabilizare a cuvântului care este rostit pentru a vindeca rana tăcerii abuzurilor:

1. Miopia măștii

Spațiile goale din cazul Bodnariu au fost inițial brutal umplute cu suspiciuni facile, acuze condescendente, predicuțe superioare față de caracterul violent al bietului părinte român “primitiv și abuziv”. Întreaga Românie era văzută ca un Guantanamo al abuzurilor unor părinți primitivi și barbari, puși pe măcelărit și călcat în picioare totul. Evident, această posibilitate generalizată a abuzurilor și violențelor domestice este cu totul interzisă lumilor străine, arabe și cele norvegiene, de exemplu. Interesant este faptul că ”observarea cu atenție, detașare, obiectivism” era de fapt o camuflare mai reușită sau nu a acuzării familiei pentru abuzarea copiilor, fapt ce relevă o inimă de fier, hiper-legalistă și străină de realitatea harului și a iertării. Altădată atât de citatul ”Cine nu are păcat să ia primul piatra!” era perfect relevant pentru alte categorii de victime. În niciun caz nu mai este valabil acum, în discutarea problemei Bodnariu! Iar această detașare și acuzare (in)directă era sincronă cu expunerea indecentă a dogmatismului fundamentalist (liberal în cazul de față): oricâte abuzuri și erori de sistem ar fi dovedite, sistemul funcționează impecabil. Asta e ceea ce numesc totalitarism ideologic – ideea e mai importantă decât individul, schema filosofică e mai importantă decât eșecurile realității, statul este garantul absolut al moralității prin controlul specialiștilor/birocraților morali (un fel de sharia seculară)! Ironic este faptul că cei care în vara 2012 implorau puterile occidentale să intervină pentru a opri tăvălugul abuzului de putere cu legea în mână din România, acum acuză ”intervenția agenturilor străine” în treburile unui stat la fel de prețios și impecabil sub raportul procedurii ca și puciștii parlamentari români din 2012, unde abuzurile sunt făcute cu legea în mână! 

Pentru inimile atât de largi cu păcatele și greșelile altora acum greșeala este dovedită fără putință de tăgadă, iertarea este imposibilă, pedeapsa iminentă și necesară, re-educarea singura soluție! (parcă am mai trăit cândva aceeași condiție umană sau greșesc eu?)

În loc să asculte evanghelicul ”Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng” (Romani 12:15), astfel de oameni știu să vorbească de suferință fără să sufere, să simtă, să fie umani în slăbiciuni și divini în speranță. Măști mioape, ruginite pe dinlăuntru de ipocrizie și inconsistențe lamentabile!

Partea bună din toată tragedia familiei româno-norvegiene căreia i-au fost “confiscați” copiii este că acum iese la iveală ipocrizia “fiorului umanist”, al “empatiei” ”yoghinilor” măsluită în alte cazuri, față de alte “victime” (unele sunt atât de “victimizate” încât își dau legi prin mai toate parlamentele lumii, folosesc guverne, presă și “buni cetățeni” să pună pumnul în gură și chiar scotocesc printre gânduri să vadă dacă ești de acord cu ele, etc.). Acum marea lor empatie umanistă e fleșcăită de acidul bățoșeniei legaliste, al perfectionismului steril, al absolutismului interesului platonic impus cu forța (da, e posibil un astfel de paradox urât) în numele unui copil care nu vrea îmbrățișarea rece și ipocrită a statului ci cea genuină, caldă și altruistă a părinților.

Uite așa ni se demonstrează teza postmodernă că adevărul, emoția umană, dreptatea, etc, nu sunt valori obiective și universale ci construite social/cultural în funcție de preferințe, pe baza relațiilor de putere. Și uite așa se mai destramă un mit, cel al umaniștilor obiectiviști, empatici și cu adâncă considerație față de ființa umană – acum am văzut că de fapt durerea și suferința umană e genuină, demnă de considerat ca atare, doar dacă e aprobată de filtrul și preferința ideologică!

2. Politica suferinței

Când degetul acuzator îndreptat asupra familiei respective începea să fie acuzator pentru cei ce-l foloseau (o doamnă foarte populară prin România spunea degajat că ea ”nu pune botul” la această suferință), ”criticii” au descoperit subit termeni de comparație, ipocrizii sociale, resurse de suferință diferită, cu alte cuvinte au început să facă politica suferinței. De la îngustimea inimii ce justifică pedeapsa aspră s-a trecut vesel, în pas de fanfară a ipocriziei, la lărgimea curprinderii statisticilor suferinței și mizeriilor umane autohtone sau de aiurea. Și iată că inima birocrată nu poate lucra decât cu … statistici.

S-a început un joc indecent al jonglării cifrelor suferințelor copiilor străzii, ai celor ce suferă abuzuri de tot felul în propriile familii, etc.. Dar orice fel de “dezvăluire” de genul acesta acuză tocmai pe cel care o face acum pentru că o face tardiv și pur instrumental, ca reacție de bosumflare la indignarea altora față de alte abuzuri. Dar dacă zăbovim puțin asupra cifrelor începem să ne scărpinăm și mai mult de ilaritate. Așa cum observa Emanuel Conțac

Presa românească atrage atenția că în România avem 6.736 de sesizări de abuz asupra copiilor în primele șase luni ale lui 2014. Așadar, situația este sumbră. În Norvegia sunt 9.000 de copiii scoși din familiile lor anual și dați în plasament. Să fie atâta violență domestică asupra copiilor în Norvegia, după o sută de ani de progres pedagogic amețitor al acestei țări? (Emanuel Conțac, postare pe contul sau de Facebook, 24 ianuarie 2016)

Raportat numărul de abuzuri la numărul de locuitori al celor două țări (5 milioane Norvegia vs. 19 milioane Romania), chestiunea devine chiar un contra-argument al celor ce nu știu cum să diabolizeze părinții români, asta chiar și după ce luăm în calcul slaba funcționare a autorităților române de protecție a copilului! (Asta nu înseamnă că în România nu sunt abuzuri regretabile, părinți bolnavi, copiii distruși de astfel de părinți și nici că nu trebuie făcut mai mult pentru a îmbunătăți calitatea serviciilor de protecție a copilului în familie și școală.)

Modul în care se creează competiția asta între abuzurile și suferințele unora/de aici versus cele ale altora/de acolo e perversă și ipocrită. Doar un suferind care vrea să se răzbune sau este în faza finală a negării de sine se agață acuzator de oricine altcineva. De cele mai multe ori cel care suferă învață să asculte și pe un alt suferind pentru că ei au descoperit un limbaj al suferinței și comunică în el mai bine decât cei care plutesc diafan deasupra ei. Doar politicienii intereselor mărunte ii pun pe cei doi în competiție! ”Cine nu pune botul” la suferința și abuzul împotriva nu doar al părinților ci și, sau mai ales, al copiilor lor, nu va pune botul” nici la suferința și abuzul altor copii. 

Dacă acuzi pe cei care sunt alături de familia Bodnariu de pornografie imagologică, la fel fac și cei care utilizează exact aceeași pornografie imagologică dar cu alți actori. Știm bine cât de ușor se cățără demagogi fără inimă pe mormanul suferințelor altora. Tocmai pentru că trecem într-un fel sau altul prin suferință, nu ar trebui să aruncăm cuvinte gratuite și jignitoare pe care gura celor fără milă le propagă prin media. Vorba Domnului Isus – și pe ei să-i ajutați și de ei să aveți milă. Unul care are compasiune față de victime, nu va porni un război împotriva altor victime ci va face tot posibilul să slujească nevoile umane ale celor în jurul cărora poate face bine. Iar ironia este că soții Bodnariu și mulți dintre cei care protestează împotriva sistemului abuziv al protecției copilului din Norvegia au fost și sunt profund implicați în alinarea suferințelor copiilor străzii, ale celor abuzați sexual, etc., onoare pe care unii critici nu au cunoscut-o din turnul lor de fildeș și cafenelele lor filosofice.

Dar oare monumentele nostre de empatie instant ce i-ar fi răspuns lui Martin Luther King Jr. dacă i-ar fi fost contemporani? Mergând pe aceeași logică a supremației cifrelor, cu siguranță că i-am fi reproșat că Martin Luther King Jr. e ipocrit și insensibil la grămada de nedreptăți și suferințe ale altor oameni decât Afro-Americanii!

Tocmai pentru că am început cu indiferența față de un caz ajungem să fim indiferenți față de mii de alte cazuri! S-ar părea că ipocrizia, lipsa de empatie, tonul ridicat și lipsa judecății logice ii fac pe unii să jongleze cu suferințele unora împotriva suferinței altora! Trist, nici măcar când e vorba de nenorociri nu știm a ne stăpâni vanitatea și ferocitatea reglărilor de conturi! (După uimitoarea premieră a unității de mesaj și adunare împreună a cultelor creștine cu privire la abuzurile împotriva familiilor românești din Norvegia – la protestul din Oradea, de exemplu – am observat un mârâit frustrat al celor care și-au văzut surclasată neputința ecumenismului de cafenea cu care s-au lălăit ani în șir. A fost o lecție de abecedar teologic – ecumenismul cultelor creștine e posibil pe temeiul sacrificiului christic și al modelului său de umilință și slujire, nu al proiectelor filosofice cu finanțare suspectă.)

3. Limbajul suferinței

În lume, la fiecare secundă mor 3 oameni, deci 180 oameni mor în fiecare minut, 11.000 în fiecare oră…

Statistica vorbește minții dar nu are limbajul inimii. Statistica este vorbirea corpului social, suferința este limbajul corpului individual. De aceea cred că statistica poate completa dar e în sine neputincioasă în trezirea compasiunii față de celălalt, în carne și oase, cu plânset și zâmbet, nevoi și bucurii. Folosind exclusiv statistica suntem tentați să ne tot schimbăm rolul între paiul celuilalt și bârna noastră iar la urmă tot orbi rămânem! Limbajul suferinței transcende jocul birocrat al cifrelor. Asta pentru că suferința nu are naționalitate, nu are etnie, culoare politică, religie, etc. Suferința este de multe ori tăcută pentru ca altcineva să capete glas pentru ea. Și nu e vorba numai de poeți, artiști sau muzicieni, ci de cei care știu și vor să aducă o pâine, o haină, un medicament, vorbă bună. Suferința este tocmai polifonia relațiilor umane pentru că aici se adună laolaltă și mari și mici, și tari și slabi, și săraci și bogați, uniți de aceeași fragilitate umană.

Ironia lui Dumnezeu: te cheamă să asculți îndemnul Lui de a fi eretic față de chemările lumii. În noul context cultural creștinii au (din nou) șansa istorică de a fi rebeli și eretici – în sensul diferențierii, a alegerii unei alte căi (αἵρεσις înseamnă opinie diferită), diferită de cea populară, oficială, dogmatică. Adică acum este deschisă șansa recuperării/restaurării libertății pierdute tocmai prin actul de alegere (hairesis) din Eden. Ori această libertate este dată de deciziile de a aduce împărăția lui Dumnezeu ca o oază de bine făcut cu inima, gura și mâinile curate. Tocmai pentru că au un model uman care a suferit, a știut ce înseamnă să fii respins, judecat și condamnat pe nedrept, creștinii ar trebui să fie rebelii care știu să facă mai mult bine decât îl spun altora, să-și stăpânească dorința de a-și striga suferința cu voce mai tare decât a celulalt, să aprecieze tăcerea ca act terapeutic necesar limbuției postmoderne dar și să rostească cuvintele adevărului acolo unde minciuna este idolatrizată și convenabilă.

PS

Paul Cardall este un pianist care, în virtutea diagnosticului doctorilor de a nu supraviețui nici câteva luni de la naștere, datorită unei malformații congenitale la inimă, a supraviețuit calvarului și rostește ”cuvinte” care să aline rana tăcerii și a suferinței altora. El este un pianist care a știut să calce pe urmele Celui care atunci când a vorbit prin propria suferință, a știut să atragă la El tămăduind, nu să dezbine rănind, așa cum fac de multe ori cuvintele și tăcerile noastre complice.