Alonewithothers's Blog

Smile, without a reason why. Love, as if you were a child.

Recent Posts

  • Monopolul virtuților sau regnul ipocriziei

    Un imigrant non-caucazian dintr-o țară și cultură non-europeană, ce cunoaște toate treptele succesului academic și public într-o țară occidentală care l-a adoptat, este una dintre persoanele cele mai în măsură să vorbească despre periculosul monopol al virtuților de către stânga ”progresistă”. Nu e vorba aici doar de opțiune politică și design economic ci de concepție a lumii, valori și design al fiecărei părți a ei.  În timp ce diversiunea Donald Trump își consumă deliciul și oroarea, establishmentul politic își continuă victorios marșul victorios al strângerii a tot mai multă putere în mâinile sale.

    trailer-purple-hillary-stage-870x430

    O covărșitoare parte din media, academia, instituțiile publice, ong-urile și bisericile din America sunt înrolate într-un activism ce proclamă idealuri brutal maltratate și folosite de propria avariție ideologică. Socialismul este o veritabilă industrie a etichetelor,  exploatând azi nevoia de a fi diferit, dusă la extrem, pentru a obține în final paradoxul uniformizării.

    Este îngrijorător procentul și omogenitatea de gândire socialistă a multor tineri și intelectuali din Occident. Și mai îngrijorătoare este epidemia acestui brainwash colectiv în colegiile creștine și în bisericile din America de Nord. De fapt temerarii socialiști și corecți politic din bisericile din România multiplică serial mantre epuizate din Occident. Asta nu înseamnă neapărat că nu gustă acum din slava deșartă de a fi ”originali” și ”deschiși”. Ignoranța unora e o adevărată mană cerească pentru alții!

    În această preocupare atletică de a deveni obez într-ale unidecționalului ”justiției sociale” socialiste, se pot obseva câțiva pași ce trebuie musai parcurși:

    1. Rescrierea istoriei

    Moda în istoria ideilor (filosofice/religioase) se schimbă în funcție de unghiul și locul în care e aruncată lumina reflectorului. Nu ar strica însă să ne uităm mai cu atenție și la cel care manevrează reflectorul – de obicei o face ca el să rămână în umbră/întuneric.

    În epoca “justiției sociale” istoria e scrisă de noii învingători, de cei care se prezintă ca fiind victime mai credibile decât ceilalți.

    Tocmai de aceea sunt admirabile certitudinea și claritatea istorică a recenților postmoderni care știu cum au stat lucrurile în trecut pentru a garanta azi relativismul tututor celorlalte perspective excluse de la masa bogată a adevărului corect politic. Întreabă orice tinerel ce mustește a Marx, Nietzsche Foucault și Chomsky cum e cu cruciadele, Inchiziția, convertirile forțate, genocidul amerindienilor, etc, și o să descoperi o uniformitate doctă și sigură cum nici propaganda comunistă, cu toate sforțările ei sisifice, nu putea produce. E uimitor cât de unilateral poți fi atunci când îți clamezi ”incluziunea” și ”dechiderea minții”! În socialism retorica bate viața – prin propagandă – tocmai ca să nu mai ajungi la momentul când realizezi că viața, așa chinuită, maltratată, scursă prin temnițe, întuneric, foame și lacrimi, își ia revanșa de la retorica socialistă (printr-un Soljenițîn, Goma, Steinhardt, etc.)

    2. Victimizarea este imposibilă fără diabolizare

    Ce greu vedem evidențele: creștinismul e cu adevărat egalitarist pentru că ne face egali în natura păcătoasă dar și în posibilitatea de a fi mântuiți. Socialismul consideră doar pe unii păcătoși (”white/ rich/ European/ Christian/ male/ heterosexual/ adult privilege”), mântuirea fiindu-le refuzată categoric pentru că se operează acum cu favoritisme evidente (”origine sănătoasă”, ”victimă” ”discriminare pozitivă”, ”cote pe baza …”, etc.).

    A se lua următorul meme și analiza/deconstrui mesajul său explicit și implicit!

    Ce simplă e istoria, cu vinovății clare, inocențe și vinovății convenabile! Claritate și certitudine la recenți suspecți cu orice adevăr (care le contrazice propriile prejudecăți)! La o analiză serioasă acest meme perpetuează paranoia și culpabilizarea generală, adică promovează o formă de rasism și superioritate rasială/civilizațională care ar fi imediat condamnată dacă ar avea drept țintă culturile non-europene! Dar să ne îndopăm mai departe prejudecățile – e forma cea mai simplă și confortabilă de perpetuare a violenței împotriva celuilalt! (As fi vrut ca popoarele din Asia care au năvălit în Europa ca să cucerească teritorii care nu le aparțineau (turcii, tătarii, etc.) să fi avut cel puțin manierismul și disponibilitatea de negociere, de semnare a unor tratate așa cum au făcut europenii când au ajuns în America de Nord, intrând în contact cu populații asiatice migrate și ele în America. Cum ar fi ca romanii și alte populații native ale Europei să ceară despăgubiri și justiție socială pentru toate crimele, violurile, furturile, convertirile fortate pe care le-au suferit (și încep sa le sufere din nou) din partea “colonizatorilor” asiatici?)

    Interesant e faptul că undeva, cumva nu se fac niște conexiuni neuronale: cei care își afișează ipocrit compasiunea față de refugiații din Asia sunt aceeași cu cei care justifică savant dreptul băștinașilor din America de Nord de a-si apăra, chiar și prin apelul la violență și omor, pământul și tradițiile în fața “coloniștilor brutali și nemiloși” din Europa. Ce face dogmatismul socialist din oamenii “deștepți și frumoși”!

    Este imposibil să ai drept valoare de căpătâi dragostea când ești un vânător versat al ofenselor. De fapt compasiunea autorilor recenți față de identitățile diferite este

    1. un simplu exercițiu de PR pentru doar anumite identități (dubla măsură fiind vizibilă prin disprețul/homofobia patologică când e vorba de creștini) și
    2. o ipocrizie filosofică atâta timp cât valorizează reductionismul naturalist/darwinist.

    În ultimul an am început să citesc mai mulți autori de teologie liberală. Văd aici aproape același parcurs ”revoluționar” ca la militanții socialismului politic, aceeași pasiune distructivă izvorâtă din autobiografii cu multe nebuloase, aceeași încredere în menirea civilizatoare e schimbării/revoluției, aceeași cădere în dogmatismul revoluței perpetue. Ce este cel mai trist în lectura “deconversiei” celor ce aderă la teologia liberală este

    1. demisia rațiunii tocmai când abuzează de filiația ei cu demersul critic – considerată a fi naturală – și
    2. o secetă teribilă a imaginației, datorată tocmai explicațiilor naturaliste facile.

    Iar în toate, dar absolut toate cazurile lecturate până acum, detaliile biografice sunt determinante în “ghidarea” criticii săltăreț-eliberatoare. Când ai probleme de ordin psiho-socio-emotional e destul de riscant să ți le “defulezi” sub etichete pretențioase – ține de o minimă onestitate să nu folosești istoria, Biblia și pe Dumnezeu în războiul cu sine și cu alții. Aici fundamentaliștii și liberalii se țin strâns de mânuțe, fiind mai asemenea decât ar putea accepta fiecare.

    3. Mesia disponibili en gros 

    Este de urmărit efectele radicalizării spre stânga a educației în masă – Facebook-ul e o bună oglindă a formei pe care o va lua viitorul! Deja văd tineri

    – cu sufletul extirpat de materialism care îmbrățișează hippy ”spiritul pământului” (Mother Earth, etc.),

    – înțoliți și înconjurați de gadgeturi corporatiste înjură de foc corporatismul capitalist care le face viața cool,

    – își descoperă identități canine/pisicești, etc. pe lângă cele homo/query sexuale, (identitate descoperită în industria socială a sloganurilor originalității),

    – ar face un trade între (white) “racists” pentru (Muslim) “rapists”,

    – dacă nu neagă realitatea tangibilă atunci o parfumează cu anestezicul ideologic, demonizând necunoscutul care nu se potrivește /e refuzat dogmei ideologice cu termeni din ce în ce mai represivi (totalitarismul lingvistic precede cel socio-politic)

    – vor anomie personală cât mai privată, open borders și free education în timp ce reclamă tot mai mult controlul și dădăceala statului, etc.

    Văzând contagiunea gratuită și replicarea de masă a revoluționarilor de profesie, cred că acum Marx și Lenin ar zâmbi fericiți: sfârșitul istoriei se realizează prin dialectica nihilismului purificator, cu parousia și damnarea cosmică la pachet!

    Pentru curajoși și non-conformiști, a se lua exemplul demersului arheologic din filmul prezentat mai jos (cu limitările culturale de rigoare) și a se aplica exigența criticii la toți idolii momentului din academie, media, politică, biserici, etc.

    4. Circularitatea violenței

    Trebuie să recunosc public o mare dezamăgire la unii intelectuali: poți fi un versace discipol al valorizării alterității lui Levinas sau al modelului de evadare din mimetismul violenței și al țapului ispășitor al lui Rene Girard și de fapt să fii un totalitarist al sinelui și al propriului univers valoric (adică un anti-Levinas) și un acerbu preot al blamarii  (anti-Girard). A se vedea diabolizarea conservatorilor și fundamentaliștilor de către oameni rafinați și exegeți pretențioși ai nonviolenței din filosofia lui R. Girard (wall-ul unui Brian McLaren sau M. Hardin sunt pline de astfel de ”preaching peace and nonviolence” la adresa conservatorilor). Cu alte cuvinte, te poți cățăra pe umerii unor titani ai gândirii, făcând exact ceea ce ei nu ar fi vrut să faci! Iată un exemplu cât se poate de actual:

    Una dintre ultimele ipocrizii la modă e să ai pretenții de compasiune universală când eșuezi în a o dovedi celui din imediata vecinătate, din ograda/familia/neamul tău. (La câtă dragoste și compasiune am văzut zilele astea aș zice că în Occident toată lumea se iartă, iubește și respectă încât polițiștii, judecătorii, doctorii de chiuretaj și psihiatrii au rămas fără obiectul muncii). Asta e de fapt încă un simptom al imaginii de sine adictive, în căutare de noi pretexte grandioase pentru a-și face uitate eșecurile minore devenite rutină. E interesant însă cum o lume ce se definește a fi darwiniană sare furibund să paraziteze și să profite de trupul virtuților creștine – altruismul, compasiunea, vocația înfrățirii universale dincolo de orice barieră de etnie, limbă, sex, cultură și religie (evident, după ce a scăpat de povara copyright-ului prin persiflarea și acuzarea autorilor de orice ipocrizie imaginabilă).

    “Not in my name!” e aplicat cu voioșie unora (islamului “civilizator” -“religia păcii”), respins cu cerbicie altora (creștinismului sângeros și homofob, cu Inchiziții, cruciade, genocide, etc.). De fapt “Not in my name!” trădează tocmai caracterul pur imagologic al acestui demers (bun în termenii PR-ului) pentru că lumea se face mai bună prin exemplul asumării păcatului, al pocăinței, al jertfei de sine, nu prin aruncarea superioară a vinovățiilor în recycling been-ul istoriei altora, chiar și când e justificat să o faci. Oare ce s-ar fi schimbat în istorie dacă Daniel, Ezra, Neemia sau Isus ar fi spus “Not in my name!”? Ei au rupt circularitatea vinovățiilor, a violenței perpetue prin asumare, coborâre a sfântului în mocirla păcatului pentru a aduce schimbare, adevărata schimbare. Am suficiente exemple de creștini și conservatori care să recunoască erorile, crimele și prejudecățile creștinilor/conservatorilor însă nu am găsit niciun socialist care să facă același exercițiu de onestitate cu propria ideologie și ravagiile ei din trecut sau prezent. “Sfinții” postmoderni însă s-au prins ca șmecheria vorbelor mari funcționează și încep să spună ce spune popa și să facă mai departe ce face el!

    Nevoia criticii în ”paradisul” socialist

    Postmodernii sunt aprigi demolatori ai logicii aristotelice, non-contradictorii, pentru a face loc diversității poli-multi-culti dar atunci când urmăresc facerea a noi prozeliți, mai ales din mediul cultural al europenilor, își clamează superioritatea prin apelul la exercițiul gândirii. ”Gândește, încă nu este ilegal” e doar unul din meme-urile de pe Facebook ce mângâie nevoia de semnificație a unor anonimi celebri. Ironia unor astfel de “îndemnuri tovarăsești” este că autorul își asumă riscul ca alții să-i descopere limitele lui în exercițiul gândirii.(și implică o formă de superioritate, bună pentru tratarea demonilor din abisalul psihic). De fapt corectitudinea politică e dovada cea mai clară ca gândirea e deja ilegală pentru unii! Nimeni nu e sceptic consecvent – suntem doar sceptici și gânditori atât cât ne permit propriile prejudecăți/opțiuni/angoase/preferințe/vicii. Gândirea nu se depășește pe sine autonom, prin gândire sau surplus de informație, ci trebuie un eveniment non/supra-rational ca să gândești altfel/mai mult decât o făceai de obicei (o boală, un accident, o nenorocire, o epifanie)! Omul ca ființă rațională e un reductionism al modernității care și-a dovedit limitele. Însă soluția nu este afundarea lui într-un monism animalic, reducționism chimico-biologic!

    De la Renaștere încoace biserica creștină a avut parte de analiză și critică la sânge tocmai în raport cu pretențiile pe care și le revendica. Dar cum biserica ca originatoare a unui discurs utopic, a credinței într-o lume mai bună, a fost înlocuită de ideologii și instituții seculare, care pretind a avea un rol semnificativ în a crea o lume mai bună, atunci tot arsenalul de analiză retorică și a realizărilor în raport cu pretențiile emise se aplică automat acestor noi instituții seculare.

    În trecut prea puținul studiu al logicii și filosofiei ii făcea pe multi creștini să devină liberali sau atei. Acum tocmai studiul logicii și al istoriei filosofiei este un antidot foarte eficient pentru prăjitura otrăvită a teologiei liberale/ateismului.

    Slăbirea atributelor divine se compensează cu îmbogățirea atributelor statului (el devine omniscient, omniprezent, etalonul moralității, salvatorul și judecătorul, figura paternală/maternală care reglementează toate aspectele vieții).  Se pare că experiențele totalitare ale statului maximalist din secolul trecut sunt neglijabile în drumul glorios spre progresul curbat înspre eterna întoarcere! Nici nu știm ce vecini cu istoria suntem, oricât am încerca să fugim de inconvenientele întâlnirii cu ea! (Teologia politică din Noul Testament este suficient de matură pentru a ne feri de capcanele fanatice, extremiste, ale anarhismului si ale etatismului idolatru)

    Copiii momentului nu au cum să nu repete erorile trecutului. Noutatea constă în modul discriminatoriu în care etichetele sunt aplicate acestor greșeli. Să ne eliberăm de prejudecățile trecutului doar pentru a le îmbrățișa pe cele ale momentului?

    În contextul monopolului virtuților clamat de stânga “progresistă”, oare cum sună acum pilda spusă acum 2000 de ani?

    A mai spus şi pilda aceasta pentru unii care se încredeau în ei înşişi că sunt neprihăniţi şi dispreţuiau pe ceilalţi. Doi oameni s-au suit la Templu să se roage; unul era fariseu şi altul, vameş. Fariseul sta în picioare şi a început să se roage în sine astfel: ‘Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari, sau chiar ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele.’Vameşul stătea departe şi nu îndrăznea nici ochii să şi-i ridice spre cer, ci se bătea în piept şi zicea: ‘Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!’Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a coborât acasă socotit neprihănit decât celălalt. Căci oricine se înalţă va fi smerit şi oricine se smereşte va fi înălţat.” (Luca 18:10-14)

  • Virtuțile și viciile blogului

    It is the unwritten part of books that would be the most interesting.

    (William M. Thackery, “To Paul Emile Daurand Forgues, 16 September 1864,”)

    Cică atunci când oamenii s-au săturat de citit cărți au început să citească bloguri. Bloguri care ori au continuat misterul șoptit al cărților nescrise ori au început să producă o cantitate imensă de gălăgie pe marginea tăcerilor din cărțile scrise. În carnavalul strigătelor de tot felul prilejuite de impărțirea democratică și generoasă a darul scrisului la toată lumea, blogul e amvonul unde se multiplică atât virtuți cât și vicii atât de indatorate -și unele și altele – cuvintelor. În universul tot mai cuprinzător al imaginilor guralive, forța din spatele torentelor în care se învălmășesc oameni de tot felul o reprezintă cuvântul -leac și otravă, confidență și delir, iertare și pedeapsă, viață și moarte. Înghesuirea zeilor coborâți printre oameni e compensată de urcarea ritualică a unor oameni ca semi-zei. Ori în toate aceste acte ale vieții semi-privată/publică, cuvântul este arma mânuită mesianic prin toate teritoriile în expansiune ale bloggingului.

    adot_2a_mi_0327b_aotw

    Words kill wars, Ad campaign by Ogilvy & Mather, Japan

    1. Virtuțiile  

    Blogul, ca platformă accesibilă democratic, reprezintă un mare pas de eliberare de cenzura, de multe ori deloc obiectivă, a surselor de comunicare oficiale, a îmbâcselii stupid de pretenţioase a multor canale academice, a cerinţelor depăşite ale unor universităţi şi  şcoli, etc. Aşa pot descoperi

    • scriitori talentaţi, respinşi de unii editori prea stupizi şi limitaţi la propriul self esteem că să mai vadă şi pe altcineva;
    • editorialişti şi eseişi care nu se potrivesc în orizontul valoric prea comercial sau politicizat al unor publicişti;
    • copywriteri realmente creativi, haioşi, refuzaţi de clienţi inculţi;
    • fotografi care par a-şi fi irosit răbdarea şi creativitatea nu în uimirea în faţa complexităţii şi frumuseţii realităţii, ci în aşteptarea searbădă de a le fi publicate creaţiile în reviste.

    Iar pe lângă toţi aceştia, suntem şi noi, puzderia de omuleţi care începem să ne alfabetizăm visele şi dorinţele, unii dintre noi chiar crezând că mânuirea mouse-ului e suficientă pentru a ne crea propriul univers virtual.

    Bloggingul poate aduce acele elite defavorizate de status quo-ul aranjamentelor subiective din anumite medii intelectuale în faţa unor consumatori care caută diversitatea, pluralismul. Totodată însă,  bloggingul poate contamina mediul virtual de paraziţii indecenţi care mişună invariabil dintr-un capăt până-n celălat al istoriei şi al speciei umane.

    Uite aşa, provincializarea centrului şi emanciparea provincialului se contopesc într-o armonică, de multe ori disonantă (ce oximoron!) dar necesară pentru a alege ce este bun. Tocmai în virtutea aparentei deschideri, a conturării libere de profiluri umane, stă şi păcatul bloggingului. În ultimă instanţă, ca orice altă creaţie umană, blogul trădează natura umană, cu virtuţile şi defectele ei.

    2. Viciile

    Fuga

    Când utilizăm blogul, oare devenim nişte poeţi/jurnalişti freelancer din bieţi actori cenuşii ai unui joc social care ne scapă din mâini? Simplitatea şi savoarea scriiturii multor bloguri par a transforma nevoile umane în surogate ale beatitudinii realizate, aici şi acum, în purul act al lecturii. Ştim că scrisul şi lectura  sunt terapii, dar nu ni se  indică foarte clar cine e doctorul şi care-i pacientul!

    Dar machines talk to machines and people talk to people! Să fie pretenţia finalităţii comunicării sufocată de deliriul instrumentarului? Să fie oare blogosfera oglinda magică prin intermediul căreia  ne machiem frustrările reale? Sau să fie ea o reală experienţă de cunoaştere a Celuilalt, de deschidere şi interacţiune? Şi oare până unde pot merge acestea?

    Să fie bucuria faptului de a te exprima mai mare decât nevoia de a fi înţeles?

    Odihna obosită

    Observ că tehnologia are hatârul de a ne descoperi slăbiciunile în măsura în care vrem să ni le acoperim. În blogosferă, asemenea unui univers în expansiune, avem libertatea de a ne îngrămădi în universuri private, expuse şi suprapuse. Privatul este supus marketingului personal, e vândut aparent pe gratis iar socialul este deconstruit de mecanismele de optimizare/individualizare/customizare, private deci. Însă demiurgii acestor universuri sunt foarte ispitiţi să se supună necesităţii cuceririlor şi colonizărilor. De multe ori, în aceste acţiuni de colonizare, fiecare mic demiurg îi citeşte vanitatea celuilalt demiurg. Ciudate paradoxuri: ce bine recunoaştem vanitatea în celălalt şi cum poate ea să ne facă nişte regi sclavi!

    Economia părerilor, avizate sau nu, se împleteşte cu un strategic PR personal şi se contabilizează într-o vizibilitate tot mai transparentă. Cred că până la urmă ne va epuiza marketingul discursului care depăşeşte performanţa! În cele din urmă, orice univers fals se topeşte în probele de foc ale timpului.

    Apropo, oare cum arată un cimitir al blogurilor?

    Simulacrul visului

    Comunicarea virală poate supralicita artificialul şi minimaliza naturalul, normalul.

    Aici, în circumferinţa relatării faptelor cotidiene, ţi se oferă graţios şansa ratării comunicării vreunui sens de dragul vorbăriei. În fuga după relevanţa suculentă şi amiciţia interlocutorului, de dragul convivalităţii, banalizezi sentimente şi hiperbolizezi stupizenii. Aşa devorezi preţiosul timp pe care îl are cineva care se decide, cu greu, să te citească, în detrimentul altor activităţi, poate mai plăcute. Totodată, prin secvenţele narative pe care le înşiri în galeria indiscreţiilor vieţii, se crează un sentiment (care ar fi fost nefericit în alte epoci şi conjuncturi istorico-culturale) euforic al trăirii anonime care se felicită pentru celebritatea clipei. Mă refer la acel “consimţământ fericit al victimei” de care vorbea Andrei Pleşu. Retrăieşti banalităţile vieţii, alături de străini/anonimi care te susţin în procesul artistic al figurării, al aparenţei, al deschiderii şi nudismului emoţional pe care le poate implica povestirea, în spaţiul virtual, a întâmplărilor trăite în lumea reală. (Îngerii mei sfătuitori)

    Realitatea coşmarului

    Oglinda blogului reflectă şi chipurile tranzitorii ale vizitatorilor prin interacţiuni fortuite, măguliri sincere sau calculate, corecturi pedante dar respectuoase, reproşuri şi vituperări patologice. În expresia even open communication meets closed minds să citim doar un pur joc de cuvinte sau (şi) o ironie  fină?

    Arhitectura participării trebuie să fie suficient de puternică să suporte fenomenele cataclismice pe care unii le produc în blogosferă. Dacă este adevărată expresia căceea ce nu te omoară te face mai puternic, oare câţi dintre noi refuzăm să devenim mai puternici? E mai simplu să cataloghezi irevocabil nu limbajul sau ideile ci persoana incomodă, să dai “delete/move to trash this comment”, adică e mult mai simplu să te sinucizi! Iată dar un alt paradox: puterea de a controla scriitura blogului sucombă în incapacitatea de argumentare şi comunicare deschisă cu cel care pare cu totul altfel!

    Sunt însă multe cazuri în care cel ce-şi refuză dreptul la comunicare este chiar cel ce o iniţiază printr-o ignoranţă crasă, însoţit cel mai adesea de incapacitatea de a învăţa şi un limbaj trivial, injurios, tribal. Când întâlneşti astfel de indivizi, e cel mai bine să crezi în propriul drept de a fi diferit!

    Pentru mine, cel puţin, orice utopie comunicativă este dizolvată în neputinţă atunci când observ cum licitaţia neînţelegerilor şi a acuzelor e mai puternică decât cea a  întâlnirii şi iertării între actorii comunicării. Şi, de multe ori, fracturile din comunicare se datorează incapacităţii funciare de acceptare că mai putem greşi şi că avem nevoie de semen. E greu să îl lăsăm şi pe celălalt să aibă dreptate sau, cel puţin să îi oferim senzaţia că are ceva valoros în ceea ce a gândit şi spus. Din păcate, multe bloguri sunt sufocate de ranchiună şi superioritate ieftină.

    Cuvintele celuilalt, chiar şi stâlcite, trebuiesc înţelese ca o gratitudine  a lui de a depune efortul şi timpul de a se deschide în comunicare! Gratitudine a comunicării pe care o preţuim prea puţin în, paradoxal, paradisul comunicării libere!

    Aşadar, dragi scriitori şi lectori, angrenaţi în tangoul cuvintelor pelegrine de la un suflet la altul,  să nu uităm a fi oameni atunci când fugim după realizarea propriilor utopii!

  • Trump, intelectualii și dezgustul hiperbolic

    Ca exemple celebre ale condiției umane intelectualii pot fi o nebănuită sursă de vulnerabilitate, deloc fotogenică câteodată. Am putea crede că autorii își exorcizează aceste slăbiciuni prin proiectarea lor în caracterele umane care populează universul lor oniric. Din păcate sunt și intelectuali care își inocentizează aceste vulnerabilități, le oblojesc și chiar transformă în virtuți.

    În icoana îngerului se pot vedea ochii sclipitori ai demonului ascuns în spatele bunelor intenții. Iată doar câteva ochiade într-un hău mai mult sau mai puțin ascuns în biografia unor iluștri intelectuali/antreprenori/actori din secolul trecut:

    –  Churchill l-a admirat pe Mussolini și a fost un susținător al eugeniei,

    – R. Kipling a fost un antisemit (The Burden of Jerusalem),

    – la fel ca și H. Ford cu a sa conspirație a evreilor capitaliști,

    – poetul W. B. Yeats a sprijinit acțiunile teroriste ale  ”Blueshirts”, o organizație fascistă irlandeză,

    – Charlie Chaplin avea dificultăți în a-l caracteriza pe Stalin drept dictator și avea o părere destul de bună despre Uniunea Sovietică (adresându-i următoarea întrebare lui H. G. Wells, proaspăt întors dintr-o vizită din URSS: “If you, a socialist, believe that capitalism is doomed,” I said, “what hope is there for the world if socialism fails in Russia?” – C. Chaplin, My Autobiography, Penguin Classics, 2003, p. 257), etc..

    (c) Wellcome Library; Supplied by The Public Catalogue Foundation

    A Grotesque Accouchement by Pietro della Vecchia

    Așadar sunteți speriați de succesul lui Donald Trump? Monștrii se nasc nu doar din somnul rațiunii ci chiar din reveria ei conștientă, plină de judecăți pasionale, narcisiste și ipocrit altruiste! Iată ce declarau niște minți luminate din secolul trecut despre un personaj destul de asemănator cu bufonul nostru de azi. Voi aminti acum doar doi intelectuali celebri ce își declară o adeziune ce sună ciudat de actuală (adeziune repudiată mai târziu de cel de al doilea autor).

    1. G. B. Shaw

    După vizita în URSS din 1931, G. B. Shaw scrie în prefața noii sale piese de teatru Too Good To Be True:
    ”Stalin and Mussolini are the most responsible statesmen in Europe because they have no hold on their places except their efficiency; and their authority is consequently greater than that of any of the monarchs, presidents, and prime ministers who have to deal with them. (G. B. Shaw, Plays Extravagant: Too True to be Good, The Simpleton of the Unexpected Isles, The Millionairess Penguin Classics,1991, p. 23)
    [In Mussolini] Socialists should be delighted to find at last a socialist who speaks and thinks as responsible rulers do.” (scrisoarea lui G. B. Shaw către F. Adler, 2 Oct. 1927)
    2. M. Gandhi
    Ca răspuns la vizita pe care i-a facut-o lui Mussolini la reședința lui din Italia, iată ce scrie M. Gandhi:
    [Mussolini] is “one of the great statesmen of our time. […] Mussolini is a riddle to me. Many of his reforms attract me. He seems to have done much for the peasant class. I admit an iron hand is there. But as violence is the basis of Western society, Mussolini’s reforms deserve an impartial study. [Mussolini’s] care of the poor, his opposition to super-urbanization, his efforts to bring about coordination between capital and labor, seem to me to demand special attention … My own fundamental objection is that these reforms are compulsory. But it is the same in all democratic institutions. What strikes me is that behind Mussolini’s implacability is a desire to serve his people. Even behind his emphatic speeches there is a nucleus of sincerity and of passionate love for his people. It seems to me that the majority of the Italian people love the iron government of Mussolini.” (scrisoarea lui Gandhi catre Romain Rolland, 20 decembrie 1931 în Collected Works of Mahatma Gandi, vol. 48, New Delhi, Goverment of India, 1979, no. 275)

    imageProblema acestor intelectuali, mai ales a celor ce au persistat în erorile și adeziunile lor nocive, nu constă în omeneasca lor luptă cu proprii demoni, temeri, angoase și coșmaruri, ci în radicala lor transformare în beatitudini, virtuți, idealuri dezirabile și valabile pentru întreaga umanitate. Ori această alunecare în tărâmul idolilor convenabili este facilitată de o izolare autarhică în domeniul propriei creații/creațiilor similare și selectarea punților de comunicare și relaționare doar cu cei care pot întări, fortifica propriile erori ca adevăruri revelate. Tot acest efort nu ar fi posibil și nici justificabil fără imensa forță/energie declanșată de … dezgust. Este dezgustul de Celălalt/celălalt, este pumnul ridicat împotriva unor nedreptăți, unor legi stâlcite, unor victime, este oroarea de binele exigent, lent, târziu și impersonal, contrapus unui rău cosmetizat în pasiune revoluționară, forță a momentului, claritate a viitorului și vitalism îmbrăcat în aura binelui progresist.

    Dezgustul de rău și pasiunea pentru bine este mecanismul fin și pervers prin care autiști maniacal-dezgustați pot instaura un rău și mai mare decât binele șchiop și deficient al realității. Trump este comerciantul șmecher al fricii multora, atrăgând astfel dezgustul altora. Dezgust care poate fi folosit la rându-i de un alt jocker al angoaselor umane. Trump este făcut posibil pentru că există schele imagologice pe care mintea unora le folosesc pentru a construi un viitor utopic vândut ca marfă facilă de către … intelectuali. Undeva trebuie ruptă această circularitate. Răul nu poate fi învins decât prin bine, un bine exigent mai întâi cu sine, nu printr-un rău gradual, exigent doar cu ceilalți!

    Nu poți construi ceva doar pe frică și dezgust! Este periculoasă exegeza răului bazată pe exclusivitatea proprii sfințenii (la fel cum exegeza teologiei liberale suferă de boala neluării în serios a proprii suspiciuni auctoriale și cum semnul prostiei este că niciodată nu se consideră pe sine susceptibilă de o astfel de caracterizare)!  Frică, dezgust, visare – iată ingredientele care, amestecate în proporții diferite, sunt folosite pentru crearea idolilor sau demonilor din spațiul public.

    Aici trebuie intelectualii să își depășească propriile neputințe: să nu mai facă din rău, urât, grotesc, demonic, etc., obiectul cercetării obsesive sau superioare, să își întindă rădăcinile creației nu doar în mlaștina pestilențială a viciilor altora pentru a-și justifica apoi propriile vicii și să ofere alternativa unui bine și frumos veritabil. Bine și frumos care însă nu se va transforma într-un idol ce va căpăta diformități demne de noi studii obsesiv-superioare ale noilor intelectuali din următoarea generație. Ori aici recursul la ancore transcendente e singura soluție la această circularitate.

    În icoana îngerului oricând putem vedea ochii sclipitori ai demonului nu de acolo, din afară, ci de aici, dinlăuntru! Tocmai pentru a nu perpetua ciclul frică-dezgust-visare, cel ce este conștient de propria vulnerabilitate trebuie să se ancoreze în realitatea care are resursele veritabile și suficient de puternice pentru a se adresa vulnerabilității – proprii și a celorlalți!

  • Babelul trist

    Tot pământul avea o singură limbă şi aceleaşi cuvinte. (Geneza 11:1)

    În primii ani după ’90 am început să învăț engleza din versurile formațiilor heavy metal și găseam utilizarea ei în anumite contexte ca o marcă a distincției/superiorității mele față de un mediu inferior. Deh, eram la vârsta în care mă hrăneam cu astfel de vanități mărunte (oare acum am în meniu vanități ”mai superioare”?).

    Cred că acum ține de normalitate exigența de a cunoaște limba engleză. Astfel devii contemporan nu numai cu prezentul ci și cu viitorul. Trecutul ține însă de o polimorfie care nu poate fi nivelată de teascul semantic al limbii engleze.

    Ceea ce găsesc absolut înfricoșător este holocaustul memoriei, al diversității care are loc inevitabil prin omogenizarea lingvistică, care aduce și omogenizare culturală, semantică și ideatică. Înțeleg că trebuie să vorbești engleza ca mediu de comunicare cei care sunt vorbitori nativi de altă limbă dacât româna, dar să vorbești engleza cu cei de aceeași limbă doar pentru a fi ”fancy” mi se pare înfiorător și îndreptățește seria de ironii ale lui Alecsandri din ”Chirița”, amatoare de ”furculicion”. Observ la românii naturalizați în America de Nord o pierdere progresivă a unei bogății semantice, specifică limbii române, comunicând în clișeele sintetismului englezei nord-americane. Copiii lor de abia mai pot reproduce secvențial ceva cuvinte sau propoziții în limba română. Iar o dată cu limba moare o lume, un întreg eco-sistem de semnificații, de experiențe adunate și transmise de-a lungul multor generații!

    Într-o lume aflată într-o continuă tendință contradictorie de expansiune și totuși de limitare/restrângere/micșorare, observ două elemente perfect simetrice cu ceea ce s-a petrecut la Babel:

    1. oamenii au început să construiască un turn care să ajungă până la ceruri (ca o măsură a autonomiei și atotputerniciei umane care să reziste unui nou eventual potop);

    2. efort posibil datorită omogenității lingvistice.

    Indubitabil, engleza este astăzi ”lingua franca”, limbă devenită universală nu numai în politică sau economie, ci și în domeniul științific. Iar știința este concepută de mulți ca fiind acel turn care să ne asigure independența și protecția în fața oricărui capriciu al naturii sau al lui Dumnezeu.

    (Un lucru absolut interesant este faptul că același Dumnezeu care a încurcat limbile, făcând astfel posibilă diversitatea lingvistică și culturală, El este cel care este acuzat acum de totalitarism, nivelare și omogenizare până la nivelul unui plictis care face iadul o variantă mult mai atractivă. Această acuzație descoperă din partea acuzatorului un profund spirit schizofrenic și o ignoranță voluntară, soră cu reaua intenție.)

    Erik Desmazieres, Illustration of Borges’ ”Library of Babel”

    În Babelul nostru fericit iată că sunt oameni, vorbitori nativi de limbă engleză, care ne avertizează asupra pericolului holocaustului lingvistic, al unor culturi, istorii umane și de semnificații aflate pe cale de dispariție, fapt ce va face umanitatea mult mai săracă. Lingvistul K. David Harrison argumentează de ce dispariția limbilor este un pericol la adresa culturii și chiar al științei, pledând pentru revitalizarea diversității lingvistice.

    Notă

    După săvârșirea păcatului Dumnezeu îl caută pe Adam – necinstirea Lui duce la ruperea relației om-divin. Si totuși, Dumnezeu își caută fiul pierdut:

    Domnul Dumnezeu a chemat pe om, şi i-a zis: „Unde eşti?”
    El a răspuns: „Ţi-am auzit glasul în grădină; şi mi-a fost frică, pentru că eram gol, şi m-am ascuns.” (Gen. 3:9-10)

    Un capitol mai încolo în Geneza Dumnezeu îl caută pe Abel, omorât deja de fratele său din pricina diferenței, a unei alterități pe care Cain nu a putut a o accepta. Sfioșenia ascunderii lui Adam e înlocuită acum de obrăznicia răspunsului lui Cain. ”Evoluția” umană a început! Si totuși, Dumnezeu își caută și acum fiul pierdut:

    Domnul a zis lui Cain: „Unde este fratele tău Abel?”

    El a răspuns: „Nu ştiu. Sunt eu păzitorul fratelui meu?” (Gen. 4:9)

    Babelul este efortul uman de reconstrucție a unității în perimetrul co-operării umane. Este travaliul oamenilor de a picta gaura din cer care odată era plină de vorbirea lui Dumnezeu din răcoarea zilei cu vorbăria precupeață a sinelui așezat arogant, comod și sigur în turnuri până la cer. Efort care este însă împovărat de patologie identitară, totalitarism colectivist, “sincretism” comandat birocratic, narcisism în numele binelui universal, mania securității ce vine din trauma nevindecată a potopului, a judecății divine, paricid divin, etc.. Babelul e încercarea post-Eden de a petici ruptura din Eden conform regulilor celui care se știe vinovat de boacăna făcută. Babelul e raiul diavolului “altruist și umanist”, al lui Marx & Co. Diavolul iubește diferența doar atunci când caută prozeliți dintre iubitorii de Dumnezeu, nu când oamenii se satură de plictisul și absurdul acuzațiilor lui. Cultura postmodernă valorizează diversitatea doar când e vorba de acoperirea repulsiilor istorico-religioase, demne de tratament clinic, și adoră  monopolul politic al proprii cenzuri, izolează și încarcerează, prin catalogare, persiflare, cenzură și criminalizare, ideile diferite și care trasncend proprile limite. Atitudinea față de un creștin este turnesolul care testează ipocrizia diversității și toleranței Babelului unificator al marxismului cultural, aka postmodernismul cel de toate zilele. 

    Trebuie să fie ceva mai bun decât Babelul! Iar ceea ce este infinit mai bun decât Babelul sunt… Rusaliile! Acestea sunt cele două paradigme care cuprind toate eforturile culturale actuale – mainstream-ul cultural și religios din Occident e trup și suflet dedicat reconstruirii Babelului, cu lozincile și patologiile lui inerente.  Rusaliile necesită oleacă mai multă cedare a controlului, a aroganței cunoașterii, a plinătații morale, a monopolului bunelor intenții, etc. Poți clama că ești călăuzit de modelul Rusaliilor și totuși să operezi conform metodelor Babelului, dar nu și vice-versa. Tipologia Babel vs. Rusalii merită explorată în profunzime tocmai pentru că undeva, cumva, suntem puși în fața unor alegeri care vor defini relațiile noastre atât cu divinitatea cât și cu alții și cu sine. 

  • Tărâmul orbilor

    În The Country of the Blind H. G. Wells scrie despre un trib ce trăiește  la poalele unui munte (Parascotopetl, un munte fictiv din America de Sud). Datorită unei epidemii, toți sătenii își pierd vederea iar generații întregi cresc apoi fără a fi conștiente de capacitatea de a vedea sau de lumea pe care nu erau capabile a o vedea. Un străin, pădurarul Nunez, ajunge în acea vale și după ce este ”naturalizat” de cei din sat cere mâna unei fete (Medina). În plină poveste de dragoste avem ingredientul tensiunii palpitante și a întorsăturii tragice a evenimentelor. Bătrânii satului îl condamnă pe Nunez pentru obsesia sa pentru vedere iar doctorul satului propune o operație prin care să-i fie scoși ochii pentru că aceștia îi afectează creierul și sunt o sursă a bolii numită imaginație.

    Blind Leading the Blind-Seamus McKinlay

    Blind Leading the Blind by Seamus McKinlay

    Iată dar tiparul Evangheliei în alte cuvinte, cele ale lui H. G. Wells – avem starea de orbire, salvarea venită din afară, reducționismul naturalist/psiho-fiziologic al celor care nu pot înțelege că există și altceva (”mintea îi este afectată” e răspunsul doct al doctorului orbilor, orb și el), complotul orbilor de a îl ucide pe incomod, tragedia eroului care este prins în păienjenișul intereselor înguste și comode.

    Civilizația modernă se tot laudă cu mitul fondator al eroului civilizator. Să fim realiști: Prometeu ar fi în zilele noastre un șomer calificat, nimeni nu l-ar asculta și primi darul furat din  visteria zeilor.

    Dacă ne așezăm în orizontul de semnificații ale acestei narațiuni oare cum poate fi citită siguranța lui Richard Dawkins despre demența celor care cred în Dumnezeu și rai? Oare nu ar putea juca rolul doctorului care ne propune extirparea ochilor?

    În lume, la fiecare secundă mor 3 oameni, deci 180 oameni mor în fiecare minut, 11.000 în fiecare oră…. Inevitabil ne găsim puși în fața unei alegeri: cea a lui Filip al Macedoniei, tatăl lui Alexandru cel Mare, care și-a pus un servitor să-i reamintească în fiecare zi aceeași propoziție: ”Filip, tu vei muri!” sau vom fi ca Luis al XIV-lea al Franței, cel care a decretat ca niciodată să nu-i fie pronunțat cuvântul ”moarte” (este evidentă ”evoluția” istorică a capacității conștiinței umane de a face față lucrurilor dincolo de controlul egoului). Ei bine, moartea e o certitudine, dar oare e singura realitate a ochilor noștri limitați la valea muntelui în care bezmeticim, asemenea sătenilor din narațiunea lui H. G. Wells?

    Să trăim cu toții în case fără ferestre?

    Atâta vreme cât nu vom avea curajul de a ne despărți de comoditatea rutinei și a evidenței din pumnii mereu goi, nu vom fi în stare să descoperim nimic nou. Nu poți ajunge undeva dacă nu te desparți de un altceva! Cel puțin așa a fost descoperită America!

    Imaginația e organic atașată oricărui demers de cunoaștere, inclusiv celui care operează cu faptele brute, cantitative, ale realității fizice. Însuși procesul de revizuire a teoriilor științifice dovedește ca renunțăm la un fel de imaginație pentru o alta, mai pregătită să cuprindă în brațele ei lucrurile cunoscute până atunci (e o discriminare până și în dialogul dintre imaginații). E necesară o istorie a imaginației filosofice, științifice și, mai ales, teologice. De fapt deschiderea ochilor e o imagine biblică care înseamnă tocmai lărgirea sferei de existență, creativitate devoțională, stimulare artistic-culturală, revigorare morală. În ultimă instanță noi, oamenii, suntem imaginația lui Dumnezeu! Ori redescoperirea Lui începe tocmai cu umila accepare că ne-am obișnuit cu teatrul umbrelor din peșteră (Platon) sau comoditatea stâlcită asemenea orbilor din sătucul de la poalele muntelui Parascotopetl.

    Însă e mai simplu să alegem exact aceleași cuvinte pe care unul dintre bătrânii înțelepți ai tărâmului orbilor le adresa celui ce le povestea despre imensa frumusețe a lumii de dincolo de tribul familiarității:

    ”What is blind?” asked the blind man, carelessly, over his shoulder. ( H. G. Wells, The Country of the Blind, and Other Stories, Penguin Classics, 2007, p. 404)