Cică drumul spre iad e pavat cu intenții bune. Atunci oare cu ce e pavat cel spre paradis? Diavolul ne stă imediat la dispoziție cu răspunsul său șarmant. Nu trebuie să ni-l spună în față ci ni-l sugerează printr-o combinatorică cognitivă măsluită iar apoi ne împinge mai în față să vedem ipocriziile celor ce au altă părere iar la final ne cucerește cu evidențele atractive ale propriei oferte.
Unul dintre reality-show-rile sale preferate a ajuns și în România în ”prime-time”. Este vorba despre indubitabila sa grijă față de victimele oprimate, de pe seama cărora poate trage un folos aproape fără niciun efort. Rețeta e simplă: sugerezi chemări mesianice de a salva poporul cu o pâine gratuită pe cheltuiala păcătoșeniei altora și oferi gratuitatea circului invitându-i pe toți în arenă. Pentru a avea războiul total trebuie să anunți pompos idealuri generale la care până și o Miss Univers s-a gândit, să faci puțină ceață terminologică, să ridici poalele moralității unora pentru a instiga la răspunsul simetric al celorlalți și să strâmbi obiectivitatea participanților prin asumarea copyright-ului unei misii nobile, de mântuire a celuilalt de umbrele trecutului, ale înapoierii, indiferenței, violenței, etc. Războiul ideilor este de fapt doar o anexă la războiul sloganurilor, a etichetelor lipite peste orgolii și umori personale. Ori aici se știe că cei mai buni profesioniști sunt tocmai cei care manevrează idealuri nobile pentru scopuri total contrare.
O astfel de permutare a inocenței în propria ogradă este oferită de discuția referitoare la pedepsirea copiilor de către părinți. Misiile profetice, ceața terminologică, tranșeele propriei neprihăniri, bombele cu etichete, toate produc o așa de mare învălmășeală încât oricând e posibil ca adversarii să-și schimbe tranșeele fără să își fi dat seama. Iar peste toate domnește atmosfera iadului, plină de intenții bune.
În relația părinte-copil chiar cred că avem ce învăța de la relația Isus (Fiul) – Dumnezeu (Tatăl), având aici principii care ne-ar feri atât de extremele parentigului bleg și iresponsabil precum și de cele primitive (impropiu numite astfel, dacă luăm în considerare comuflajul cool al violenței din timpul nostru) ale impunerii prin forță și violență.
– Isus a ALES să facă voia Tatălui, a acceptat-o pentru că L-a iubit pe Tatăl mai mult decât propriul confort (“Tentația Inocenței” a lui Pascal Bruckner ne face radiografia culturală a vremii care idolatrizează confortul și egoismul iresponsabil, infantilizant). Uitați-vă la răbdarea lui Isus în a-Și aștepta vremea, consistența lui în a urmări ascultarea Tatălui, focalizarea pe misiunea Sa, de oferire a mântuirii tuturor, trecând însă prin perioade de lipsuri, disconfort, suferință, moarte chiar. În considerarea importanței scopului Isus a putut suferi gravitățile efemere ale mijloacelor. Noi însă suntem învățați să facem total invers: desfătarea imediată și totală a mijloacelor cu prețul sacrificării scopului (parafrazare a lui T. S. Eliot).
– Tatăl l-a IUBIT (“Acesta este Fiul Meu”), l-a prețuit, încurajat, oferit totul și totuși lăsat să treacă prin încercări și suferință. L-a înfășurat în protecție totală atunci când era vulnerabil din cauza vârstei dar i-a oferit o din ce mai mare libertate de alegere până acolo încât putea să dea peste cap orice plan de mântuire. Față de cel care se supune și ascultă de tine, rămânând fidel indiferent de costuri, cel mai frumos răspuns e încurajarea, reamintirea valorii extraordinare pe care o are pentru tine și afirmarea ei în fața celorlalți.
Ispita diavolului s-a focalizat pe crearea conflictului de putere/autoritate și a celui de reclamare/izolare narcisistă, adică pe ruperea relației:
(1) dacă ești Fiu, reclamă-ți drepturile, pune-te în poziția de a cere și impune ce ți se cuvine, suferința e rea, propria plăcere e bună, autoritatea parentală e nocivă, abuzivă și privativă, șoapta străinului e empatică, savuroasă și emancipatoare;
(2) Pentru că suferința e rea iar gradul de suferință a Fiului spune totul despre inima Ta de Tată și dacă ești cu adevărat un Tată iubitor atunci ia-L în palme, ocrotește-L, nu-L lăsa să treacă prin lipsuri și suferință, elimină orice obstacol care l-ar face să sufere.
Ascultarea acestor ispite nu ar fi rezolvat problema relației în vremuri de criză ci ar fi agravat-o. Prin ascultarea acestor propuneri ”rezonabile și altruiste” diavolul i-ar fi pus pe cei doi în poziții de acuzare reciprocă. Iar diavolul când pune pe cineva în poziția de acuzator o face doar pentru a-l transforma în acuzat.
Bine, se va spune că un copil nu are discernământul, misia salvatoare, inteligența, voința unui Christ. Dar acesta este tocmai spiritul în care am fost transformați din copiii spirituali în părinți spirituali! Având în minte acest model/cadru de relaționare și iubire,există ceva șanse de restaurare a relațiilor umane! (O discuție relativ similară are loc și în cazul parentingului lui Adam și al primilor oameni.)
Tipul de retorică folosit în discursul public despre folosirea pedepsei în educarea copiilor este, în bună parte, unul maniheist, ușor de deraiat în ograda acuzelor gratuite și isterice cu care se desfată nu doar limbuția ego-ului ci natura noastră violentă, chiar și atunci când se înfoiește în sloganele păcii și ale non-violenței.
Dacă folosești argumentul autorității, al pedagogiei inevitabilei impurități a binelui și răului cu care ne învecinăm în această realitate, al dragostei care poate asculta, suferi lipsa, durerea, acuza altora, smerirea sinelui, pentru că știe a le converti într-un scop mai înalt decât propria dreptate, atunci ești imediat rostogolit pe panta acceptării violenței, ești un primitiv/fundamentalist care abia așteaptă să sară cu picioarele pe copiii și să-și regleze stima de sine prin suferința lor în tăcere.
Dacă aduci în discuție universul emoțional, oniric, de așteptări și simțiri a unui copil, diferit de cel al unui adult, și faci apologia părintelui care își ia timp, efort, timp să asculte, să cedeze, câteodată să lase copilul să-și reclame parte de moștenire cu gând de a o risipi pe nimicuri, atunci ești pus în tabloul unei ineficiențe și iresponsabilități parentale, a unei neglijări cu consecințe fatale.
Cred că modelul ascultare-prețuire dintre Isus și Tatăl ne poate feri de capcanele acestor extreme. Să nu ne refugiem într-o lume unde totul e perfect aranjat și oferit pe tavă de valeti binevoitori, sterilizata și fără sens, împingându-i pe copiii noștri la o suferință axiologică ale căror fructe le culegem în statisticile adicțiilor sau ale sinuciderilor și nici să nu le mutilăm chipul, trupul, emoțiile și spiritul cu un dumnezeu total fals, unul insensibil, capricios, sadic și răuvoitor. Să nu uităm că avem principiile de pedagogie divină chiar în versetul cel mai memorat din Biblie
Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El. (Ioan 3:16-17)
În ultimă instanță copiii nu-s nici ai părinților și (cu atât mai mult) nici ai statului, ei sunt ai lui Dumnezeu! De ce? Pentru că Dumnezeu a fost cât se poate de generos și curtenitor cu noi și ne-a dat pe Fiul Său! Oare cum ar arăta lumea asta dacă am crește astfel de copiii, pe care să îi ocrotim, pregăti și oferi apoi spre mântuirea lumii?
Notă: recomand o discuție mai aplicativă care poate fi găsită lecturând articolul Sfaturi pentru părinți (9) – Ce nu (cred că) înseamnă „nuiaua” biblică.
Alonewithothers's Blog 