Alonewithothers's Blog

Smile, without a reason why. Love, as if you were a child.

Recent Posts

  • Anatomia dorinţei (Perfidii candide)

    Experimentează noua senzaţie…  Răsfaţă-te cu …

    Trăieşte cu stil…  Încearcă … Fii …

    O panoplie de dorinţe înfăşoară spectatorul sedus de imagini şi sunete senzuale: sexpresii, performanţe tehnologice expuse idolatru, vizualizări ale unei realităţi utopice devenite pură realitate, culori şi texturi suprarealiste, gusturi şi odoruri pixelate, etc. În plus,  tonul imperativ şi colocvial, la persoana a 2-a singular, al vocii  narative publicitare (feminine – ispititoare, masculine – autoritare), creează impresia că cel mai bun prieten îţi vinde pontul fericirii şi se merită să-i fii recunoscător, cumpărându-i marfa.

    S-ar părea că tinerii sunt mai predispuşi modelării culturale a discursurilor publicitare. Cine nu a simţit şenilele unei propagande coercitive (cea comunistă este un model prin excelenţă), va fi predispus capitulării în faţa persuasiunii şi seducţiei capitaliste. Imobilizat de perfidia candidă a multor reclame, un tânăr va părea suficient de credul şi naiv pentru a se lăsa format de o estetică nicicând gratuită.

    O structură narativă foarte des folosită în reclame este cea care urmează doi paşi: (1) frustrează, creează nevoia pentru ca, mai apoi, (2) prezentarea hiperbolică a produsului să creeze senzaţia (şi convingerea care se fundamentează pe senzaţie)  că acest produs are proprietăţile mesianice care îţi pot împlini nevoile. Jocul dorinţei este  întotdeauna secondat de cel al nemulţumirii. Reclamele încep cu nemulţumirea şi culminează cu dorinţa împlinită. În realitatea cotidiană însă, procesul se cam inversează.

    Comunităţile şi personajele imaginate din Babelul media, cu formele lor senzaţionale,  devin paradigmă de  simţire şi vieţuire.  Asistăm astfel la o fugă de mimetismul cenuşiu şi sordid din viaţa reală, urmat de o chinuită imitare  a noului umanism: sexy, viril, puternic, performant, veşnic tânăr şi  care este liber să îşi satisfacă orice dorinţă. Ar părea împlinirea visului de mărire a oricărui puber. Dar cinismul multiplicării dorinţelor este algoritmizat într-o expulzare ruşinoasă din paradisul consumerist atunci când nu mai poţi susţine, în viaţa reală, pretenţiile hiperbolizate în Photoshop şi Flash.

    De prea multe ori mecanismul seducerii se transformă într-un mecanism al victimizării. Însă, undeva, din cenuşa acestui paradis destrămat, se rotunjesc nişte cifre din tabelul de vânzări ale corporaţiilor. Cine mai ştie ceva de oamenii care au ajuns deşeuri ale unor utopii (doar pur comerciale, din păcate) prea pofticioase?

  • Despre ateismul funcţional şi cel nominal

    Viaţa e un cimitir de lucidităţi retrospective (Jean-Francoise Revel)

    a) Ateismul funcţional

    Multă vreme am crezut că cea mai mare provocare a creştinismului din secolul nostru este problema ateismului funcţional al celor care sunt creştini nominali. De altfel, nici nu sunt greu de sesizat, în vieţile fiecăruia dintre noi, acele momente în care cerul tace, noroiul de aici îşi strigă pretenţiile atât de tare încât parcă te-ai uita cu jind la fericirea celor răi, care nu au nicio grijă, responsabilitate, frică de Dumnezeu,  dar care au parte de atâta succes notoriu. Suntem aruncaţi într-o lume (vorba lui Heidegger) care ne farmecă cu oglinzile pe care ni le aşează în faţa noastră ca într-un joc al ielelor. E greu să aruncăm spre ceruri dorinţele noastre atâta timp cât fenomenalitatea lumii, ceea ce apare ochilor noştri, pare mai atractivă. În acest sens, fiecare dintre noi ne confruntăm cu un ateism funcţional, care ţine mai mult de natura gândirii şi simţirii înfăşurate în învelişul biologic al unui aici şi acum.

    Suferim cu toţii de pe urma izgonirii din Eden, departe de la Faţa lui Dumnezeu. În această realitate decăzută, a postconsumului din pomul cunoaşterii, recuperarea evidenţei este împovărată de artefactele de minciuni şi adevăruri secvenţiale, amestecate în experienţe de cunoaştere limitate, dar cu pretenţii absolute. Indecenţa absolutismelor contingente, pur umane, întăreşte veridicitatea povestirii biblice a căderii întru cunoaştere secvenţială (în parte neputincioasă, în parte progresistă cultural), extrapolată încrâncenat printr-un efort de autodivinizare. Fără certitudinea atât de sensibilă a credinţei, obţinută din picăturile de revelaţie din afara cercului deşertăciunii, suntem condamnaţi  minciunilor devenite adevăruri convenabile. Tocmai de aceea, în “bucla deşertăciunii”, a umbla prin vedere e mai atrăgător şi mult mai facil decât a umbla prin credinţă. Ori aceasta este o luptă reală a fiecărui creştin.

    Însă de  multe ori, zbaterile fireşti, umane, apreciate în sinceritatea lor chiar de Dumnezeu, sunt fardate cu manierate şi ireproşabile reflexe de sfinţi. Ne minţim astfel gândirea şi simţirea, acoperindu-le ceremonial cu elemente cultice creştine,  cu proclamări protocolare ce derivă dintr-o ortodoxie confesională, etc.

    Cred că o posibilă explicaţie a genezei acestui ateism funcţional al creştinilor nominali  este defazarea cunoaştere-viaţă devoţională. Când orizontul cunoaşterii şi al dezbaterilor teologice depăşeşte trăirea faptică şi dialogul cu Dumnezeu în rugăciune şi închinare, atunci cred că ne aflăm deja pe drumul condamnării rostite de unul ca Nietzsche pentru faptul că teologii L-au “omorât” pe Dumnezeu. Cu o graţie deloc fericită, Îl “îngropăm” pe Dumnezeu sub povara imensă a dezbaterilor filosofico-teologice. În aceste sens, cred că următoarea observaţie a Apostolului Iacov  este nu doar una de bun simţ, ci şi o resursă terapeutică pentru ateismul funcţional camuflat în forfota activităţilor şi limbuţiilor religioase:

    Dacă crede cineva că este religios şi nu-şi înfrânează limba, ci îşi înşeală inima, religia unui astfel de om este zadarnică (Iacov 1:26).

    Tăcerile noastre în faţa tăcerilor lui Dumnezeu sunt excelente ocazii de a aprecia la adevărata lor valoare rostirile Lui dar şi de a ne măsura mărunţişul de atitudini idolatre şi de cuvinte automate cu care încercăm să câştigăm ceva asigurări în faţa unui univers ostil. În ultimă instanţă, să nu uităm că Isus Hristos a fost crucificat tocmai de către religioşii nominali, dar veritabili adepţi ai ateismului funcţional.

    Recuperarea din afecţiunile plăgilor deschise ale ateismului funcţional cuprinde o cură de dezintoxicare de aşteptările idolatre faţă de Dumnezeu, plus o îndestulătoare sorbire a cuvintelor dătătoare de viaţă din Scriptură şi zilnice lecţii (primite şi oferite) de părtăşie cu cei din biserică, rodul suferinţelor lui Hristos. Atunci, nimeni nu se va mai plânge că nu-L poate vedea pe Dumnezeu atingându-i viaţa! Astfel putem să trăim şi să facem toate lucrurile ca pentru Domnul, conştienţi că suntem o carte deschisă şi o bibliografie obligatorie pentru îngeri, învăţăcei într-ale tainelor dragostei lui Dumnezeu.

    b) Ateismul nominal

    Sunt tot mai convins însă că o din ce în ce mai mare provocare pentru creştinii de azi o reprezintă ateismul nominal, cel care răstoarnă falnic orice puditate a minţii şi chiar a simţirii. Observ furtuna ameninţătoare care vine dinspre ruinele civilizaţiei creştine occidentale, cum aceasta tinde să cuprindă şi creştinismul (nominal, cel puţin) al celor din Est. Cu siguranţă că tiparul “socialiştilor” din PSD, de a se înfăţişa drept credincioşi, pupând de a valma moaşte şi mâini patriarhale, se va schimba în reclamarea vituperantă a drepturilor minorităţilor sexuale, a legalizării prostituţiei, drogurilor şi, cine ştie, poate şi a pedofiliei. Nu mai e mult timp până atunci iar viitorul pare deschis oricărei derive (aşa cum ne-a demonstrat trecutul nu prea îndepărtat).

    Având în minte această condiţionare istorică, cred că este de natura gânditorilor creştini (preoţi/pastori, profesori, consilieri, etc.) să înţeleagă derivele logice ale ateismului nominal (din ce în ce mai virulent în spaţiul public) în aceeaşi măsură cu grija pastorală pentru tratarea ateismului funcţional, cronicizat. În acest dublu efort se cere  un suflet dăruit, o ascuţime a minţii şi o atitudine pastorală, dar nu superioară.

    Mă gândeam că o posibilă manieră de diagnosticare a rădăcinilor ateismului nominal este privirea atentă la biografiile celor care îşi clamează astăzi eliberarea din chingile “ignoranţei” creştinismului (a nu se confunda totuşi sugestia mea cu o şmecherie sofistică de genul argumentum ad hominem). Cel care îşi va face timp să studieze biografiile intelectuale, dar nu numai, ale convertiţilor la ateism, va avea multe lucruri de lămurit cu privire la pre-condiţiile şi motivaţiile personale care se infuzează în acidul cinismului ateu. Iar procesualitatea convertirii la ateism a unor foşti creştini trebuie pusă în oglindă cu cea a convertirii la creştinism a unor foşti atei. În acest sens, vorbele lui Jean-Francoise Revel capătă pecetea unui crud verdict: viaţa este cimitirul lucidităţilor retrospective!

    Bulimia intelectuală a multor gânditori atei trendy de astăzi ascunde, dincolo de clamările gratuite ale emancipării free-thinking-ului, o sumedenie de amalgamuri întortochiate de mitologizări ale raţiunii, infuzii de sensuri totalitarizatoare asupra unei istorii prezentată ca progres (mitologia progresului), exclusivisme indecente, romantisme nocturne anticreştine combinate cu romantisme diurne hiper-optimiste ale valorizării filosofice ale ştiinţei, etc. Nu am întâlnit niciun sceptic consecvent, ci doar sceptici profesionişti, dedicaţi unei cauze. Faptul că există o elită intelectuală atee majoritară nu ne scuteşte de efortul intelectual de a descoperi inconsecvenţele modei credinţei în necredinţă. Chiar în zilele acestea citesc The myth of religious violence: secular ideology and the roots of modern conflict (William T. Cavanaugh, Oxford University Press, 2009). Undeva, cândva, trebuie făcută ordine în acest haos năucitor de atractiv pentru biografii timorate şi nemulţumite de ateismul funcţional al creştinilor nominali.

    Spuneam şi cu altă ocazie că pentru mine, cel puţin, demonstrarea raţională a existenţei lui Dumnezeu este o falsă problemă – nu pentru că nu s-ar putea expune un discurs impecabil intelectual în favoarea existenţei Dumnezeului teist, ci pentru că orizonturile de interpretare ale combatanţilor sunt prea îndepărtate. Mai cred şi faptul că limbajul se joacă destul de perfid cu disponibilităţile raţiunii. “Pre-înţelegerile” şi teama de consecinţe pe care le-ar putea degaja acceptarea opiniei adverse sunt prea puternice pentru a permite împlinirea mitologiei persuadării strict raţionale. Aşadar, fiecare urmăreşte raţiunea doar până îi permite interesul şi confortul existenţial. Nu am să-l văd pe un Dawkins convertit de Plantinga şi presupun că nici invers. Aşa că cea mai bună înţelegere a raţiunii este să ne folosim de ea dar să-i respectăm limitele. (Nu ştiu în ce măsură Dumnezeu vrea să fie crezut de un om care şi-a epuizat răspunsurile la întrebări şi i se înfăţişează deja atocunoscător şi atotsuficient. În aceeaşi măsură mă îndoiesc că Dumnezeu s-ar bucura de un om ajuns la banchetul Său fără să ştie de unde vine şi ce caută acolo.)

    Astfel de discuţii apologetice, chiar dacă au riscul transformării dialogului într-o ceartă deist-ateistă, sunt folositoare cel puţin pentru suportul intelectual şi avertizarea multor tineri, care, dintr-o tendinţă rebelă şi superficială de a nega status quo-ul tradiţiei creştine prăfuite, par tentaţi de  maşinăria propagandistică a noului ateism, cu amarele şi perversele ei promisiuni. Tocmai de aceea, chiar dacă sunt sceptic cu privire la puterea de convingere a discursului raţional, cred însă că apologeţii creştini trebuie să iasă din atitudinea defensivă şi, cu puţină ironie şi degajare lingvistică, să perforeze cetatea aparent inexpunabilă a ateismului nominal. Iată aici doar un punct de plecare în destructurarea religiei seculare a ateismului nominal:

    Lipsa credinţei este o mişcare într-un joc ale cărui reguli sunt stabilite de credincioşi. Negarea existenţei lui Dumnezeu înseamnă acceptarea categoriilor monoteismului. Toate aceste categorii ies din uz, ateismul devine neinteresant şi îşi pierde repede sensul. Ateii spun că vor o lume seculară, dar lumea definită prin absenţa unui Dumnezeu al creştinilor rămâne totuşi o lume creştină. Laicismul este, ca şi castitatea, o stare definită tocmai prin lucrurile pe care le respinge. Dacă ateismul are un viitor, acela nu poate fi decât reînvierea creştinismului; de fapt, creştinismul şi ateismul decad împreună.

    Ateismul este o înflorire mai recentă a pasiunii creştine pentru adevăr (…). Dragostea de adevăr este un cult creştin (…). Când creştinii au insistat spunând că sunt singurii care posedă adevărul, au condamnat definitiv bogăţia luxuriantă a lumii păgâne.

    Într-o lume cu mai mulţi zei, ateismul nu poate fi niciodată generalizat (…). Creştinismul a lovit chiar în miezul toleranţei iluziilor păgâne. Susţinând că nu există decât o singură credinţă adevărată, el i-a conferit adevărului valoarea pe care n-o avusese nicIodată înainte. De asemenea, a făcut pentru prima oară posibilă lipsa credinţei creştine în divinitate. Mult aşteptata consecinţă a credinţei creştine era o idolatrizare a adevărului, care şi-a găsit cea mai desăvârşită expresie în ateism. Şi dacă astăzi trăim într-o lume fără zei, trebuie să-i fim recunoscători creştinismului pentru asta (John Gray, Câini de paie. Gânduri despre oameni şi alte animale, Ed. Humanitas, 2009, p. 131-133).

  • Exilul divinului

    La început era Cuvântul  şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu.
    (…) A venit la ai Săi şi ai Săi nu L-au primit (Ioan 1:1, 11).

    Ne credem cei dintâi care “demistifică” mitul lui Adam şi al Evei şi ne clamăm mândria pretutindeni. Dar nu vedem ceea ce caracterizează în mod esenţial acest mit, şi anume că aşează relaţia dintre divinitate şi umanitate în termeni de expulzare. Exact ca şi prologul lui Ioan. Unica diferenţă, pe care n-o vede nimeni, însă care e esenţială, niciodată n-o vom repeta îndeajuns, este aceea că în mitul lui Adam şi al Evei cea care manipulează şi expulzează umanitatea este încă divinitatea, pentru a asigura întemeierea culturii, pe când în prologul lui Ioan umanitatea este aceea care expulzează divinitatea (Rene Girard, Despre cele ascunse de la întemierea lumii, Nemira, 2008, p. 360-361).

  • Mitică al nostru, nu doar al lui Caragiale

    Împreună cu Ioana Pârvulescu, vă fac o invitaţie la un popas În ţara Miticilor. De şapte ori Caragiale (Humanitas, 2008).

    În dorinţa de a sparge tiparul interpretării grosiere a operei lui Caragiale, autoarea vrea să îndrepte nedreptatea făcută, aceea de a-l considera pe Caragiale ca un simplu documentarist iar opera sa fiind mimetismul fidel al unei lumi vesele. Aflăm astfel că I. L. Caragiale scria greu – o noapte întreagă pentru o pagină (să ascundă perfecţionismul scriiturii sale doar o vanitate auctorială?).

    Înseamnă asta că Mitică n-a existat? Exista, desigur, răspândit în nenumăraţi oameni din jur, exista în cantităţi abia sesizabile în impiegatul corect îmbrăcat, bine educat şi educat întru bine, care nu era neapărat un caracter sau un ins ieşit din comun, care avea defecte şi momente de ridicol. Dar Mitică nu era comic, sau nu mai mult ca oricare dintre noi, sau nu oricând. Mitică e inspirat din realitate la fel ca orice personaj literar. Caragiale a adunat cu pipeta toate componentele ridicolului (din ziare, din Parlament, din şcoală, de pe stradă) şi le-a amestecat într-un singur parfum, de esenţă tare. De ce ni se pare că îl zărim şi azi pe Mitică? Pentru că fiecare componentă a lui a fost făcută vizibilă de Caragiale, pe principiul caricaturii. Ajunge să zărim partea că, prin reflex condiţionat literar, avem impresia că vedem întregul (p. 144).

    Ei bine, Caragiale este un mare scriitor nu doar pentru că a filtrat “apele realităţii până să ajungă de la România la Ţara Miticilor” (p. 145). Eu aş spune că el este genial pentru că personajele sale le putem recunoaşte fiecare dintre noi, dacă nu cumva în fiecare dintre noi.  Ne putem imagina, deschizând ochii şi privind realitatea, cum acest descurcăreţ zglobiu, o întrupare a diminutivului pentru că el însuşi foloseşte diminutivele ca pe o monedă pentru captarea benevolenţei interesate, acest Mitică al nostru se descurcă.

    Mitică pare să fie o identitate împrumutată în întâlnirea cu celălalt. Gesturile, cuvintele şi umbrele sale le putem discerne cam peste tot, jucând  chiar şi roluri antagonice. Putem astfel să îl vedem pe Mitică la catedră în aceeaşi măsură ca Mitică în bancă, Mitică vlădică dar şi Mitică opincă, Mitică enoriaş dar, poate şi mai comic, Mitică la amvon…

    Mitică nu este doar al lui Caragiale, ci şi al nostru, împrumutat şi servit graţios zi de zi, inepuizabil. Să privim următoarea replică a părintelui venit la unchiul “foarte sus pus” să “pună o vorbă bună” pentru nepotul său, “tânăr model, aplicat la învăţătură, exemene strălucite, dar cam timid” şi să-i urmărim ecourile sale dureroase din realitatea României anilor 2000:

    — În fine, şi eu sunt contra nepotismului, contra acestui nărav străvechi, de care este atât de bolnavă societatea noastră; şi nu pot decât aplauda pe un bărbat de stat, care are, ca d-ta, în programul său, stârpirea acestui dar funest pe care ni l-a lăsat mizerabila epocă a infamelor domnii fanariote; dar dacă trebuie să fim cu toţii contra nepotismului, asta nu însemnează, cred eu, că trebuie să fim şi contra nepoţilor. Înţeleg, pe nepoţi să nu-i protejăm îndeosebi; dar să-i persecutăm fiindcă ne sunt nepoţi!.  (I. L. Caragiale, Greu, de azi pe mâine… sau unchiul şi nepotul)

    Şi eu sunt împotriva nepotismului, dar ce aveţi cu nepotul meu?, aş sintetiza eu.

    Pentru a fi corect politic şi a nu intra în patima discriminărilor, să ne imaginăm varianta feminină a lui Mitică, pe Miţa sau madam Protopopescu. Aveţi AICI chiar şi o Miţă/madam Protopopescu în variantă ardelenească, ca un argument că simbolul Mitică/Miţa nu se cenzurează doar la spaţiul sudist. Profesoara care pălmuieşte copii, colegi, până şi un poliţist venit să investigheze ameţeala de cuvinte şi palme, are la sfârşitul clipului o replică haioasă, pe care ar fi notat-o până şi Caragiale: “Ei, aşa-s filosofii, ei vorbesc mai mult!”

    Dincolo de surâsul amar cu care ne face curte acest personagiu coborât din spaţiul literaturii în hainele cotidiene, mă întreb dacă nu cumva imitarea savoarei lui narative în acţiunile din lumea reală poate fi interpretată ca un mecanism reflex: oare mania grijei de sine se cere compensată cu hazul de necaz şi de sine? Din păcate, în spectacolul acestui comic amar, pierdem şansa conştientizării terapeutice a slăbiciunilor de caracter…

  • Teodor Baconschi rasist – o glumă fără haz sau despre suspiciunea paranoidă

    Astăzi am fost martorul unei coincidenţe bizare: dimineaţă am predat un text al lui Karl Popper, cel despre natura dictaturii, societatea deschisă şi rolul criticii în democraţie, iar la amiază am auzit de acuzaţia de rasism, adusă unui rafinat şi foarte diplomat intelectual român, actualul ministru de externe.

    Iată pasajul problematic:

    „Avem nişte probleme fiziologice, naturale, de infracţionalitate în sânul unora dintre comunităţile româneşti, în special în rândul comunităţilor cetăţenilor români de etnie romă”, a spus Baconschi, joia trecută, după o discuţie cu secretarul de stat francez pentru Europa, Pierre Lellouche.

    Din câte observ, aici este exprimată o realitate evidentă, nicidecum o valorizare discriminatorie şi ofensatoare. Sunt şi eu curios  dacă şi cum s-au coagulat energiile ONG-urilor  (care vituperează acum împotriva “rasistului”) pentru a schimba realitatea nefastă a comunităţii rome. Faptul că vrem să coafăm realitatea cu dulcegării corecte politice nu schimbă deloc soarta oamenilor în cauză ci, dimpotrivă, poate da măsura cinismului şi ipocriziei celor care le apără cauza atât de ceremonial.

    Sunt însă intrigat faţă de răsturnarea teribil de ironică adusă de corectitudinea politică. Răzbunând o istorie nedreaptă şi sângeroasă, în numele unei libertăţi şi a unui respect care se impun cu ajutorul miliţiei gândirii, minorităţile dictează şi suprimă libertatea de expresie a oricăruia care le contestă dreptul suveran de a eticheta cine este sau nu politicos, respectuos, demn de încredere. Iar mijloacele de comunicare în masă nu doar că masifică gusturile, dar şi favorizează parcă diferenţierile epatante, reclamările care mai de care mai bizare şi chiar abuzive. Igiena minţii, aşa cum ar fi trebuit  să fie raportarea noastră faţă de avatarurile diferenţei, devine o miliţie a minţii, o înregimentare deloc politicoasă, realizată tocmai în numele politeţii faţă de celălalt.

    Dacă toate afirmaţiile sunt la fel de legitime şi adevărate, atunci orice persoană care are păreri ferme şi îndrăzneşte să le susţină devine automat un rasist, homofob, maniac periculos pentru seninătatea tâmpă a celor fără convingeri. Orice formă de adevăr, fie el şi parţial, secvenţial, falsificabil, este interzis de dragul unui relativism acuzator faţă de orice părere care îi surpă statutul absolut. Decesul adevărului permite aberaţiile inchizitoriale faţă de cel care întredeschide ochii să discearnă între sens şi nonsens, realitate şi imaginaţie, simplă opinie şi fapt dovedit.

    Trist poate, dar mania corectitudii politice într-o epocă a libertătii de expresie dă seama de dorinţele autoritariste, adânc înrădăcinate în natura încăpăţinată a omului, de a-l face pe celălalt să tacă.

    P. S.

    Tematica corectitudinii politice este atât de vastă şi actuală încât se merită a fi studiată şi disecată cu multă atenţie. Ea însă stă drept mărturie a derivei omului contemporan: încercarea de a îndrepta erorile unei tiranii cu aberaţiile unei alte dictaturi. Se dovedeşte astfel că linia echilibrului, a liniei de mijloc a grecilor antici (mesotes)  este un ideal demn de pus în vitrina conceptelor filosofice, greu însă de regăsit în vieţile concrete ale oamenilor.

    Până la o proximă abordare a corectitudinii politice, recomand lectura nu doar a Corectitudinii morale a lui Jean Sevilla sau Noua toleranţă, scrisă de Josh McDowell şi Bob Hostetler, traduse în limba română, ci şi un interesant studiu al lui Frank Ellis – Political Correctness and the Ideological Struggle: from Lenin and Mao to Marcuse and Foucault.

    Pe lângă ilustraţiile lui Robert Anderson, sugestive pentru filosofia corectitudinii politice, recomand şi următorul articol:

    Astăzi, ministrul de externe Teodor Baconschi a fost acuzat de… rasism. Un scriitor creştin care a vorbit în atâtea rânduri despre puterea integratoare a iubirii şi despre vocaţia transformatoare a credinţei – acuzat că s-ar plasa în descendenţa ideologiei celui de-al Treilea Reich. Să râzi? Să te revolţi? De ce, până la urmă, această mică tevatură? Pentru că a minstrul făcut o declaraţie rapidă, uzitând o figură de stil impenetrabilă pentru vigilenţii de serviciu ai organizaţiilor Accept & co…