Alonewithothers's Blog

Smile, without a reason why. Love, as if you were a child.

Recent Posts

  • “Agora” sau joaca unui PR cu istoria

    Vesela şi prospera cultură a paranoiei

    Zice-se că istoria este scrisă de învingători pentru cei învinşi. Încep să dau dreptate acestei sentinţe când văd toată colcăiala de “deconspirări” ale conjuraţiilor diabolice (chiar dacă sau mai ales dacă acestea poartă titulatura creştinismului). Ştiu că reţeta succesului de astăzi este formată din ingrediente cât mai şocante, cât mai multă intrigă, fantezie, teribilism rebel şi răsturnare gnostică a  interpretărilor “tradiţionale”. Dar nicicând nu am întâlnit în istorie o societate umană mai paranoică şi credulă ca cea de astăzi, atât de predispusă culturii conspiraţiilor. Toate acestea se suprapun cu revanşa neopăgânismului şi a ateismului antic, revitalizate de elita intelectuală formată în universităţi nu doar laice, ci vădit militant anticreştine. Într-o mass-medie alcătuită în marea majoritate din agnostici, adepţi New-Age sau activişti atei, spuneţi-mi atunci: oare cu ce fel de producţii media va fi hrănit publicul?

    Aşadar, să ne lăsăm ochii bine deschişi de cleştele retoricii audio-vizuale ale filmelor care ne spun “cea mai tare poveste vândută vreodată” (adică mitul Isus) sau “cea mai tare poveste nespusă vreodată” (deja m-am pierdut printre atâtea epitete) dar ai cărei deconspirări suntem noi, astăzi, fericiţii beneficiari (mariajul lui Isus cu Maria Magdalena – vezi Codul lui Da Vinci, Secretul Magdalenei,  etc.). Nu contează enormitatea aberaţiilor istorice atâta timp cât se împlineşte o nevoie de emancipare a unei mase de oameni uşor manevrabilă, “deschisă” logicii adevărului negativităţii şi strategiei care spune că e adevărat şi demn de crezare tot ceea e nou şi răsturnat faţă de “versiunea tradiţională”. Dacă povestea se vinde, atunci trebuie să fie (sau o facem noi să devină) reală!

    Dictatura ideilor nu are nevoie de agoră

    În acest torent colectiv aş încadra producţia cinematografică Agora (2009). Filmul descrie perioada plină de tensiune a ascensiunii creştinismului în Alexandria, la sfârşitul secolului IV d. Hr.. Ca suport narativ pentru mesajul filmului se foloseşte istoria Hypatiei, o filosoafă atee, un model de erudiţie, curiozitate ştiinţifică, toleranţă religioasă, neprihănire morală şi caracter onest.

    În prima fază avem istoria confruntării dintre  păgânii din Alexandria, culţi, cu demnităţi publice, dar minoritari şi creştinii din ce în ce mai numeroşi, având deja ascendentul statutului creştinismului ca religie oficială a Imperiului Roman. Această confruntare este câştigată de creştini, care distrug faimoasa Bibliotecă din Alexandria şi transformă templul păgân (Serapeum-ul) într-un staul pentru animale (realitate istorică care aparţine mai degrabă regimurilor atee, totalitare, din secolul trecut decât creştinismului cosmopolit din primele sale secole). A doua secvenţă se desfăşoară după ceva ani de la primul moment şi porneşte de la conflictul sângeros dintre iudei şi creştini. Confruntarea are acelaşi deznodământ ca şi prima, adică expulzarea noncreştinilor din cetate. Liderul creştinilor, Cyril (Chiril al Alexandriei) manevrează atât de bine masele, încât îl obligă pe Oreste, prefectul roman (un fost student al Hypatiei), păgânul convertit la creştinism, să se supună noii puteri religioase. În jocul puterii dintre cei doi, Hypatia cade victima linşajului delirant, creştinii violenţi, misogini şi barbari transformând filosoafa într-o martiră a demnităţii şi libertăţii de gândire.

    Nu am să fac nicio referire la calitatea artistică a filmului. Nu mă interesează orientarea sexuală a regizorului sau ale actorilor, nici frustrările sau decepţiile lor, de orice natură ar fi acestea. Vreau însă să propun o cheie de lectură a acestui film, “deconspirând” mecanisme narative care ţin de retorica ideologică militantă a filmului. Pur şi simplu vreau să aplic mai departe ceea ce se numeşte diaporematică, printre altele arta retorică a “parazitării” opiniei adverse şi a includerii contradicţiilor, a slăbiciunilor lor în apărarea propriei teze. Dacă tot am fost învăţaţi de la Hume, Rousseau şi Nietzsche să facem răsturnări, deconstrucţiii, atunci să rămânem constanţi şi să mergem pe acelaşi mecanism interpretativ, răsturnând răsturnarea, ironizând ironia, deconstruind deconstrucţia. E chiar distractiv şi nonconformist să incomodăm pe incomozi şi să râdem de cei care râd. Să vedem dar câteva artificii ale sofismelor narative:

    – cine are curajul să conteste tăria de caracter a unei femei filosof, atunci când toţi din jurul ei îşi schimbă “credinţa” în funcţie de privilegiile pe care aceasta le aduce? Un Nae Ionescu care ar contesta profesia de filosof a Hypatiei ar fi inevitabil acuzat de misoginism şi homofobie. Rafinamentul, dorinţa de cunoaştere, principiile respectului de sine şi al celorlalţi, sacre pentru Hypathia, sunt puse în contrejour cu gloata murdară şi întunecată a creştinilor (cu ceva apropouri pentru mulsumanii de astăzi).

    – cine poate să conteste calitatea Hypatiei ca om de ştiinţă independent, cu o gândire vizionară? Totodată, cine poate să conteste obscurantismul, grobianismul şi caracterul gregar al creştinilor, prezentaţi în film ca fiind modele de ignoranţă, analfabeţi manipulaţi de clerici machiavelici?

    – cine poate contesta adevăratul personaj de martiriu, filosoafa atee Hypatia, linşată de creştini într-o biserică creştină? Spre deosebire de atrocităţile la care a fost supusă Hypatia, şmecherul şi impetuosul creştin Ammonius, omorât de garda prefectului ca pedeapsă a huliganismului de a arunca cu pietre în demnitar, a fost declarat martir şi sfânt (Sfântul Taumasio) de către Cyril.

    – cine poate contesta nobleţea şi pacifismul ateu sau păgân, faţă de ura viscerală a creştinilor, organizaţi într-o miliţie sadică, violentă şi nesătulă de vărsare de sânge? În acord cu pedagogia corectitudinii politice, păgânii şi ateii sunt prezentaţi ca fiind adevăratele modele de îngăduinţă faţă de iudei, spre deosebire de antisemitismul patologic al creştinilor.

    – cine poate contesta adevărata neprihănire a Hypatiei, cea atee, faţă de pasiunile sexuale ale fostului său sclav (Davus), devenit creştin, dar la fel de obsedat şi lasciv?

    Povestea Hypatiei este doar un vehicul pentru mesajele ideologice cât se poate de vizibile în film, recunoscute de altfel de către realizatorii lui. Urmând cu sfinţenie sugestiile “tătucului” scepticilor de azi, putem descoperi cu mare uşurinţă în film idei greşite care ne fac să credem în bazaconii: (1) teoriile/predispoziţiile filosofice ale autorului, scenaristului şi regizorului influenţează  modul în care ei selectează şi prezintă observaţiile istorice (filmul nu e un compediu ştiinţific dar “prezintă fapte istorice reale”), (2) observatorul modificând astfel ceea ce el observă. (3) Tonul îndrăzneţ nu face ca afirmaţiile să fie adevărate iar (4) erezia nu înseamnă corectitudine. (5) Implicit, regia vizuală nu înseamnă că demonstraţia ideii sugerate este realizată. Aşa cum observa Andrei Gorzo, Agora este “un discurs dramatic avînd ca scop popularizarea ateismului”. Cum poţi recunoaşte o propagandă? Simplu: se diabolizează adversarul, se minimalizează calităţile lui în paralel cu supralicitarea calităţilor poziţiei proprii, etc. Iar pentru ca artificiile retorice propagandistice să fie complete, se face apelul la (6) argumentele “ad hominem”, argumente prezentate obsesiv şi care umplu cadrul vizual şi emoţional al filmului. Agora pare a fi de un real serviciu pentru cauza ateilor. Sper însă că cei care îşi clamează superioritatea gândirii lor ştiinţifice în faţa “tribalismului nongândirii creştine” nu se vor folosi de un jenant artificiu retoric, bazat pe mistificări, tuşări grosiere şi inadecvări istorice, susţinute cu atâta pasiune în acest film. Regizorul are libertatea de a imagina, de a modela materialul istoric, dar nu are dreptul de a abuza de ignoranţa sau neatenţia auditoriului, uzând astfel de reaua credinţă, impostură, de “deturnare semantică” grosieră. Să nu mai vorbim de modul în care spectatorul e forţat să ajungă la nişte concluzii prin apelul la (7) generalizarea pripită şi (8) eroarea negaţiei sau falsa dilemă.

    Este uimitor cum regizorul atribuie Veacului de Aur al creştinismului, care a dat marea Şcoală Patristică Alexandrină şi despre care a curs atâta cerneală, clişeele Inchiziţiei, războaielor religioase medievale ori Conquistei spaniole, ba chiar obsedantelor decenii totalitare!! În viziunea sa egalizatoare, creştinismul, după trei veacuri de mucenicie şi catacombe, s-ar fi adoptat în masă, asemeni carnetului de partid, din oportunism (“trebuie să fii de partea puterii”, sugerează fostul sclav al Hypatiei, Davus, convertit de curiozitate la creştinism), martiriul nu ar fi decât joc fachiric (ne arată predicatorul Ammonius, ce ţopăie ca un derviş prin jăratec, instigă la ură, acoperindu-se viclean cu citate evanghelice, şi se laudă că Dumnezeu îi vorbeşte tot timpul), iar omiliile, o sforăitoare poliloghie de partid. Gesturile şi faciesurile grupurilor de creştini amintesc de cele ale papuaşilor dintr-un ritual orgiastic ori, în cel mai bun caz, de ale suporterilor la un meci de fotbal. Culmea “subtilităţii” regizorale e atinsă când momentul prohodirii unui episcop – personaj episodic, neutru în film – este acompaniat sonor de un apăsător bâzâit de muşte (procedeu defel original, de altfel) … Alături de atâta ură, obtuzitate şi ignoranţă, orice elogiu al Palas-Athenei îşi deconspiră singur duplicitatea, lovit chiar de paloşul, intolerant la ipocrizie, al olimpienei fecioare! (Elena Dulgheru, O impostura istorică de proporţii – “Agora” de Alejandro Amenabar)

    Să îl respectăm deci, până la capăt, pe D. Hume şi să ne gândim că “un om înţelept îşi potriveşte credinţele după evidenţă/dovezi”. Aşadar, dragi doritori de cunoaştere a dovezilor şi faptelor istorice, fuguţa la bibliotecă, nu la coloseumul ideilor de la multiplexul din mall! Documentarea ştiinţifică poate începe de la modul în care povestea Hypatei este filtrată ideologic de la John Toland până la romanţele istorice ale lui Adriano Petta şi ale lui Ramon Gali. Apoi, valenţele istorice trebuie recuperate trecând prin Edictul de la Thesalonic (380). Să citim câteva ceva despre Şcoala alexandrină, veritabilă continuatoare a platonismului, mixat cu învăţătura creştină. Răbdători cu descoperirea cutumelor bisericii creştine din primele secole, aflăm că Teofilus, predecesorul lui Chiril al Alexandriei a murit prin 412 iar transmiterea ofiicilor de episcop/patriarh nu se făcea prin smulgerea inelului de la predecesor, ci prin punerea mâinilor, hirotonire. Mai aflăm astfel că transformarea de către creştini a templelor păgâne în staul pentru animale e  mai degrabă o caricatură decât un fapt istoric. E suficient să ne uităm la arhitectura bisericilor creştine ca să recunoaştem multe elemente structurale ale vechilor temple. Cât priveşte distrugerea Bibliotecii din Alexandria de către creştini, să avem pardon, dar cred că până şi un zvon de genul R. Dawkins s-a convertit la creştinism pare mai probabil decât prea puţinele, firavele şi neconcludentele sugestii ale unor scriitori antici.

    Dovada iubirii atunci când raţiunea e oarbă

    Mi se pare neoportună şi chiar periculoasă interzicerea filmului, aşa cum au început catolicii. Se cade astfel tocmai în capcana victimizării călăului şi a imaginii de călău şi ofensator al celui ofensat şi atacat. Prin martiriul în faţa unui public  care judecă emoţional, orice eroare îşi arogă prestanţa unui adevăr.

    Înţeleg că curentul de gândire actual este să le închidem gura creştinilor care vor să-şi proclame public credinţa, dar să aplaudăm la comandă parodiile şi scandalurile prin care ingurgităm pe nemestecate (ne)credinţele de tot felul ale regizorilor şi vedetelor?! Să înţeleg că am ajuns în momentul în care toţi, la unison, trebuie să cântăm pionereşte liturghia publică a ateismului? Ştiu că societatea europeană are mania autoflagerării, a negării propriei istorii. Paradoxal, dar aceasta este o reminescenţă a unei structuri de gândire creştine, a practicii pocăinţei, cu adevărat tolerante. Ca şi creştini, să ne asumăm erorile, violenţele şi faptele nedemne de Hristos pe care mulţi “creştini le-au făcut în numele crucii! Să nu ne erijăm în profesori de morală atunci când ne ascundem propriile eşecuri! Dar avem toată libertatea să dovedim că suntem urmaşi ai Hristos.

    Adevăratul test al uceniciei creştine este să-L urmezi pe Isus nu atunci când toţi îl urmează, ci când tot mai mulţi nu doresc a-L urma. Adevăratul test al dragostei este dat atunci când întoarcem obrazul, iubim vrăjmaşii, chiar dacă raţiunea lor este oarbă şi violentă. Adevărata bunătate se vede atunci cânt te rogi pentru mântuirea semenilor, înconjurat de mulţimea excitată de proorocii falşi care cer răstignirea adevărului. Să iubeşti vrăjmaşii chiar într-o astfel de ostilitate făţişă, violentă – iată mărturia adevărului lui Hristos! Poate că vom ajunge din nou vremurile când vom ajunge noi, creştinii, în situaţia Hypatiei din film şi ni se va cere mărturia/martiriul credinţei în faţa spectacolului batjocoritor al ateilor, într-o arenă a jocului mulţimii care savurează pâinea şi circul. Când adevărul e călcat în picioare, să nu ne lăsăm amăgiţi să strigăm şi noi cât mai tare pe piaţa orgoliilor şi a pasiunilor violente. Singura armă care ne mai rămâne pentru a-l cuceri pe păgân/ateu este iubirea dezinteresată, dragostea pe care Hristos ne-a arătat-o…

  • Anatomia dorinţei (Arhimodelele dorinţei)

    Neutralitatea comodă

    Spaţiul public contemporan nu mai reflectă demult nevoia de cultivare a dorinţelor de către elite. J. Habermas nota în Sfera publică şi transformarea ei structurală că în modernitate nu avem de a face atât de mult cu o cultură a elitelor, cât mai degrabă cu una a maselor. Sfera publică, cu valorizările ei, se constituie  în secolul al XVIII-lea acolo unde există canale de comunicare (mai întâi cafenele, serate artistice, apoi ziare, etc.) şi un public (un public cult în primă instanţă). Acest public înstărit şi cultivat era singura stavilă împotriva despotismului bunului plac şi a tentaţiilor autoritariste ale conducătorilor. Dar  odată cu transformarea publicului  judecător de cultură în public consumator de cultură (sfârşitul sec. al XIX-lea – începutul sec. al XX-lea), odată cu dezvoltarea comunicării în masă şi accederea democratică la informaţie, opinie şi chiar decizie, media va facilita dezvoltarea banalului, a comercialului. Până şi avangardismul îşi găseşte moartea în masificarea culturii şi reproducerea ei serială.

    Cu timpul se va forma un public cu discernământul tot mai amorţit sau, ca să o spun în cheie pozitivă, tot mai deschis “educării” de către o elită a specialiştilor în comunicare. În faţa liberalismului conservator, patrician, devenit retrograd, grupurile revoluţionare care vor să acceadă la puterea de decizie şi care vor să capete legitimitate, vor dezvolta mijloacele de comunicare din ce în ce mai performante şi penetrante în câmpul social (să ne aducem aminte de modul în care naziştii şi comuniştii au folosit mass-media pentru răspândirea mesajului lor revoluţionar). Este un fel de rescriere modernă a anticei strategii de putere a împăratului roman care, nevoit să îşi justifice deciziile şi setea de putere în faţa patricienilor, se va legitima prin uralele plebei/mulţimii mituită cu pâine şi circ.

    Coborâtă la nivelul maselor, cultura este consumată tocmai ca pretext de devorare a unor dorinţe continuu stimulate. Am fost mai întâi obişnuiţi cu atât de atent construita imagine a celebrităţilor, cele care au luat locul sfinţilor din icoane şi calendare. Fiecare gest, vorbă, acţiune, chiar şi tic al vreunei vedete era minuţios reprodusă de fanii săi evlavioşi. S-ar părea că mecanismul insuflării seriale a dorinţei funcţionează cât se poate de convenabil. Copiii, adolescenţii şi tinerii din diferite colţuri ale lumii au cam aceleaşi vise şi dorinţe: vreau să cânt ca …, să fiu frumoasă ca…, să am succesul lui…, să fiu rebel ca …, etc. Odată “epuizată” vedeta, industria viselor  şi a mimetismului mai mult sau mai puţin nătâng avea grijă să “producă” o nouă celebritate, care să ocupe locul rămas liber în vitrina religiozităţii seculare. Nimeni nu doreşte să fie asemenea unei vedete “deşeu”!

    Însă “olimpienii” mai cad şi în infernul dorinţelor frânte în consumul de droguri, dependenţă sexuală sau chiar moarte. Atunci maşinăria exacerbării dorinţelor de frumuseţe (feminină, masculină sau, mai nou, androgină), a respectului de sine, a bogăţiei fără efort, a sexualităţii transformată în unitate de măsură a vieţii, etc., toate aceste modele ale dorinţei sunt oferite democratic, chiar de către persoane obişnuite, anonimi extaziaţi de cele 15 minute de celebritate prescrise de Andy Warhol. Exhibiţionismul dorinţei este filmat şi transmis în direct ochilor şi urechilor avide de experienţe senzaţionale. Big Brother şi emisiunile gen reality show sunt exemple grăitoare ale acestei filosofii educaţionale.  A arăta tot, a spune tot, a vedea tot, a dori tot! Societatea transparentă a lui G. Vattimo e prea transparentă ca să mai conţină şi altceva decât dorinţe sugrumate de prea multe chemări la beatitudine, vorba cântecului:

    I’m a barbie girl, in the barbie world
    Life in plastic, it’s fantastic!

    Cred astfel că mitul independenţei şi raţionalităţii alegerilor umane este spulberat de nebuloasele şi chiar tragediile trăirilor celor care se lasă modelaţi fără niciun discernământ de moda culturală a veacului în care trăim. Imersia cu orice preţ în fericirea clipei, gratuită şi stimulată artificial, are întotdeauna un tarif împovărător! Oare care este tendinţa generală a dorinţelor exacerbate de astăzi: este una constructivă, pozitivă, ziditoare sau mai degrabă una distructivă, care consumă, mistuie, dărâmă, desface, epuizează?

    Spre deosebire de creştinism, mişcarea care a cuprins şi răsturnat Imperiul Roman pornind de la clasele de jos (după care a fost captată/adoptată de elitele culturale), industria (post/hiper)modernă a dorinţei filtrată, educată mediatic, se adresează maselor dar este comandată de minoritatea burgheză a specialiştilor în clamarea drepturilor politice, rasiale, sexuale şi de către specialiştii în marketing şi comunicare. Vorba celor de la AC/DC: Who made who? Publicul imprimă tendinţa pe care trebuie să o prelucreze burghezia din showbiz sau aceasta educă dorinţele şi nevoile publicului, formând ceea ce numim modă? Am toate motivele să cred că cel care cunoaşte foarte bine tendinţa naturii umane spre privilegii gratuite şi fericire instant, lascivitate şi sexualitate fără nicio responsabilitate, înavuţire fără efort, va face tot posibilul ca în teatrul acestor dorinţe, să îl scuture de bani, timp şi eforturi pe clientul său. Aşadar, să dăm dreptate  reclamei: lumea noastră eşti tu!

    Acesta pare a fi arhimodelul dorinţei pe care ni-l oferă, cu mici excepţii, cultura în care trăim. Îmi va fi scuzată îndrăzneala dacă aş numi acest model al dorinţei drept modelul diabolic, al Satanei: calea lui este largă şi facilă, ne sfătuieşte să ne lăsăm în voia înclinaţiilor noastre, să dispreţuim constrângerile morale, civile şi, mai ales, religioase. Satana este seducătorul, “prietenul” mereu plin de intenţii bune, care este însă cu totul absent atunci când trebuie să îşi asume pagubele aduse de luarea în serios a sfaturilor sale. Punând atât de mult accent pe încrederea în sine, omul sedus de emanciparea sugerată de diavol va gusta din heteronomia impotenţelor entropice, la pachet cu negăsirea de sine. Totodată, diavolul poate mima neutralitatea “absolută” pentru că atunci nu va merge pe mentalitatea win-win, ci doar pe varianta lose-lose…

    Vorbind unor astfel de oameni seduşi de propriul sine, Isus pronunţă un crud diagnostic şi relevă mecanismul dorinţei mimetice diabolice:

    Pentru ce nu înţelegeţi vorbirea Mea? Pentru că nu puteţi asculta Cuvântul Meu.
    Voi aveţi de tată pe diavolul şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii.
    Iar pe Mine, pentru că spun adevărul, nu Mă credeţi. (Ioan 8:43-45)

    Aş contrapune acum modelul dorinţei cristice, al lui Isus Hristos.

    Imitatio Christi

    Una dintre acuzele aduse creştinilor este cea a serialităţii:

    a) unui ascetism gratuit,

    b) a prohibiţiei care pierde frumuseţea şi plăcerea actului de a trăi şi

    c) a mimetismului industrial, fără discernământ.

    Observaţiile sunt adevărate în parte, dar false per ansamblu!

    a) Ascetismul mundan este doar o formă de “hedonism” supramundan (renunţ la anumite plăceri trecătoare de aici pentru a aduna comori în ceruri), dar şi de discernământ care favorizează trăirea  cu adevărat intensă, chiar şi a plăcerilor lăsate de Dumnezeu spre desfătarea oamenilor.

    b) Prohibiţia puritană a cunoscut destul de multe forme aberante în istorie, dar o doză de autocontrol (nu de control, pentru că el naşte adversitate şi dorinţă de a transcende interdictul) este întotdeauna benefică. Să facem statistici comparative referitoare la incidenţa anumitor boli – somatice, psihice, comportamental-deviante, sexuale – şi cred că ele ne vor spune suficient de multe lucruri cu privire la rolul anumitor prohibiţii.

    c) Mimetismul industrial este, într-adevăr,  nu doar o problemă a celor expuşi “emancipărilor” modelor culturale ci şi a comunităţilor creştine. (Am întâlnit suficiente persoane care, într-un spirit adolescentin rebel, nemulţumite de comportamentul gregar al anumitor comunităţi creştine, au preferat plonjarea discriminatorie în mecanismul mimetic mediatic, “al lumii”, care pare a suplini cu brio decepţiile confesionale.) Dar chiar şi în aceste cazuri de “mers în turmă”, a nediferenţierii şi copierii “la kilogram”, avem de a face cu forme răstălmăcite, secundare, artificiale de viaţă creştină.

    Şi totuşi, de ce Isus Hristos este modelul dorinţei?

    Revoluţia pe care o vesteşte şi-o pregăteşte porunca a zecea se săvârşeşte în Evanghelii. Dacă Isus nu vorbeşte niciodată în termeni de interdicte, ci întotdeauna în termeni de modele şi de imitaţie, este fiindcă duce până la capăt lecţia celei de-a zecea porunci. Nu din narcisism ne îndeamnă să-l imităm pe el însuşi, ci pentru a ne abate de la rivalităţile mimetice.

    Pe ce anume trebuie să se întemeieze imitaţia lui Isus Cristos? În niciun caz pe felul său de a fi sau pe deprinderile lui personale: în Evanghelii nu-i niciodată vorba de aşa ceva. Isus nu propune nici vreo regulă de viaţă ascetică în sensul lui Thomas a Kempis şi al celebrei sale Imitaţii a lui Isus Hristos, oricât de admirabilă ar fi această lucrare. Ceea ce Isus ne îndeamnă să imităm este propria sa dorinţă, este însufleţirea care îl călăuzeşte pe el, Isus, spre ţelul pe care şi l-a fixat: să semene cât mai mult cu putinţă cu Dumnezeu Tatăl. (…) Scopul  său este de a deveni chipul perfect al lui Dumnezeu.

    De ce Isus îl consideră pe Tatăl şi se consideră pe el însuşi ca fiind cele mai bune modele pentru toţi oamenii? Pentru că nici Tatăl, nici Fiul nu doresc cu aviditate, cu egoism. Dumnezeu “face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni”. El le dă oamenilor fără să socotească, fără să facă între ei nici cea mai mică deosebire. El lasă roadele cele rele să crească împreună cu cele bune până la vremea recoltei. (Rene Girard, Prăbuşirea Satanei, p. 28-29, sublinierile îmi aparţin)

    Înţeleasă în dinamica pe care ne-o prezintă Isus Hristos, dorinţa umană este purificată şi refocalizată spre restabilirea adevărului, preţuirea lucrurilor vrednice de cinste, iubirea semenului, deschiderea către celălalt care îmbogăţeşte…

  • Anatomia dorinţei (Industria invidiei)

    Invidia este de o mie de ori mai teribilă decât foamea, fiindcă este o foame spirituală (Miguel de Unamuno)

    a) Asemănarea plată tradiţională

    În comunităţile tradiţionale de altădată, pentru marea masă a oamenilor exista o omniprezentă teamă de a nu produce invidie şi de a nu fi tentat de invidie. De exemplu, încă de pe vremea lui Platon se învăţa că “omul care are mintea fixată spre realitatea eternă, nu va avea plăcerea de a-şi întoarce ochii către meschinele afaceri omeneşti şi să se lase târât în lupte cu aceştia, ca să se umple de invidie şi ură” (Republica 500b-e, sublinierea îmi aparţine). Într-o lume ierarhizată, orânduită în clase şi păzită de tabu-uri sacre, mai nimeni nu se răzvrătea împotriva sorţilor şi a ordinei lucrurilor.

    Cel care încerca să devină egalul privilegiat strica această rânduială. Prin strategiile  puritane ale suspiciunii, negării şi ale respingerii, se amendau fără echivoc tendinţele de diferenţiere, apetitul şi excesul. În măsura în care existau, “invidiile mici”, domestice, erau digerate în anonimat, dar “invidiile mari”, vizibile, erau amendate cu suspiciunea blasfemiei. Asemănarea plată era astfel carantina globală împotriva invidiei. În jocul reprimării pedagogice a propriilor urme de sentimente de invidie, cei cu totul asemănători declanşau mecanismul victimar. Eliberarea din jocul mimetic placid şi de frica de a fi invidiat erau plătite cu preţul coalizării emoţiilor negative ale comunităţii.

    Atunci, până şi evenimentele fericite erau ferite de spectacolul social de frica deochiului, a bârfelor, a invidiei celorlalţi. Per ansamblu, comportamentul simbolic al societăţilor tradiţionale avea obsesia pizmei. O sărăcie cuminte, chiar şi simulată, era mai sănătoasă decât o înavuţire care poate atrage ranchiuna şi chiar practicile agresive ale magiei malefice (Foster, George M., The Anatomy of Envy: A Study in Symbolic Behavior, Current Anthropology, vol. 13, nr. 2, U C Berkeley, april 1972).

    Pentru un astfel de tipar de gândire, era cât se poate de potrivită maxima lui La Rochefoucauld: invidia e o pasiune timidă şi ruşinoasă pe care nu îndrăznim niciodată s-o mărturisim.

    b) Instituţionalizarea invidiei moderne

    S-ar părea însă că magma efervescentă a filosofiei moderne a răsturnat plăcile tectonice ale gândirii, aşezate de secole în tiparul lor liniştit. Omul lui Th. Hobbes răstoarnă ierarhizarea platonică, iar acum “fericirea este progresul continuu al dorinţei de la un obiect la altul” (Th. Hobbes, Leviathan,  ch. 1, 11, Ed. A. P. Martinich, Broadview Press Ltd., 2005, p. 75), lăsând să iasă la iveală ferocitatea dorinţelor. De pe paginile Discursului despre originile şi fundamentele inegalităţii dintre oameni, J. J. Rousseau, un alt părinte al modernităţii noastre, ne mângâie orgoliul ca să nu ne întristăm de viziunea pesimistă a lui Hobbes şi a “războiului tuturor împotiva tuturor”.  Ba mai mult, Rousseau ne învaţă să căutăm ce este mai bun, mai atrăgător, mai de dorit pentru că, nu-i aşa, trebuie să ne descoperim şi să punem în valoare natura noastră bună. Aici nu e vorba doar de cosmetica burgheză a vremii, ci de apetitul deschis, de dorinţa stimulată, de ceea ce Daniel Bell numeşte începutul instituţionalizării invidiei (Daniel Bell, The cultural contradictions of capitalism, Basic Books, New York, 1976, p. 22).

    De vină pentru această schimbare de paradigmă este democratizarea, noua dinamică socială, la care mai adăugăm şi dezvoltarea mecanismelor economiei, diversificarea bunurilor prin progresul tehnologic şi întrepătrunderea pieţelor şi, implicit, ridicarea continuă a standardului de viaţă. Într-o lume postadamică, doar schimbul, interacţiunea, deschiderea pot fi factori de progres. Ori modernitatea se caracterizează prin aceste calităţi. Dar la pachet cu această dinamică a progresului a venit şi bonusul invidiei, a pasiunii clamării superiorităţii  posesiunilor. A dori este topit în a fi iar a fi este egalizat cu a avea. Domnia cantităţii va avea ca efect primordial spectrul invidiei. Indiferent cât ar încerca I. Kant sau Fr. Nietzsche să condamne indivia (din motive diferite însă) ca fiind o pasiune distructivă,  nimeni a mai putut opri tăvălugul nivelator al dorinţei de a fi diferit,  de a fi un altceva, de a priza democratic succesul aristocrat.

    În era revoluţiilor tehnologice, puritanismul tradiţionalist, suspicios, ascet, este înlocuit cu o industrie a beatitudinii şi a standing-ului, susţinute de dezvoltarea economică. Părăsiţi de zei, oamenii au descoperit situaţia convenabilă că nu mai trebuie dată nicio socoteală de dinamica impulsurilor. Cucerând o emancipare cu care nu a fost niciodată obişnuit, omul modern se vede cucerit de invidie, întreţinută de mania câştigului, a competiţiei, de dorinţa de a fi cât mai vizibil. Fermecat în faţa oglinzii şi a vitrinei – iată-l pe “cucernicul” modern! De altfel A. Tocqueville ne-a spus că  omul modern, suprimând privilegiile superioare şi devenind egalul celorlalţi, înfruntă acum concurenţa tuturor. Dezinvoltura, ironia, performanţa excelentă, calităţile la superlativ nu mai aparţin zeilor ci, în absenţa lor, se împrumută şi se împart profanilor.

    c) Nemesisul înşelător hipermodern

    Catehismul voinţei de a fi vizibil este respectat cel mai fidel, cu sfinţenie,  în publicitate, prin ceea ce G. Lipovetsky numea “fericirea prea la vedere”. Astfel, în noua epocă a hipermodernităţii recente, se ajunge la aparenta neutralizare a invidiei:

    La drept vorbind, publicitatea nu-şi propune câtuşi de puţin să stimuleze invidia, ea exaltă doar pozitivitatea noutăţilor, a dorinţelor şi a plăcerilor. “Toată lumea e frumoasă, toată lumea e drăguţă”: publicitatea nu funcţionează ca o pârghie a sentimentelor răuvoitoare, ci ca un instrument de legitimare şi de exarcebare a plăcerilor individualiste. Ea nu focalizează atenţia asupra celuilalt, ci asupra noastră înşine (…). Publicitatea nu e un multiplicator, ci un reductor al invidiei (Gilles Lipovetsky, Fericirea paradoxală – eseu asupra societăţii de hiperconsum, Ed. Polirom, 2007, p. 274-275).

    Să dispară invidia în timpurile noastre? Nici vorbă! Ea acum se rarefiază şi îşi îndreaptă colţii dinspre materialitatea lucrurilor către cea a stărilor:

    Pretutindeni succesul unora favorizează apariţia ranchiunei altora, invidiile şi bucuria răutăcioasă înfloresc pretutindeni. Dar sentimentele sunt provocate nu atât de diferenţele de avere, cât de categoriile de bunuri a căror caracteristică este tocmai aceea de a nu putea fi cumpărate. Prestigiu, celebritate, talent, victorii, promovări profesionale, frumuseţe, seducţie, succes în dragoste, fericirea de a fi iubit, iată ce provoacă invidia în timpurile hipermoderne. Sub domnia consumului-lume, tocmai bunurile care nu se cumpără sunt cele care alimentează pasiunile triste. (…)

    Să nu ne bucurăm prematur de reculul spectrului invidiei. Bucuria răutăcioasă se atenuează, indiferenţa faţă de celălalt este în progres (Gilles Lipovetsky, op. citată, p. 288, 291).

    Într-o lume cu atâtea bunuri dar şi cu atâtea rele, ne simţim copleşiţi de trăirile mixate de invidie şi milă pentru că, aşa cum spunea Ioan Damaschin, invidia este mâhnirea provocată de bunurile altora iar mila este mâhnirea provocată de relele altora.

    Sper că nu greşesc dacă văd în trei generaţii ale unei familii cele trei etape prezentate mai sus:

    – bunicii: tradiţionaliştii speriaţi de “grozăviile” apetenţei şi patologiei excesului de astăzi, fideli conservatori ai civilizaţiei ruşinii şi a culpabilităţii, temători în a-şi afişa/cultiva invidia;

    – părinţii: modernii înavuţiţi, devoratori perspicace de oportunităţi, sensibili la cerinţele standardului de viaţă injectat prin revistele Life Style, emisiuni TV,  reclame, etc.;

    – copiii: hipermodernii privilegiaţi dar şi plictişiţi de confort, cei care devin adoratori ai modei sau luxului comun de a fi original, de a trăi experienţe noi, provocatoare, etc.

    Dar oare în universul nostru voliţional putem să dibuim şi altceva în afară de ghemotocul de dorinţe pe care le lăsăm educate de spiritul veacului acestuia? Pentru că oricum ne definim ca fiinţe înfometate de dorinţe, oare putem despica apele şi discerne imaginea unor modele ale dorinţelor noastre?

  • Anatomia dorinţei (Dorinţa mimetică)

    Ceea ce naşte dorinţă, face dezirabil, nu e doar nevasta, robul, roaba, boul, măgarul aproapelui, ci orice alt lucru care este al aproapelui.

    Ceea ce schiţează porunca a zecea, fără a defini lucrul în mod explicit, este o revoluţie coperniciană în înţelegerea dorinţei. Se crede că dorinţa este obiectivă sau subiectivă dar, în realitate, ea se bazează pe un altcineva care pune în valoare obiectele, terţul cel mai proxim, aproapele. (…) aproapele este modelul dorinţelor noastre. E ceea ce eu numesc dorinţă mimetică (Rene Girard, Prăbuşirea Satanei, Ed. Nemira, 2006, p. 24).

    Este destul de binecunoscută situaţia în care un lucru, aparent nedorit, va face obiectul dorinţei din ce în ce mai puternice dacă asupra lui se exercită o concurenţă, împotrivire, o lege, o interdicţie.  Întotdeauna împotrivirea, rivalitatea, concurenţa, obstacolul, amplifică dorinţa. Posesiunea netulburată devine plictisitoare şi diminuează interesul, dorinţa. Iar atunci când cineva doreşte această posesiune, dorinţa moartă învie, recapătă vigoare, fie numai şi pentru a se clama supremaţia în relaţiile umane. În acest sens, aşa cum observa R. Girard, am putea vedea acest mecanism al rivalităţii mimetice ca o dublă idolatrie: cea a aproapelui (a “ierbii mereu mai verde din curtea vecinului”) şi idolatria propriei persoane (nesătulă de “goana după vânt”).

    Invidia, gelozia, ura, sunt generate de această dorinţă nestăvilită de a fi un sine mai altfel decât celălalt. Paradoxul diferenţei este că, pentru a fi diferit, se asimilează tot ceea ce este asemănător. Este o lege a naturii ca înverşunarea antagoniştilor să îi facă pe aceştia tot mai asemănători. Tocmai de aceea, împlinirea celei de a zecea porunci oferă omului libertatea de a fi el însuşi, nicidecum uniformizat, imitator al rivalului.

  • Anatomia dorinţei (Analfabetismul religios şi ignoranţa savantă a “autonomiei” moderne)

    Riscul unei culturi majoritar creştine este acela că produce pe bandă rulantă ignoranţi în ceea ce priveşte tocmai fundamentul credinţei creştine. Aproape oriunde m-aş învârti în spaţiul european, pot observa bâlbâieli în simpla enumerare a celor 10 porunci ale lui Moise sau a fericirilor Predicii de pe munte. Supralicitarea şi masificarea unei tradiţii religioase duce, prin efectele perverse ale timpului şi formalizării discursului, tocmai la sucombarea ei valorică, la ignorarea ei.

    În anatomia dorinţei contemporane aş dori să cuprind o resursă care explică mecanismul poftei/râvnirii mult mai bine decât filosofiile unor psihologi sau “părinţi spirituali” din zilele noastre.

    Să citim cuvintele atât de cunoscute, dar atât de puţin înţelese din Exod:

    Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească zilele în ţara, pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău.
    Să nu ucizi.
    Să nu preacurveşti.
    Să nu furi.
    Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău.
    Să nu pofteşti casa aproapelui tău; să nu pofteşti nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru, care este al aproapelui tău.     (Exod 20:12-17, sublinierea îmi aparţine)

    În improvizaţiile chiastice pe Deuteronom, am constat că  întreaga povară a împlinirii atâtor porunci restrictive are suport şi soluţie împlinirea poruncii pozitive, aceea de a-ţi respecta părinţii. Sănătatea unui corp social este dată de sănătatea celulelor ei (familia). Cu o proximă ocazie voi analiza această poruncă a 5-a, în paralel cu divagaţiile unei psihanalist-feministe (este vorba de Alice Miller şi cartea ei, Revolta trupului, Nemira, 2006).

    M-aş opri acum asupra poruncii a zecea. Din câte observ, poruncile a şasea, a şaptea, a opta şi a noua sunt puse într-o ordine a gravităţii violenţei dorinţei, culminând cu a zecea poruncă. Pentru a nu ucide, a nu fi desfrânat şi a nu fura, trebuie să respecţi porunca care nu interzice o acţiune, ci însăşi dorinţa. Dacă nu am râvni bunurile aproapelui, atunci nu am ajunge niciodată să fim vinovaţi de omor, de adulter, de furt sau mărturie mincinoasă.

    În faţa celei de a zecea porunci, am putea păşi pe autostrada atât de bătătorită a modernilor, văzând în această interdicţie ura patologică a tradiţiei iudeo-creştine faţă de libertate. Am fi însă prea tradiţionalişti şi plaţi dacă am rămâne în paradigma hippie a lui mai 1968, cu sloganul lui tembelizant e interzis să interzis.

    Să fim realişti şi, dincolo de fluturaşii fotogenici de prin minţile filosofilor, să recunoaştem ca fals postulatul naturii bune a omului. Este foarte pueril şi necredibil faptul că oamenii sunt în mod natural predispuşi să nu dorească bunurile aproapelui.

    Să ne imaginăm însă că ar fi legiferată nu interdicţia dorinţei faţă de bunurile aproapelui, ci dorinţa faţă de tot ce îi aparţine, ca scop al autonomiei individului. În dezmăţul violenţelor de orice fel, până şi domnul I. Kant ar fi dezamăgit şi umilit de starea de minorat a omului luminat în care l-a adus “autonomia modernă”. Iar domnul Thomas Hobbes ar găsi astfel, la apogeul unei societăţi emancipate, nu primitive, un război al tuturor împotriva tuturor.

    Ne-am permite un lux de neiertat dacă am ignora cazierul pătat al societăţii moderne şi postmoderne, pretinzând că nu există o tendinţă  naturală spre conflicte rivalitare şi că astfel, nu se cere o legiferare a dorinţei.