Despre ateismul funcţional şi cel nominal

Viaţa e un cimitir de lucidităţi retrospective (Jean-Francoise Revel)

a) Ateismul funcţional

Multă vreme am crezut că cea mai mare provocare a creştinismului din secolul nostru este problema ateismului funcţional al celor care sunt creştini nominali. De altfel, nici nu sunt greu de sesizat, în vieţile fiecăruia dintre noi, acele momente în care cerul tace, noroiul de aici îşi strigă pretenţiile atât de tare încât parcă te-ai uita cu jind la fericirea celor răi, care nu au nicio grijă, responsabilitate, frică de Dumnezeu,  dar care au parte de atâta succes notoriu. Suntem aruncaţi într-o lume (vorba lui Heidegger) care ne farmecă cu oglinzile pe care ni le aşează în faţa noastră ca într-un joc al ielelor. E greu să aruncăm spre ceruri dorinţele noastre atâta timp cât fenomenalitatea lumii, ceea ce apare ochilor noştri, pare mai atractivă. În acest sens, fiecare dintre noi ne confruntăm cu un ateism funcţional, care ţine mai mult de natura gândirii şi simţirii înfăşurate în învelişul biologic al unui aici şi acum.

Suferim cu toţii de pe urma izgonirii din Eden, departe de la Faţa lui Dumnezeu. În această realitate decăzută, a postconsumului din pomul cunoaşterii, recuperarea evidenţei este împovărată de artefactele de minciuni şi adevăruri secvenţiale, amestecate în experienţe de cunoaştere limitate, dar cu pretenţii absolute. Indecenţa absolutismelor contingente, pur umane, întăreşte veridicitatea povestirii biblice a căderii întru cunoaştere secvenţială (în parte neputincioasă, în parte progresistă cultural), extrapolată încrâncenat printr-un efort de autodivinizare. Fără certitudinea atât de sensibilă a credinţei, obţinută din picăturile de revelaţie din afara cercului deşertăciunii, suntem condamnaţi  minciunilor devenite adevăruri convenabile. Tocmai de aceea, în “bucla deşertăciunii”, a umbla prin vedere e mai atrăgător şi mult mai facil decât a umbla prin credinţă. Ori aceasta este o luptă reală a fiecărui creştin.

Însă de  multe ori, zbaterile fireşti, umane, apreciate în sinceritatea lor chiar de Dumnezeu, sunt fardate cu manierate şi ireproşabile reflexe de sfinţi. Ne minţim astfel gândirea şi simţirea, acoperindu-le ceremonial cu elemente cultice creştine,  cu proclamări protocolare ce derivă dintr-o ortodoxie confesională, etc.

Cred că o posibilă explicaţie a genezei acestui ateism funcţional al creştinilor nominali  este defazarea cunoaştere-viaţă devoţională. Când orizontul cunoaşterii şi al dezbaterilor teologice depăşeşte trăirea faptică şi dialogul cu Dumnezeu în rugăciune şi închinare, atunci cred că ne aflăm deja pe drumul condamnării rostite de unul ca Nietzsche pentru faptul că teologii L-au “omorât” pe Dumnezeu. Cu o graţie deloc fericită, Îl “îngropăm” pe Dumnezeu sub povara imensă a dezbaterilor filosofico-teologice. În aceste sens, cred că următoarea observaţie a Apostolului Iacov  este nu doar una de bun simţ, ci şi o resursă terapeutică pentru ateismul funcţional camuflat în forfota activităţilor şi limbuţiilor religioase:

Dacă crede cineva că este religios şi nu-şi înfrânează limba, ci îşi înşeală inima, religia unui astfel de om este zadarnică (Iacov 1:26).

Tăcerile noastre în faţa tăcerilor lui Dumnezeu sunt excelente ocazii de a aprecia la adevărata lor valoare rostirile Lui dar şi de a ne măsura mărunţişul de atitudini idolatre şi de cuvinte automate cu care încercăm să câştigăm ceva asigurări în faţa unui univers ostil. În ultimă instanţă, să nu uităm că Isus Hristos a fost crucificat tocmai de către religioşii nominali, dar veritabili adepţi ai ateismului funcţional.

Recuperarea din afecţiunile plăgilor deschise ale ateismului funcţional cuprinde o cură de dezintoxicare de aşteptările idolatre faţă de Dumnezeu, plus o îndestulătoare sorbire a cuvintelor dătătoare de viaţă din Scriptură şi zilnice lecţii (primite şi oferite) de părtăşie cu cei din biserică, rodul suferinţelor lui Hristos. Atunci, nimeni nu se va mai plânge că nu-L poate vedea pe Dumnezeu atingându-i viaţa! Astfel putem să trăim şi să facem toate lucrurile ca pentru Domnul, conştienţi că suntem o carte deschisă şi o bibliografie obligatorie pentru îngeri, învăţăcei într-ale tainelor dragostei lui Dumnezeu.

b) Ateismul nominal

Sunt tot mai convins însă că o din ce în ce mai mare provocare pentru creştinii de azi o reprezintă ateismul nominal, cel care răstoarnă falnic orice puditate a minţii şi chiar a simţirii. Observ furtuna ameninţătoare care vine dinspre ruinele civilizaţiei creştine occidentale, cum aceasta tinde să cuprindă şi creştinismul (nominal, cel puţin) al celor din Est. Cu siguranţă că tiparul “socialiştilor” din PSD, de a se înfăţişa drept credincioşi, pupând de a valma moaşte şi mâini patriarhale, se va schimba în reclamarea vituperantă a drepturilor minorităţilor sexuale, a legalizării prostituţiei, drogurilor şi, cine ştie, poate şi a pedofiliei. Nu mai e mult timp până atunci iar viitorul pare deschis oricărei derive (aşa cum ne-a demonstrat trecutul nu prea îndepărtat).

Având în minte această condiţionare istorică, cred că este de natura gânditorilor creştini (preoţi/pastori, profesori, consilieri, etc.) să înţeleagă derivele logice ale ateismului nominal (din ce în ce mai virulent în spaţiul public) în aceeaşi măsură cu grija pastorală pentru tratarea ateismului funcţional, cronicizat. În acest dublu efort se cere  un suflet dăruit, o ascuţime a minţii şi o atitudine pastorală, dar nu superioară.

Mă gândeam că o posibilă manieră de diagnosticare a rădăcinilor ateismului nominal este privirea atentă la biografiile celor care îşi clamează astăzi eliberarea din chingile “ignoranţei” creştinismului (a nu se confunda totuşi sugestia mea cu o şmecherie sofistică de genul argumentum ad hominem). Cel care îşi va face timp să studieze biografiile intelectuale, dar nu numai, ale convertiţilor la ateism, va avea multe lucruri de lămurit cu privire la pre-condiţiile şi motivaţiile personale care se infuzează în acidul cinismului ateu. Iar procesualitatea convertirii la ateism a unor foşti creştini trebuie pusă în oglindă cu cea a convertirii la creştinism a unor foşti atei. În acest sens, vorbele lui Jean-Francoise Revel capătă pecetea unui crud verdict: viaţa este cimitirul lucidităţilor retrospective!

Bulimia intelectuală a multor gânditori atei trendy de astăzi ascunde, dincolo de clamările gratuite ale emancipării free-thinking-ului, o sumedenie de amalgamuri întortochiate de mitologizări ale raţiunii, infuzii de sensuri totalitarizatoare asupra unei istorii prezentată ca progres (mitologia progresului), exclusivisme indecente, romantisme nocturne anticreştine combinate cu romantisme diurne hiper-optimiste ale valorizării filosofice ale ştiinţei, etc. Nu am întâlnit niciun sceptic consecvent, ci doar sceptici profesionişti, dedicaţi unei cauze. Faptul că există o elită intelectuală atee majoritară nu ne scuteşte de efortul intelectual de a descoperi inconsecvenţele modei credinţei în necredinţă. Chiar în zilele acestea citesc The myth of religious violence: secular ideology and the roots of modern conflict (William T. Cavanaugh, Oxford University Press, 2009). Undeva, cândva, trebuie făcută ordine în acest haos năucitor de atractiv pentru biografii timorate şi nemulţumite de ateismul funcţional al creştinilor nominali.

Spuneam şi cu altă ocazie că pentru mine, cel puţin, demonstrarea raţională a existenţei lui Dumnezeu este o falsă problemă – nu pentru că nu s-ar putea expune un discurs impecabil intelectual în favoarea existenţei Dumnezeului teist, ci pentru că orizonturile de interpretare ale combatanţilor sunt prea îndepărtate. Mai cred şi faptul că limbajul se joacă destul de perfid cu disponibilităţile raţiunii. “Pre-înţelegerile” şi teama de consecinţe pe care le-ar putea degaja acceptarea opiniei adverse sunt prea puternice pentru a permite împlinirea mitologiei persuadării strict raţionale. Aşadar, fiecare urmăreşte raţiunea doar până îi permite interesul şi confortul existenţial. Nu am să-l văd pe un Dawkins convertit de Plantinga şi presupun că nici invers. Aşa că cea mai bună înţelegere a raţiunii este să ne folosim de ea dar să-i respectăm limitele. (Nu ştiu în ce măsură Dumnezeu vrea să fie crezut de un om care şi-a epuizat răspunsurile la întrebări şi i se înfăţişează deja atocunoscător şi atotsuficient. În aceeaşi măsură mă îndoiesc că Dumnezeu s-ar bucura de un om ajuns la banchetul Său fără să ştie de unde vine şi ce caută acolo.)

Astfel de discuţii apologetice, chiar dacă au riscul transformării dialogului într-o ceartă deist-ateistă, sunt folositoare cel puţin pentru suportul intelectual şi avertizarea multor tineri, care, dintr-o tendinţă rebelă şi superficială de a nega status quo-ul tradiţiei creştine prăfuite, par tentaţi de  maşinăria propagandistică a noului ateism, cu amarele şi perversele ei promisiuni. Tocmai de aceea, chiar dacă sunt sceptic cu privire la puterea de convingere a discursului raţional, cred însă că apologeţii creştini trebuie să iasă din atitudinea defensivă şi, cu puţină ironie şi degajare lingvistică, să perforeze cetatea aparent inexpunabilă a ateismului nominal. Iată aici doar un punct de plecare în destructurarea religiei seculare a ateismului nominal:

Lipsa credinţei este o mişcare într-un joc ale cărui reguli sunt stabilite de credincioşi. Negarea existenţei lui Dumnezeu înseamnă acceptarea categoriilor monoteismului. Toate aceste categorii ies din uz, ateismul devine neinteresant şi îşi pierde repede sensul. Ateii spun că vor o lume seculară, dar lumea definită prin absenţa unui Dumnezeu al creştinilor rămâne totuşi o lume creştină. Laicismul este, ca şi castitatea, o stare definită tocmai prin lucrurile pe care le respinge. Dacă ateismul are un viitor, acela nu poate fi decât reînvierea creştinismului; de fapt, creştinismul şi ateismul decad împreună.

Ateismul este o înflorire mai recentă a pasiunii creştine pentru adevăr (…). Dragostea de adevăr este un cult creştin (…). Când creştinii au insistat spunând că sunt singurii care posedă adevărul, au condamnat definitiv bogăţia luxuriantă a lumii păgâne.

Într-o lume cu mai mulţi zei, ateismul nu poate fi niciodată generalizat (…). Creştinismul a lovit chiar în miezul toleranţei iluziilor păgâne. Susţinând că nu există decât o singură credinţă adevărată, el i-a conferit adevărului valoarea pe care n-o avusese nicIodată înainte. De asemenea, a făcut pentru prima oară posibilă lipsa credinţei creştine în divinitate. Mult aşteptata consecinţă a credinţei creştine era o idolatrizare a adevărului, care şi-a găsit cea mai desăvârşită expresie în ateism. Şi dacă astăzi trăim într-o lume fără zei, trebuie să-i fim recunoscători creştinismului pentru asta (John Gray, Câini de paie. Gânduri despre oameni şi alte animale, Ed. Humanitas, 2009, p. 131-133).

  4 comments for “Despre ateismul funcţional şi cel nominal

  1. January 10, 2014 at 3:52 am

    Propuneți ca posibilă pistă de explicare ateismului funcțional clivajul între cunoaștere și viață devoțională.

    Dacă îngăduiți, aș îndrăzni o altă cale.

    Înainte, ar trebui să observăm ce fel de atei nasc diferite spații religioase. Un tip de ateism naște creștinismul ortodox, un alt tip cel catolic, un alt tip cel protestant și un alt tip cel hiper- (neo-) protesntant (aliniat cu hipermodernitatea, cred că putem vorbi de un creștinism hiperprotestant).

    Ateismul militant, vocal, dar și ignorat este specific unui anumit spațiu. Da, se importă și în altele, dar se simte că e de import, și se grefează pe secularismul existent în acele spații, secularism care a fost generat tot în afară.

    Revenind, creștinismul învață că taina cea ascunsă de veacuri este Întruparea. Unirea ipostatică a Unuia din Sfânta Treime cu întreaga fire omenească, trup-suflet. Această unire ipostatică deschide calea firii omenești spre a se face părtașă firii dumnezeiești.

    În această perspectivă, a Întrupării, clivajul mare nu este între cunoaștere și viață devoțională ci între spirit și trup. Omul este rupt. Crede cu spiritul, cu mintea, cu intelectul, crede abstract, dar este barat să creadă plenar, trup-suflet. Imposibilitatea închinării plenare, inclusiv ritualice, liturgice și sacramentale, împiedică adunarea laolaltă a omului ca între trup-suflet. Și omul se simte spart, despărțit, știe că încă tânjește. Creștinismul cerebral îl face să exacerbeze aspectele raționale, sau sentimental-afective, decăzând precum se știe în teism (sau isusism) terapeutic. Câtă vreme principiul și realitatea Întrupării (continue) este barat și refuzat, acest tip de creștinism nu va înceta în a produce ceea ce poduce. Dacă este o înviere a trupului, și dacă omul este întreg doar trup-suflet, cele doua trebuie să meargă împreună. Degeaba avansează mintea dacă trupul nu-i urmează. Omul primește viață din părtășia cu Hristosul real care este întrupat, căci s-a înălțat la cer întrupat, nu fără trup. Părtășia abstractă cu un Isus abstract este în cel mai bun caz problematică și în cel mai rău caz este idolatrie. O cioplire abstractă a unui Hristos care prin întrupare a luat chip și nu este abstract, maleabil în atelierele mentale ale celor care și-l plăsmuiesc.

  2. March 9, 2014 at 2:09 pm

    Am urmarit multe dezbateri intre atei si credinciosi. Am fost dezamagit sa vad ca cele mai stralucite minti apologetice nu pot produce mai mult decat intortocheate acrobatii deductive pentru a dovedi existenta divinitatii. Unde sunt tonele de dovezi care ni se tot spune ca exista?

    Daca ar exista intr-adevar un “good case for God”, ma gandesc ca pana acum, cele mai stralucite minti ale planetei ar fi reusit deja sa le adune si sa le ofere pachet oricui este interesat. Cazul ar trebui sa fie de mult clasat.

    Dar nu…

  3. March 9, 2014 at 2:25 pm

    Dupa atatea mii de ani de teologie si istorie, dupa atatea mii de ani de presupuse interventii ale lui Dzeu in vietile oamenilor si ale popoarelor, argumentul ontologic este cel mai bun lucru pe care ni-l pot oferi William Lane Craig si Alvin Plantinga?

    Si va mai intrebati de ce este ateismul mai popular ca niciodata? Pentru ca pur si simplu nu exista argumente convingatoare. Atata tot. Nu e nici o razvratire, nu e nici un moft la moda.

    Ce sa mai spun despre faptul ca multi atei va sunt fosti colegi de credinta. Oameni pentru care tranzitia de la credinta la necredinta nu a fost un moft, un capriciu, ci un proces indelungat, nelipsit de durerile facerii si de sacrificii; nelipsit de un imens efort de cunoastere. Un proces care presupune onestitate intelectuala si curaj.

    Ma mir sa vad, ca in ciuda evidentului dumneavoastra nivel de cunoastere, simplificati extrem de mult chestiunea, si nu vedeti in ateism decat un dusman cu vederi inguste.

  4. Marius Corduneanu
    March 9, 2014 at 4:41 pm

    1. well, in textul meu v-am raspuns la cateva dintre indoieli dar poate limbajul nu e suficient de explicit. nu tin neaparat sa fac vreo traducere in limbaj formalizat sau mai algoritmic pentru ca e vorba si de o placere a textului, vorba lui R. Barthes.
    2. si eu am urmarit multe dezbateri intre atei si crestini si nu neaprat ca am ajuns la concluzia opusa celei la care ati ajuns Dvs., dar cel putin m-am distrat de minune, si cu unii si cu altii (recunosc, ateii mi s-au parut mai “simpatici” si sugubati in sofistici pretentioase). Credinta in Dumnezeu iti mai ofera modestia si odihna de a spune ca nu le cunosti chiar pe toate, pe cand pretentia monopolului ratiunii e o povara care striveste teribil.
    3. daca cele mai luminate minti ale lumii nu au ajuns la concluzia ca Dumnezeu exista (oare? care e topul? cine l-a facut? putem vota si noi?), atunci la ce sens sa ne bateam noi capul, nu? 🙂
    4. eu studiez apologetica nu ca sa cred in Dumnezeu (nu asta e rolul apologeticii) ci ca sa ma joc cu pretentiile celor care tocmai spun ca au monopolul ratiunii si al logicitatii (fiind un absolvent de filosofie imi pot permite astfel de placeri de entertainment)
    5. video-clipul e funny dar nici nu ma obosesc sa iti scriu despre erorile logice pe care le contine. am eu oare dreptul de a-ti fura fericirea? 🙂
    6. am respect fata de agnosticii care isi recunosc imobilitatea de a pasi intr-o directie sau alta. nu e bine sa ii impingi si sa-i bruschezi iar in multe cazuri le pot impartasi sinceritatea necunoasterii unui lucru sau a altuia. indoiala isi are rolul ei, inclusiv intr-o viata de credinta, dar asta e o alta tema.respectul meu insa paleste subit cand e vorba de atei militanti, oglinzi diforme ale unui fundamentalism religios rasturnat, inversat. sper ca nu ai luat virusul asta de la cei de nivelul unui Dawkins & Co. Sunt atei mult de mai calitate dar care nu-s asa vocali si “precupeti” in a-si improsca necredinta. pana la urma, chestia asta -credinta -necredinta – tine mai mult de experiente personale decat de argumente imuabile si implacabile….

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: