Mitică al nostru, nu doar al lui Caragiale

Împreună cu Ioana Pârvulescu, vă fac o invitaţie la un popas În ţara Miticilor. De şapte ori Caragiale (Humanitas, 2008).

În dorinţa de a sparge tiparul interpretării grosiere a operei lui Caragiale, autoarea vrea să îndrepte nedreptatea făcută, aceea de a-l considera pe Caragiale ca un simplu documentarist iar opera sa fiind mimetismul fidel al unei lumi vesele. Aflăm astfel că I. L. Caragiale scria greu – o noapte întreagă pentru o pagină (să ascundă perfecţionismul scriiturii sale doar o vanitate auctorială?).

Înseamnă asta că Mitică n-a existat? Exista, desigur, răspândit în nenumăraţi oameni din jur, exista în cantităţi abia sesizabile în impiegatul corect îmbrăcat, bine educat şi educat întru bine, care nu era neapărat un caracter sau un ins ieşit din comun, care avea defecte şi momente de ridicol. Dar Mitică nu era comic, sau nu mai mult ca oricare dintre noi, sau nu oricând. Mitică e inspirat din realitate la fel ca orice personaj literar. Caragiale a adunat cu pipeta toate componentele ridicolului (din ziare, din Parlament, din şcoală, de pe stradă) şi le-a amestecat într-un singur parfum, de esenţă tare. De ce ni se pare că îl zărim şi azi pe Mitică? Pentru că fiecare componentă a lui a fost făcută vizibilă de Caragiale, pe principiul caricaturii. Ajunge să zărim partea că, prin reflex condiţionat literar, avem impresia că vedem întregul (p. 144).

Ei bine, Caragiale este un mare scriitor nu doar pentru că a filtrat “apele realităţii până să ajungă de la România la Ţara Miticilor” (p. 145). Eu aş spune că el este genial pentru că personajele sale le putem recunoaşte fiecare dintre noi, dacă nu cumva în fiecare dintre noi.  Ne putem imagina, deschizând ochii şi privind realitatea, cum acest descurcăreţ zglobiu, o întrupare a diminutivului pentru că el însuşi foloseşte diminutivele ca pe o monedă pentru captarea benevolenţei interesate, acest Mitică al nostru se descurcă.

Mitică pare să fie o identitate împrumutată în întâlnirea cu celălalt. Gesturile, cuvintele şi umbrele sale le putem discerne cam peste tot, jucând  chiar şi roluri antagonice. Putem astfel să îl vedem pe Mitică la catedră în aceeaşi măsură ca Mitică în bancă, Mitică vlădică dar şi Mitică opincă, Mitică enoriaş dar, poate şi mai comic, Mitică la amvon

Mitică nu este doar al lui Caragiale, ci şi al nostru, împrumutat şi servit graţios zi de zi, inepuizabil. Să privim următoarea replică a părintelui venit la unchiul “foarte sus pus” să “pună o vorbă bună” pentru nepotul său, “tânăr model, aplicat la învăţătură, exemene strălucite, dar cam timid” şi să-i urmărim ecourile sale dureroase din realitatea României anilor 2000:

— În fine, şi eu sunt contra nepotismului, contra acestui nărav străvechi, de care este atât de bolnavă societatea noastră; şi nu pot decât aplauda pe un bărbat de stat, care are, ca d-ta, în programul său, stârpirea acestui dar funest pe care ni l-a lăsat mizerabila epocă a infamelor domnii fanariote; dar dacă trebuie să fim cu toţii contra nepotismului, asta nu însemnează, cred eu, că trebuie să fim şi contra nepoţilor. Înţeleg, pe nepoţi să nu-i protejăm îndeosebi; dar să-i persecutăm fiindcă ne sunt nepoţi!.  (I. L. Caragiale, Greu, de azi pe mâine… sau unchiul şi nepotul)

Şi eu sunt împotriva nepotismului, dar ce aveţi cu nepotul meu?, aş sintetiza eu.

Pentru a fi corect politic şi a nu intra în patima discriminărilor, să ne imaginăm varianta feminină a lui Mitică, pe Miţa sau madam Protopopescu. Aveţi AICI chiar şi o Miţă/madam Protopopescu în variantă ardelenească, ca un argument că simbolul Mitică/Miţa nu se cenzurează doar la spaţiul sudist. Profesoara care pălmuieşte copii, colegi, până şi un poliţist venit să investigheze ameţeala de cuvinte şi palme, are la sfârşitul clipului o replică haioasă, pe care ar fi notat-o până şi Caragiale: “Ei, aşa-s filosofii, ei vorbesc mai mult!”

Dincolo de surâsul amar cu care ne face curte acest personagiu coborât din spaţiul literaturii în hainele cotidiene, mă întreb dacă nu cumva imitarea savoarei lui narative în acţiunile din lumea reală poate fi interpretată ca un mecanism reflex: oare mania grijei de sine se cere compensată cu hazul de necaz şi de sine? Din păcate, în spectacolul acestui comic amar, pierdem şansa conştientizării terapeutice a slăbiciunilor de caracter…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: