Citeam în Evenimentul zilei un articol despre o familie din România care refuză să îşi trimită copiii la şcoală, prilej de  dezbatere a conceptului de homeschooling. Articolul a dat naştere unor discuţii aprinse despre carenţele sistemului de educaţie laolaltă cu (anti)sectarisme patetice şi anarhisme adolescentine.

DIFERIT. Pastorul Gabriel Curcubeţ refuză să-şi dea la şcoală cei patru copii, educându-i singur.

Sunt branduiţi din cap până în picioare cu Spiderman. Ştiu pe de rost programul posturilor TV specializate în desene animate şi filme pentru adolescenţi. Ştiu să folosească telefonul mobil mai bine decât un adult, iar primele litere le-au învăţat pe tastatura calculatorului. Sunt peste tot, sunt copiii noştri, o generaţie rezultată din consumism, şi uniformizare.

Există însă, în România, câteva sute de copii care reprezintă exact opusul standardului descris mai sus. Părinţii nu-i trimit la şcoală şi nu există nicio şansă să-i vedeţi vreodată la mall. Învaţă acasă, profesori le sunt chiar părinţii, sunt feriţi de ispitele vieţii moderne, sunt trataţi cu un regim de educaţie mult mai strict. Se numeşte „homeschool”, într-o ţară unde mersul la şcoală rămâne deocamdată obligatoriu.

Întreg articolul din EVZ poate fi citit AICI.

Discuţia despre homeschooling este binevenită din mai multe motive, amintind aici doar următoarele două:

• ne oferă o bună oportunitate de a ne pune întrebări cu privire la calitatea şi perspectiva sistemului educaţional din România,
• trebuie definită zona de interferenţă dar şi de separare între autoritatea/dreptul legal al statului şi autoritatea/dreptul legal al părinţilor cu privire la dezvoltarea copilului.

Valsul ideilor sugerate se cere dansat în doi paşi. Să începem cu primul pas, o descriere deloc măgulitoare a şcolii româneşti, înţeleasă nu ca un sistem impersonal, eteric, ci ca unul plămădit de minţi omeneşti şi susţinut de persoane umane cât se poate de reale, cu o paleta de trăiri, atitudini şi aşteptări atât de “prea omeneşti”. 

1. Statica rădăcinilor

Sistemul educaţional din România este asemenea unui mamut obez şi leneş, care însă îşi rosteşte papagaliceşte toate reţetele dietetice şi metodele de antrenament pentru performanţe încântătoare. Observ la majoritatea profesorilor o rezistenţă teribilă la orice încercare de reformare a sistemului educaţional. Cu o astfel de opacitate “doctă”, halal optimism să mai ai!

Formarea continuă este, în cel mai bun caz, o fugă orgolioasă după bifări în CV-ul birocratic – adevărata menire profesională a prea multor educatori şi mina de aur a inspectorilor şcolari. Să nu mai vorbim despre pasiune pentru conştiinţa lucrului bine făcut, despre o reală perfecţionare academică şi îmbunătăţirea zestrei bibliografice (şi biografice!). Să nu mai vorbim despre cum se fac/cumpără multe doctorate, cum se stimulează performanţa, cum se dau examenele de titularizare şi ce rezultate mai găseşti pe acolo. Să nu mai vorbim despre plocoanele şi şpăgile “legale”. Oare ce mediu competitiv oferă un sistem educaţional care este, în marea sa parte, contaminat de atitudini şi mentalităţi balcanice, acoperite de justificări birocratice dar erudite, expuse în maniera profesionismului occidental?

Lâncezeala generală a multor profesori este tulburată doar de ceva greve aranjate, comandate în funcţie de jocurile politice ale unor lideri sindicali. Mai toţi educatorii par a avea o preocupare tristă faţă de osteoporoza valorică a sistemului lor, dar se laudă cu formalismele şi etichetările durdulii, ca să nu spunem obeze, ale  sistemului. Exemplul performanţelor puţinilor profesori competitivi oferă, fără voia lor, exemple de cazuistică,  indecent confiscate tocmai de către majoritatea mediocră.

Timpul cascadă al lui Lucian Blaga se chinuie să se scurgă într-un amalgam de senzaţii de degradare, pesimism şi melancolie impotentă.

Şi totuşi, sistemul educaţional este forţat să-şi însuşească metodele, noţiunile şi realităţile specifice lumii postindustriale. Performanţa, eficacitatea, controlul calităţii, plierea comunicării din clasă pe dinamica comunicării multimedia, toate acestea trădează adaptarea sistemului educaţional la dinamica logicii capitaliste.

Din păcate însă, din această logică capitalistă, a prestării de servicii şi a performanţei, s-a adăugat actului educaţional românesc mai ales impresia unui simplu joc simbolic care aduce finanţare de o parte şi o recunoaştere formală, printr-un act cu serie şi ştampilă, pe de cealaltă parte. În acest sens este pertinentă interogaţia cu privire la calitatea actului educaţional, la finalitatea lui formativă, nu doar cea informativă. Însă accentul disproporţionat pe finalităţile formative ascunde o filosofie educaţională care transformă copilul într-un veritabil personaj care confundă libertatea cu puterea economică a consumatorului docil. Să ne pregătim copiii doar pentru statutul de simpli mânuitori de gadgeturi şi maşinării, atent direcţionaţi de manualele de utilizare?

În ceea ce priveşte orizontul valoric al profesorilor, prăbuşirea unei utopii educaţionale dintr-o lume ordonată, disciplinată, paternalistă, dizolvată în acidul hipermodernităţii societăţii spectacolului, lasă loc

utilitarismului în toate formele lui: al celui din ştiinţe sociale ca profilaxie şi ortopedie socială, economică şi politică, al celui privind dezvoltarea implicită ca împlinire şi precaritate a fericirii, al celui al limbii, sterilizată şi devenită simulacru de adevăr al comunicării (Karnouch, Claude, Adio diferenţei. Eseu asupra modernităţii târzii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 170).

În faţa acestei realităţi noi

profesorii nu s-au ridicat decât atunci când şi-au simţit privilegiile prea mult ameninţate de “meseriile” mediatice, care le dispută atât prestigiul cât şi veniturile. Cât despre studenţi, obişnuiţi să nu vadă în ştiinţele umane decât cunoştinţe cu valoare instrumentală imediată pe o piaţă a muncii tot mai precară, nu cer decât metode ce se pot învăţa repede şi examene pe care le pot trece cu uşurinţă (Karnouch, Claude, op. cit., p. 98).

2. Dinamica vlăstarelor

În pasul domol al mamutului sigur de nemurirea sa, oare cum să se simtă tinerii noştri sprinteni, atât de uşor excitabili şi seduşi de  civilizaţia nu a cărţii, ci a imaginilor într-o vulcanică mişcare?  Regimului static al celor de la catedră i se opune regimul vitezei, al abundenţei imperiului simţurilor pe care îl descoperă copilul/adolescentul/tânărul dornic de experienţe noi de cunoaştere. De cele mai multe ori, conformismul reclamat de educaţia formală de la şcoală este mimat de către elevi doar ca o rânduială inutilă, impusă de convenţiile sociale.

În faţa unor profesori cu procesorul informaţional “ne-updatat” de ani buni, care au maniere zgomotoase şi discursuri anoste, bezmeticul nostru elev îşi descătuşează limbuţia în gaşcă sau prin săgeţile electronice ale cupidonilor hipermoderni (gen Hi5, Messenger, Facebook, etc.), îşi îmbogăţeşte orizontul ştiinţific prin adoraţiile anatomiei starurilor sau prin interminabilele performanţe ale gadgeturilor de ultimă oră, prilej cu care mai învaţă ceva cuvinte în engleză. Unii dintre ei preferă universul virtual al jocurilor, acolo unde  totdeauna sunt  în prim plan, câştigători, muşchiuloşi, frumoşi, imbatabili şi nemuritori. Evadează astfel din realitatea supărătoare a unei adolescenţe chinuite de pubertate şi sufocată de teme şi lecţii placide. Mulţi elevi se simt pierduţi în anonimatul unor performanţe şcolare mediocre şi a unor clase prea aglomerate pentru cura de narcisism a vârstei.

Dacă mai punem la socoteală şi aparenta uşurinţă de a culege informaţiile de care ai nevoie de pe rafturile bibliotecii satului global, dând un simplu search pe Google, atunci, elevii noştri au toate şansele să fugă de  monotoniile cromatice, sonore şi comportamentale ale profesorilor. Cred că nu greşesc prea tare dacă compartimentez şcoala într-un

– regim ontologic plictisitor al profesorilor, prizonierii unui onirism melancolic, coercitiv şi

– un regim ontologic al elevilor: lumea subterană, infernal de ocupată cu socializări, comerţuri ilicite cu idei, sentimente, patimi şi păcate, obsesii, iubiri şi trădări, teritoriu proprice onirismului seducător.

Şcoala devine astfel un teritoriu interesant pentru elevi deoarece aici confidenţele adolescentine, inaccesibile adulţilor, se amestecă într-un tot organic cu eforturile de coagulare ale unei identităţi şi poziţionarea în păienjenismul relaţiilor sociale.

Educatorul are în faţa sa copii emancipaţi şi, de multe ori, maturizaţi prematur, creaţi după chipul şi asemănarea intermediarilor interpretativi media, pliaţi pe valorile lichide ale soteriologiilor laice infuzate prin filme, jocuri şi idoli mediatici. De foarte multe ori puntea de comunicare dintre profesor şi elevi este ruptă datorită decalajului cultural, lingvistic şi de valori dintre cele două părţi aflate în clasă.

Folosind discuţiile de la clase, am observat câteva caracteristici definitorii pentru configuraţia valorică a elevilor – mai ales din ciclul superior al liceului. Aş  evidenţia următoarele valori comune generaţiei actuale de liceeni:

1. Individualismul şi, implicit, refuzul autorităţii

Expresii uzuale folosite de elevi:

– „ce mă interesează ce face ăla?”,

– „fiecare cu viaţa sa”,

– „nu mi se pare corect sa îmi spună mie altcineva ce trebuie să fac”,

– „a trecut timpul când eram altruişti”,

– „nu trebuie să mă bag în ceea ce nu mă priveşte/ interesează”

– „în toate trebuie să-mi văd doar interesul meu; restul, nu e treaba mea”.

2. Relativismul [1] şi/sau ignoranţa impusă

Expresii uzuale folosite de elevi:

– „nu există adevăr”,

– „nimeni nu poate spune cu certitudine ceva”,

– „fiecare judecă din punctul său de vedere”,

– “părerea mea”,

– „există doar interese în ceea ce spun unii sau alţii, nicidecum certitudine, onestitate”.

3. Plezirismul sau hedonismul

Expresii uzuale folosite de elevi:

– „să nu ne refuzăm micile plăceri ale vieţii”,

– „de ce să fiu fraier să muncesc/învăţ mult?”,

– „viaţa se merită trăită, doar o viaţă ai”,

– „trăieşte clipa”,

4. Contingenţa şi imanenţa factică

Expresii uzuale folosite de elevi:

– „nu are sens să îmi fac planuri, urăsc oamenii care îşi planifică viaţa”,

– „dacă ne gândim prea mult la ce o să facem, nu mai simţim frumuseţea vieţii”,

– „nu mă interesează viaţa de apoi, mă gândesc doar la ce club o să merg diseară”,

– „trebuie să ştii ce îţi doreşti – să ai maşină, bani, vilă şi să fii admirat de ceilalţi”,

– „<spirit>, <absolut>, <suflet>, astea’s chestii ale unor ignoranţi şi fanatici religioşi”,

– „banul, dacă îl ai, faci ce vrei în viaţă”.

Elevii, la vârsta adolescenţei, caută o filosofie de viaţă dinamică (comparativ cu statica materiilor şi mentalităţii profesorilor), necanonizată (comparativ cu formalismele, regulile şi categoriile operate de şcoală), permisivă (comparativ cu regulamentele şcolare), deschisă (comparativ cu aparenţa de sistem monolit, în care nimic nu se schimbă – lipsa iniţiativelor unor elevi este cauzata poate şi de rigiditatea cu care ele se lovesc de filosofia „noi ştim mai bine ce aveţi voi nevoie”), cu un limbaj al recunoaşterii şi identificării (comparativ cu limbajul formal, „străin”, pe care sunt forţaţi să-l imite).

Capacitatea de identificare a elevilor cu valorile proiectate, cel puţin teoretic, în actul educativ, este foarte slabă şi datorită faptului că demersul educativ nu dispune de resurse şi de profesori care să aibă în arsenalul lor metodologic disponibilităţi ludice, vizuale, de a transfera şi forma într-un mod creativ şi captivant valori autentice.

Putem vorbi de reformă a educaţiei doar în măsura în care actorii săi se întâlnesc, încep să se comunice şi să valorifice o semnatică cât de cât comună şi inteligibilă. Programele  sistemului vor fi binevenite doar în măsura în care profesorii (dar şi elevii) vor fi motivaţi, pregătiţi şi bine orientaţi către valori umane general valabile…

[1] Expresiile culese de la elevii din liceele româneşti întăresc observaţia făcută de profesorul Allam Bloom cu privire la orizontul valoric al studenţilor americani:

„There is one thing a professor can be absolutely certain of: almost every student entering the university believes, or says he believes, that truth is relative” (Bloom Allan, The Closing of the American Mind. How Higher Education has failed Democracy and impoverished the Souls of Today’s Students,  A Touchstone Book, New York, 1987, p. 25).