• Culturi generaţionale

    Nu ne putem imagina o cultură fără generaţii. Dintotdeauna istoria umană a cunoscut grupuri noi de oameni care să intre în contact cu creaţiile şi acumulările culturale. Cultura este dezvoltată de către indivizi care intră în contact cu patrimoniul acumulat de secole, indivizi care valorizează această moştenire şi o îmbogăţesc cu noi produse culturale. Însă ceea ce altădată se întâmpla de a lungul a secole întregi, acum dinamica şi schimbările de paradigmă, produse de succesiunea culturilor generaţionale, se măsoară în doar câteva decade de ani. Zeitgeist-ul pare a se schimba în ritmul unor valuri din ce în ce mai furioase. Cu alte cuvinte, putem vorbi din ce în ce mai mult de conştiinţe generaţionale.

    Cu privire la dinamica moştenire – creaţie culturală, sociologul german Karl Manheim prezintă câteva caracteristici ale existenţei generaţiilor în corpul social şi ale dinamicii culturale pe care o produc acestea (a se vedea Kurt H. Wilff (ed.), From Karl Mannheim, second edition, Transaction Publishers, New Brunswick, New Jersey, 1993, The Problem of Generations, p. 351- 398):

    • noii participanţi în procesul cultural sunt emergenţi, în timp ce
    • vechii participanţi în acest proces dispar continuu,
    • membrii oricărei generaţii pot participa doar într-o secvenţă temporal limitată a procesului istoric şi,
    • prin urmare, este  necesară transmiterea în permanenţă patrimoniului cultural acumulat;
    • tranziţia de la o generaţie la alta este un proces neîntrerupt (op. citată, p. 367).

    Ca model interpretativ, teoria culturilor generaţionale ne oferă explicaţii valoroase pentru multe fenomene particulare pe care le putem observa în desfăşurare diacronică. Alături de studiul lui Karl Manheim, fundamentele determinărilor culturilor generaţionale pot fi studiate şi în William Strauss & Neil Howe, Generations: The History of America’s Future, 1584 to 2069 (Harper Perennial, 1991), precum şi într-o sinteză a acestui studiu, care poate fi citită în capitolul Generations of Americans: a big picture look at the future of higher education, Neil Howe, William Strauss and Reena Nadler (a se citi Donald E. Heller & Madaleine B. d’Ambrosio (ed.), Generational Shockwaves and the Implications for Higher Education,  Edward Elgar Publishing, 2008, p. 6-20).

    Strauss şi Howe consideră că de-a lungul istoriei umane se succed cicluri care durează aproximativ 80-90 de ani, desfăşurându-se pe tiparul criză-renaştere-criză-renaştere şi aşa mai departe. În dinamica schimbării generaţiilor o dată la 20 de ani, membrii fiecărei generaţii îşi manifestă concomitent credinţele şi comportamentele diferite.

    După cel de al doilea război mondial nu mai putem vorbi atât de mult de o cultură avangardistă (în care putem discerne câteva dintre izvoarele culturii moderne târzii de astăzi), cât mai degrabă putem discerne o cultură segregată generaţional, mai mult ca niciodată în istorie. În straturile demografice de astăzi putem discerne câteva culturi generaţionale, pe care le vom prezenta în linii generale. Geografia umană contemporană permite vizualizarea unor portrete colective diferite care aparţin unor generaţii diferite. Aceste caracteristici sunt mai degrabă profile colective şi indicatorii unor vectori ai unor dinamici socio-culturale decât caracteristici individuale.

    Pentru că topografia valorilor unei societăţi este dată de varietatea geografiei umane, vom arunca o scurtă privire asupra culturilor generaţionale din spaţiul cultural american, considerând acest efort absolut necesar pentru devoalarea influenţelor pe care le suferă tinerii noştri. Observaţiile privind culturile generaţionale din spaţiul nord american se pot aplica în geografia umană românească mai ales ultimelor două generaţii prezentate mai jos, puternic americanizate, comparativ cu celelalte straturi demografice din România, cu specificul lor european interbelic şi apoi comunist/postcomunist.

    De a lungul secolului 20, literatura de specialitate a schiţat următoarea constelaţie de generaţii:

    – Generaţia pierdută (născută între 1900-1920), numită astfel de Ernest Hemingway în The Sun Also Rises, 1926, operă literară prefaţată cu epitaful “You’re all a lost generation”. Aceasta este generaţia copiilor care au început să beneficieze de programe educaţionale şi sociale ale statului,  fiind din ce în ce mai scutiţi de exploatarea prin muncă. Este însă generaţia care intră în nebunia primului război mondial şi apoi în febra marii crize economice, căutând stabilitate după marile dezamăgiri.

    – Generaţia cea mai mare (născută între 1920-1930), numită astfel de Tom Brokaw în The Greatest Generation. Este generaţia care a luptat în al doilea război mondial nu pentru faimă, ci pentru că ea credea în anumite valori. A fost generaţia cu simţul sacrificiului, respect faţă de autoritate, familie, comunitate, care a contribuit decisiv la industrializare şi reconstrucţia de după cel de al doilea război mondial.

    – Generaţia tăcută (1930-1946), descrisă în revista Time din 5 noiembrie 1951. Este generaţia tăcută dar destul de activistă, cu o atitudine contradictorie de fatalism şi convenţionalism dar şi cu o dorinţă de mai bine, generaţia în care femeile încep să dorească success atât în familie cât şi în carieră. Este generaţia care învaţă şi predă cel mai bine lecţia toleranţei şi a relativismului.

    – Generaţia natalităţii explozive,  Baby boomers (1947-1964), a creşterii substanţiale a populaţiei, generaţia sandwich datorită faptului că trebuia să aibă grijă de copiii lor concomitent cu îngrijirea părinţilor, generaţia rock & roll, a căutării libertăţii, prima care a experimentat televiziunea şi cultura media de masă, emanciparea feministă, revoluţia sexuală, divorţurile epidemice. Este o generaţie optimistă, activă şi cu responsabilitate socială, impunând ca platformă ideologică socială corectitudinea politică şi respectul diversităţii. Realitatea de astăzi surprinde membrii acestei generaţii în posturile de conducere din instituţiile statului, universităţi, autorităţi locale, etc. Rebelii de acum câteva decenii sunt decizionalii de astăzi! (Îmi vine în minte un caz european, cel al rebelului Joschka Fischer, cel care prin ’68 era un violent membru al Proletarische Union für Terror und Zerstörung, atacând de atâtea ori forţele de poliţie, pentru a deveni apoi, peste ani, un responsabil ministru de externe al Germaniei, între 1998-2005). Spre deosebire de generaţia pierdută sau cea tăcută, boomers au cultura implicării sociale chiar şi în pofida îmbătrânirii: rămân activi în câmpul muncii chiar şi după pensionare, beneficiază din plin de turismul cultural, balnear şi de agrement, de tehnicile şi tratamentele medicale performante, care le măreşte speranţa de viaţă, etc.

    – Generaţia X (1965-1980), generaţia relaţiilor sexuale premaritale, care nu şi-a mai dorit copii, cel puţin nu mulţi, nereligioasă, individualistă, independentă, focalizată pe status social şi bani, îndoielnică faţă de orice formă de autoritate. Acum are loc o scădere evidentă a performanţelor şcolare, compensată însă de dezvoltarea unor noi curente de cultură democratică (heavy-metal, grunge, disco, hip-hop, alt-rock). Membrii acestei generaţii sunt cei care se confruntă cu pericolul SIDA în manifestarea libertăţilor sexuale cucerite de generaţia precedentă, se vor căsători târziu, nu vor mai dori să aibă copii decât după ce şi-au asigurat un succes în carieră. Totodată, generaţia X este extrem de protectivă faţă de proprii copii.  Generaţia X este caracterizată prin apatie, cinism, revoltă, scepticism, respingere a normelor şi valorilor tradiţionale dar creatoare şi predispusă culturii tehnologice şi noilor media, pe care le-a influenţat profund (să amintim fondatorii Amazon, Google, etc.). Spre deosebire de generaţia precedentă, cei din generaţia X sunt mult mai pragmatici, evaluează relaţiile, acţiunile, serviciile şi produsele în termenii eficienţei, a comodităţii şi a personalizării/individualizării.

    – Generaţia Y/Net/Millenials (1980-2000), generaţia ambiţioasă, conştientă de imaginea de sine, cu o rată mare de divorţ, instabilă în carieră, schimbând mult locul de muncă. Generaţia Y este cunoscută şi ca generaţia MTV, rebelă, nerăbdătoare, nepoliticoasă, hiperindiviadualistă, care ştie să ceară mai mult decât să ofere, fascinată de viteză, carismă şi manifestările energice. Staticul, plictisitorul sunt duşmanii de moarte ai acestei generaţii.

    – Generaţia Z sau iPod (născută după 2000), nativ digitali, cu o extraordinară rapiditate a procesării informaţiilor, captaţi doar de interactivitate, dependenţi de feedback şi conectivitate. Paradoxal poate, aceasta este o generaţie cu ceva dificultăţi în raţionare şi reflectare, chiar dacă citeşte mai mult decât oricare generaţie de dinaintea ei. Dar aici nu este vorba de lectura unei paginaţii clasice, considerată plictisitoare şi neinteresantă ci de lectura mixului audio-vizual al noilor media. Aflată încă în timpul şcolarizării, acestă generaţie caută să lucreze mai eficient dar nicidecum mai mult. Iar dacă se poată să muncească distrându-se, atunci i-ai cucerit complet! Este generaţia digitilizată (wired generation), a comunicării cu orice preţ şi totuşi a însingurării, a Internetului, a dependenţei de artefactele tehnologice. Faţă de profesori, această generaţie are aşteptările alfabetizării acestora la noile tehnologii şi utilizarea tehno-pedagogiei (o instanţă a retardării, ar spune unii, uitându-se la dominanta vizuală care poate face atractiv un lucru pentru tânărul de astăzi), colaborare şi inovaţie continuă.

    Rămâne de discutat mai în detaliu resorturile culturale care determină credinţele şi comportamentele generaţiei Y şi Z. În ultimă instanţă, viitorul va fi clădit de către  elevii şi studenţii de astăzi, cei care fac parte din ultimele două generaţii prezentate mai sus.

  • Condiţionări culturale

    Oricât am încerca să ne controlăm dinamica vieţii, trebuie să recunoaştem că avem totuşi un punct de plecare (lumea nu a început odată cu noi). Descoperim apoi că ne aflăm într-o interdependenţă cu mecanismele de producere şi de difuziune culturală. Oricât am încerca să fim absolut liberi, determinând prin existenţa noastră esenţa (aşa cum credea J. P. Sartre), suntem de fapt pre-condiţionaţi de cultură, de habitusurile şi cutumele pe care le moştenim, învăţăm sau respingem, prin eforturile de definire prin asumare sau diferenţă. Atunci când ne permitem câteva clipe de linişte şi introspecţie, avem un sentiment de strivire faţă de mecanismele uriaşe ale condiţionărilor educaţionale, sociale, politice, religioase, culturale. Ne simţim ca nişte furnicuţe înrobite într-o apăsătoare dinamică socială şi culturală a/trans/personală.

    Şi totuşi, minunea extraordinară este că putem fi factori de schimbare în condiţia socială, morală şi spirituală a umanităţii noastre sau chiar a altora! În paradigma profetică a unor cărţi precum Daniel şi Apocalipsa, mecanismele şi structurile de putere care condiţioneză viaţa socială, forţele aproape implacabile din religie, politică, cultură şi economie sunt puse în contrejour cu viaţa dedicată dar şi adaptată la contextul secolului a unor veritabili sfinţi.

    De pildă, în Babilon, în plină dominaţie despotică a unui Nebucadneţar narcisist, împărat este de fapt Dumnezeul lui Daniel.  Contrastează atitudinea arogantă şi tiranică a lui Nebucadneţar de la începutul capitolelor 2, 3 şi 4 cu recunoaşterea de către el a domniei Dumnezului lui Daniel, menţionate la sfârşitul fiecăruia dintre aceste capitole.  Secretul acestor transformări uluitoare a lui Nebucadneţar se află în atitudinea de închinare dar şi de excelenţă culturală şi de caracter ale lui Daniel şi a celor trei tineri. Să nu uităm că în primul capitol din carte, Daniel se defineşte ca unul care şi-a păstrat devoţiunea faţă de Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov chiar şi atunci când a învaţat limba, cultura, religia babilonienilor.

    În Apocalipsa, singura modalitate de a nu fi strivit de maşinăria aplatizării valorice, morale, culturale, religioase pe care o presupune spiritul veacului este  aceea de a avea certitudinea că Cel de care te-ai alipit este adevăratul Dumnezeu. Ori această certitudine numai prin ignoranţă nu se capătă!

    În vremurile din urmă, sfinţii sunt cei care vor şti să discearnă adevărul de minciună. Ei vor şti să rămână credincioşi adevăratului Hristos, faţă de curentul dominant al societăţii care va alerga după sumedenia de hristoşi falşi. La intersecţia dintre sacru şi profan, credincioşii pot rezista tentaţiilor de izolare, ghetoizare culturală sau celor de imersiune depersonalizantă în curentele culturale. Dar vor putea rezista acestor tentaţii extreme doar în măsura în care înţeleg rolul lor în dinamica spirituală şi culturală din societate. Dimensionarea credinţei, înrădăcinată în Duh şi adevăr, va fi atentă la schimbările din cultura şi societatea în care ea se mărturiseşte.

  • Selectat pentru Cannes 2010, la secţiunea Online Short Film Contest, filmuleţul The Story of My Life prezintă un dialog absurd de normal. Asistăm bezmetici la 5 minute agasante, în care sunt rememorate secvenţe din viaţa unei oarecare Alessandra. Intrigată de incursiunea incomodă de-a lungul vieţii sale de către Moartea shic, cu cravată şi privire dandy (minţind grosolan atunci când îşi declară numele Pierre), eroina noastră sfârşeşte fatalist sub roţile unei maşini. Iată dar câteva ingrediente ale condiţiei umane, ilustrate în naraţiunea  de faţă: portrete schiţate fulgerător, condiţionări satirice, viaţa cuprinsă în parametrii velocităţii, a fugii continue, inevitabila întâlnire cu cea faţă de care, vorba evreului, nici un şmecher nu scapă.

    Printr-un happening tulburător, autorul ne aminteşte de fragilitatea vieţii în mâinile “destinului”. Interesantă perspectivă laicizată a versetului din Evrei 9:27: oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata. Ar fi de preferat însă ca înainte de surprinderea precipitată a morţii, să ne fi judecat mai întâi noi înşine! Pentru că dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecaţi (1 Cor. 11:31)

    Bucură-te, tinere, în tinereţea ta, fii cu inima veselă cât eşti tânăr, umblă pe căile alese de inima ta şi plăcute ochilor tăi; dar să ştii că pentru toate acestea te va chema Dumnezeu la judecată.
    Goneşte orice necaz din inima ta, şi depărtează răul din trupul tău; căci tinereţea şi zorile vieţii sunt trecătoare.

    Dar adu-ţi aminte de Făcătorul tău în zilele tinereţii tale, până nu vin zilele cele rele şi până nu se apropie anii, când vei zice: „Nu găsesc nici o plăcere în ei”;
    până nu se întunecă soarele, şi lumina, luna şi stelele, şi până nu se întorc norii îndată după ploaie;
    până nu încep să tremure paznicii casei (mâinile), şi să se încovoaie cele tari (picioarele); până nu se opresc cei ce macină (dinţii), căci s-au împuţinat; până nu se întunecă cei ce se uită pe ferestre (ochii);
    până nu se închid cele două uşi dinspre uliţă (buzele), când uruitul morii slăbeşte, te scoli la ciripitul unei pasări, glasul tuturor cântăreţelor se aude înăbuşit,
    te temi de orice înălţime, şi te sperii pe drum; până nu înfloreşte migdalul cu peri albi, şi de abia se târăşte lăcusta, până nu-ţi trec poftele, căci omul merge spre casa lui cea veşnică, şi bocitorii cutreieră uliţele;
    până nu se rupe funia de argint, până nu se sfărâmă vasul de aur, până nu se sparge găleata la izvor, şi până nu se strică roata de la fântână;
    până nu se întoarce ţărâna în pământ, cum a fost, şi până nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l-a dat. (Eclesiastul 11:9-12:7)

  • credincioşi adevărului, în dragoste, să creştem în toate privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Cristos. Din El tot trupul, bine închegat şi strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi primeşte creşterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei şi se zideşte în dragoste.

    (Ef. 4:15-16)

    Tocmai ce am citit articolul Anglican Church a Twitter over empty pews.

    În ritmul de pierdere a 13000 de membri în fiecare an, Biserica Anglicană din Canada riscă să dispară în anul 2061!!! Iar situaţia nu este singulară!

    Bietul arhidiacon, rămas fără enoriaşi, e nevoit să închidă biserica şi să deschidă contul de Twitter.

    Noile forme de evanghelizare moderne (post, hiper-moderne, s-ar poticni pretenţioşii) par a fi un mod (cât de eficace?) de a mai sensibiliza conştiinţele care au atât de multe oferte duminică dimineaţa. Cu atâtea paradisuri comode, la distanţă de un click, ce rost mai are apariţia a încă unuia, cu acces garantat tot printr-un click?! Când transcendentul e imanentizat prin sunet şi culoare, vizualizat chiar Full HD, când ne proiectăm patimile în ipostaze eroice şi când ne minţim pornirile cu emotivităţi pseudomorale în dulcegăriile de la TV, ce rost mai are vocea tulburătoare a Celui care ne incomodează existenţa cu aşteptari de pocăinţă, dragoste şi fapte bune, toate acestea pe bune, nicidecum regizate, lucrate în Photoshop?

    Mă cutremură gândul că în scurt timp vom pierde contactul real cu oamenii reali. Mă îngrijorează perfizia minciunii bine ticluite în spatele tastelor şi al emoticonilor, trăind în hiperrealitatea care ne fură realitatea crudă, dar naturală, a atingerii umane. Lacrimi, dureri, rugăciuni, mustrări, bucurii, revelaţii, toate pierdute şi recuperate difuz într-o mare de biţi…

    Este mult, mult mai comod să îl ţin pe semenul meu la distanţa unui ecran şi a unui cont de Facebook, Twitter, blog,  etc., decât să îmi cunoască viaţa reală. Virtualitatea se obţine, de cele mai multe ori, printr-o

    desfigurare a realului = cenzură + prelucrare utopică a realului.

    Fiecare pare a fi propriul demiurg, plăsmuitorul proprii creaţii/imagini, aflat într-o competiţie acerbă cu ceilalţi demiurgi ai lumilor virtuale. Cel puţin în viaţa reală, ipocrizia poate fi deconspirată, iar atunci se acordă celui căzut şi recuperare, consiliere, revigorare. În spaţiul virtual, hipercamuflajul atrage hiperinflaţia iar exarcebarea oricând poate curge tulmutos spre demenţă. Pixelii şi tastele pot suporta ceea ce nu putem oferi în realitate, faţă în faţă. Mediocrităţii sau momentelor umane de slăbiciune din viaţa reală i se contrapun performanţele zămislite de algoritmele maşinilor. Aceste performanţe  pot fi notabile, benefice dar pot devia şi în deliruri periculoase.

    Nu cred că putem digitaliza rugăciunea, vegherea, iertarea, închinarea şi mai ales dragostea. Putem doar să ne jucăm cu simulacre ale lor, aşa cum facem (câteodată? de multe ori?) şi în viaţa reală.

    Euharistie sacerdotală, în sensul comuniunii cu Trupul lui Hristos, pângărită de icoanele perfecte ale măştilor umbrelor noastre, cei care am fost cândva nu internauţi, ci oameni…

    Est modus in rebus!

    PS.

    Îmi va fi scuzată viziunea puţin pesimistă din rândurile de mai sus, dar cred că e bine să fim conştienţi că în procesele şi artefactele care ne aduc comoditate, pe lângă câştiguri,  trebuie să contabilizăm şi pierderile.

    Tema digitalizării vieţii eclesiale poate fi extinsă prin nişte lecturi pe care le găsesc foarte atractive  (atractive nu în sensul satisfacerii vanităţii cunoaşterii ci în sensul responsabilităţii pastorale, de a căuta dreapta măsură în lucrurile de care ne putem folosi, fără a le lăsa să ne robească):

    Douglas Estes – Sim Church. Being the Church in the virtual world

    John Mark Reynolds & Roger Overton – The New Media frontier. Blogging, vlogging and podcasting for Christ

    Shane Hipps – Flickering Pixels. How technology shapes your faith

    Jesse Rice – The Church of Facebook. How the Hyperconnected Are Redefining Community