Atheism is a purely negative ideology, which is its problem. If one does not believe in God, what should one believe in instead? Dawkins thinks he has an answer – science – but his understanding of the term is embarrassingly crude and empirical.
(Daniel Lazare, Among Disbelievers, The Nation, 10 May 2007)
Falsa cunoaştere a lucrurilor banalizate
Lucrurile cele mai comune, răspândite, comercializate, par a fi şi cel mai puţin înţelese, valorizate, preţuite. E în natura realităţii umane, sociale şi culturale ca inflaţia unui lucru să-i altereze structura valorică. Iar acest pericol perfid este cu atât mai mare în era multiplicării, a reproducerii industriale, seriale. În acest context, nu ascund faptul că mă indispune exhibiţionismul religios, de care România are parte într-o veselie tristă, ce ţine de vreo 20 de ani. (Dacă noi, românii, avem nevoie de profesori care să ne arate cum să ne bucurăm, atunci cu siguranţă că avem nevoie şi să fim învăţaţi cum să ne respectăm unii pe alţii, respectându-ne atunci când ne punem în negoţ credinţele şi valorile.)
Aş avea toate motivele să fiu ateu dacă m-aş uita la slăbiciunile şi ipocriziile “specialiştilor” religioşi. Însă când mă uit la propria-mi natură, atât cât poate o subiectivitate să-şi arunce privirile asupra ei (iată limitele autocunoaşterii socratice, răsturnate: “în realitate însă, nimeni nu-şi vede ochiul”, spunea L. Wittgenstein în Tractatus, 5.6), am toate motivele să cred că Evanghelia este singura medicaţie pentru natura umană.
Tocmai de aceea, într-o anumită măsură înţeleg efortul de emancipare a unor conştiinţe, nesătule de ceea ce O. Goga numea spiritualitate românească:
suntem lăsaţi în părăsire şi un cler afon nu ne poate da decât o ţărănime supertiţioasă şi o clasă conducătoare păgână (O. Goga, Răzvrătirea de la Cuibul de Barză, articol publicat în Ţara noastră, 13 ianuarie 1924).
Poate că aş rămâne indiferent la indiferenţa religioasă a multora dacă aceasta ar fi argumentată cu onestitate şi cu o întemeiată cunoştinţă în cauză. Când însă văd faptul că fanatismul religios este deconspirat de ignoranţa doctă a unor dogmatici, incapabili de bunul simţ de a lua în considerare posibilitatea de a greşi (măcar din când în când), atunci când văd cum “inconsistenţele” relatărilor biblice sunt preţios “demonstrate” de afoni şi cititori de ocazie ai Bibliei, targetaţi doar pe pre-conceptele pe care le caută a le justifica cu textul biblic, în astfel de situaţii, vorba poetului, mă cuprinde o tristeţe iremediabilă! Îmi dau seama că nimeni nu are privilegiul de a fi beneficiarul exclusiv al inteligenţei, aşa cum nimeni nu este atât de blestemat încât să deţină exclusivitatea prostiei!
Omul, indiferent dacă este sau nu împopoţonat cu pretenţii intelectuale, parcă e făcut că creadă instinctual şi să se justifice raţional, atâta cât îi permite luciditatea eliberată de vanitate!
Câte aberaţii s-au spus pornind de la Biblie! Afirmaţia este la fel de valabilă atât în cazul gnosticilor eretici antici cât şi a celor atei de astăzi. Mă întreb însă: câţi dintre aceşti atei post/hipermoderni îşi oferă buna intenţie, energia şi timpul necesar studierii Bibliei, răsplătind echitabil buna intenţie, energia şi timpul necesar studierii cărţilor de popularizare a ateismului, aşa cum fac mulţi creştini?
Ieşirea dintr-o religie şi intrarea în alta – totul ţine de marketing
Aşadar, ca să înţeleg sărbătoarea de Paşte, de exemplu, îmi hrănesc sufletul cu pericopele Patimilor din Evanghelii, înrădăcinate în profeţiile veterotestamentale şi condimentate cu meditaţii patristice. Dar pentru că trăiesc într-o sociosferă zbuciumată de imperativele răsturnărilor şi ale depăşirilor, ale clamărilor orgolioase şi ale unei nevroze a noutăţii, care aşteaptă să se banalizeze şi să fie înlocuită cu o altă modă culturală, atunci mi-am rezervat ceva timp şi energie să studiez problema laicizării, a secularizării şi a noului ateism.
Cu o uşoară ironie mă întreb: oare ce poate fi mai periculos decât orbirea fanatică a fundamentalismelor religioase, violente şi intolerante? Răspunsul e mai simplu decât credeam: este mai periculoasă aceeaşi atitudine religioasă, dar cu vector schimbat şi fasonată cu exigenţe pretenţioase, dar de multe ori nerespectate . Trioul R. Dawkins, S. Harris şi Ch. Hitchens sunt mărturii ale unor pasiuni care îşi pot găsi un folos mai pacifist şi tolerant decât vituperarea oponenţilor lor, a fundamentaliştilor religioşi pe care îi condamnă, dar cu care se aseamănă. atât de mult. Până şi un ateu militant ca S. Zizek, care considera ateismul drept “moştenirea Europei, singura care poate asigura pacea atât de necesară lumii noastre” (a se citi articolul lui Defenders of Faith) este nemulţumit de turnura ideologică a ateismului “ştiinţific” practicat de cei trei.
Though Žižek announces his fidelity to atheism, his theoretical work always leaves a place for the figure of God because he grasps the philosophical and political costs of failing to do so. When one attempts to deny this place, one necessarily misrepresents the structure of signification and hides the gaps within that structure, which is what occurs in the case of the new atheists. The atheism of Dawkins and the others hides the blank spaces within the signifying order, and this is a thoroughly ideological operation. By covering up the ways that the signifier fails, the new atheism ushers in a new form of authority that ironically functions as a quasidivinity (Tod McGowan, The Necessity of Belief, Or, The Trouble with Atheism, International Journal of Zizek Studies, Vol. 4, No. 1, 2010, p. 1).
Cerinţa neimpunerii violente a unei instanţe a adevărului, proclamată conform “multiplelor regimuri de adevăr”, este încălcată brutal chiar de către exponenţii noului ateism, fapt ce confirmă rămânerea lor într-un regim al adevărurilor clare, indubitabile, care se cer apărate cu violenţă (simbolică, verbală, deocamdată). Acest blestem este, de altfel, sesizat şi de către John Gray (care numai creştin nu este), citat în finalul articolului Despre ateismul funcţional şi cel nominal. În acest sens, urmărind linia de argumentare a lui Tod McGowan, se poate observa tiparul filosofic, dar mai ales psihologic, cu filiaţie interpretativă lacaniană, că orice sistem valoric are un concept cheie, un principiu explicativ, un Dumnezeu semiotic care să umple “găurile” de semnificaţie:
Some subjects seem to be able to transcend the structural necessity of belief. The problem with manyself-proclaimed atheists is that they can sustain their atheism only by substituting a different realother to replace God. Atheist Marxists appeal to History; evolutionary biologists appeal toNatural Selection; Nietzsche appeals to the fecundity of life itself; and so on. Even though suchfigures reject the name of the God, they accept God as a structural position by filling in themissing space in the structure of signification with an explanatory guarantee. (Todd McGowan, op. citată, p. 10).
Pornind de la premisa că ateii sunt oameni nicidecum maşini de gândit, fiind condiţionaţi nu numai moral şi spiritual, ci şi istoric, biologic, educaţional, psihologic şi sociologic, cred că poate fi binevenit un studiu care să deconstruiască mitologia motivaţiilor “pur raţionale” ale poziţionării ateiste, afirmate cu surle şi trâmbiţe, scoţând la iveală subteranele unor condiţionări mai puţin vandabile şi de pus în vitrină. Cu un zâmbet pe buze, putem începe schiţarea unui profil chiar cu instrumentele ştiinţei evoluţioniste: The Chronic Dependence of Popular Religiosity upon Dysfunctional Psychosociological Conditions (Gregory Paul, Evolutionary Psychology, volume 7, issue 3, 2009, p. 398-441) şi Intelligent people have “unnatural” preferences and values that are novel in human evolutionary history, completate de articolul şi înregistrarea video Why smart people do weird things, ale aceluiaşi autor, simpaticul profesor Satoshi Kanazawa, profesor de psihologie evoluţionistă la London School of Economics.
Printre altele, luciditatea mă obligă să refuz să cred că emanciparea noului ateism este cea care va aduce libertatea pe care o promite. Comentând celebra remarcă din Fraţii Karamazov, cea în care se spune că dacă Dumnezeu nu există, atunci orice este posibil/permis (să trecem peste interpretarea utopică a lui Sartre), Tod McGowan observă că un lucru cât se poate de evident:
Atheism is the road the unfreedom. The universe of contemporary atheism—and of atheism as such—is a universe in which all events can be explained according to a system ofutility and interest. Entities within this universe behave in ways that aim at either their own goodor the good of a larger organization to which they belong. In such a universe, there is no placefor freedom. Freedom is nothing but the ability of a being to act against its own good or to reject what is in its self-interest. Through the self-destructive act, the subject frees itself from the dictates of nature and ideology, dictates that almost always manifest themselves through the prism of utility. A universe dominated by the claims of utility has no conceptual space for freedom (Todd McGowan, op. citată, p. 11-12).
Homo Indifferens nu e chiar atât de indiferent
Oricâte justificări ar aduce un Homo Indifferens în respingerea atitudinii religioase, acesta nu poate scăpa de ceea ce se numeşte reminescenţe religioase, vizibile în ţesătura de superstiţii astrologice, diabetul discursiv al umanismului laic, idolatrii tehnologice, imagologii gonflabile şi subliminale ale marketingului self-esteem, imperativele pretenţioase ale pleiadei de bussiness guru, idoli ai culturii pop, naraţiuni ştiinţifico-fantastice, kitchiurile de spiritualitate laică gen reiki, feng-shui, etc. Nu mă refer doar la terminologia împrumutată din moştenirea religioasă, ci invoc mecanisme ale tiparelor mentale golite de conţinut explicit religios (mai ales de semnificaţiile creştine), dar umplute de un conţinut care oferă o bogată hrană de digerat pentru istoricii religiilor (de la M. Eliade – Sacrul şi profanul până la Umberto Eco – În ce cred cei care nu cred?).
În prezentarea cărţii Căderea în ritual afirmam faptul că
opţiunile subiective, oricât de emancipatoare se vor a fi prezentate, nu pot decât să trădeze frustrarea şi tendinţele deicidare pe care le manifestă un om înrădăcinat în dualismul acceptării sau respingerii unui sistem de valori, al unei viziuni de viaţă şi al unui principiu explicativ. Aşadar, indiferent de indigestiile filosofico-religioase “nobile” pe care le reclamăm unii dintre noi, suntem cu toţii în aceeaşi barcă, a religiozităţii naturii umane, chiar dacă vâslim în direcţii diferite!
Emanciparea cerută de presiunea socială, culturală şi mai ales mediatică, refuză introspecţia creştină, dar nu-şi refuză inconsecvenţele logice şi morale ale religiozităţii laice. În cele ce urmează, voi încerca să surprind câteva dintre aceste inconsecvenţe, comercializate însă de noul ateism cu preţiozitatea unor adevăruri indubitabile.
