credincioşi adevărului, în dragoste, să creştem în toate privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Cristos. Din El tot trupul, bine închegat şi strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi primeşte creşterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei şi se zideşte în dragoste.
(Ef. 4:15-16)
Tocmai ce am citit articolul Anglican Church a Twitter over empty pews.
În ritmul de pierdere a 13000 de membri în fiecare an, Biserica Anglicană din Canada riscă să dispară în anul 2061!!! Iar situaţia nu este singulară!
Bietul arhidiacon, rămas fără enoriaşi, e nevoit să închidă biserica şi să deschidă contul de Twitter.
Noile forme de evanghelizare moderne (post, hiper-moderne, s-ar poticni pretenţioşii) par a fi un mod (cât de eficace?) de a mai sensibiliza conştiinţele care au atât de multe oferte duminică dimineaţa. Cu atâtea paradisuri comode, la distanţă de un click, ce rost mai are apariţia a încă unuia, cu acces garantat tot printr-un click?! Când transcendentul e imanentizat prin sunet şi culoare, vizualizat chiar Full HD, când ne proiectăm patimile în ipostaze eroice şi când ne minţim pornirile cu emotivităţi pseudomorale în dulcegăriile de la TV, ce rost mai are vocea tulburătoare a Celui care ne incomodează existenţa cu aşteptari de pocăinţă, dragoste şi fapte bune, toate acestea pe bune, nicidecum regizate, lucrate în Photoshop?
Mă cutremură gândul că în scurt timp vom pierde contactul real cu oamenii reali. Mă îngrijorează perfizia minciunii bine ticluite în spatele tastelor şi al emoticonilor, trăind în hiperrealitatea care ne fură realitatea crudă, dar naturală, a atingerii umane. Lacrimi, dureri, rugăciuni, mustrări, bucurii, revelaţii, toate pierdute şi recuperate difuz într-o mare de biţi…
Este mult, mult mai comod să îl ţin pe semenul meu la distanţa unui ecran şi a unui cont de Facebook, Twitter, blog, etc., decât să îmi cunoască viaţa reală. Virtualitatea se obţine, de cele mai multe ori, printr-o
desfigurare a realului = cenzură + prelucrare utopică a realului.
Fiecare pare a fi propriul demiurg, plăsmuitorul proprii creaţii/imagini, aflat într-o competiţie acerbă cu ceilalţi demiurgi ai lumilor virtuale. Cel puţin în viaţa reală, ipocrizia poate fi deconspirată, iar atunci se acordă celui căzut şi recuperare, consiliere, revigorare. În spaţiul virtual, hipercamuflajul atrage hiperinflaţia iar exarcebarea oricând poate curge tulmutos spre demenţă. Pixelii şi tastele pot suporta ceea ce nu putem oferi în realitate, faţă în faţă. Mediocrităţii sau momentelor umane de slăbiciune din viaţa reală i se contrapun performanţele zămislite de algoritmele maşinilor. Aceste performanţe pot fi notabile, benefice dar pot devia şi în deliruri periculoase.
Nu cred că putem digitaliza rugăciunea, vegherea, iertarea, închinarea şi mai ales dragostea. Putem doar să ne jucăm cu simulacre ale lor, aşa cum facem (câteodată? de multe ori?) şi în viaţa reală.
Euharistie sacerdotală, în sensul comuniunii cu Trupul lui Hristos, pângărită de icoanele perfecte ale măştilor umbrelor noastre, cei care am fost cândva nu internauţi, ci oameni…
Est modus in rebus!
PS.
Îmi va fi scuzată viziunea puţin pesimistă din rândurile de mai sus, dar cred că e bine să fim conştienţi că în procesele şi artefactele care ne aduc comoditate, pe lângă câştiguri, trebuie să contabilizăm şi pierderile.
Tema digitalizării vieţii eclesiale poate fi extinsă prin nişte lecturi pe care le găsesc foarte atractive (atractive nu în sensul satisfacerii vanităţii cunoaşterii ci în sensul responsabilităţii pastorale, de a căuta dreapta măsură în lucrurile de care ne putem folosi, fără a le lăsa să ne robească):
Douglas Estes – Sim Church. Being the Church in the virtual world
John Mark Reynolds & Roger Overton – The New Media frontier. Blogging, vlogging and podcasting for Christ
Shane Hipps – Flickering Pixels. How technology shapes your faith
Jesse Rice – The Church of Facebook. How the Hyperconnected Are Redefining Community
Alonewithothers's Blog 