După ce omenirea a fost martoră la primele două revoluţii industriale (cea a trasportului şi a transmiterii/comunicării), asistăm acum la a treia revoluţie, cea a transplantului. Odată colonizat spaţiul geografic, a mai rămas de colonizat spaţiul corpului uman. În arta virtuală, modificarea tehnologică a corpului este, de cele mai multe ori, o mutilare a lui, o manipulare perversă şi cinică a corpului uman care imită fragmentarea şi pierderea individului în lumea modernă tehnologizată.
Determinismul tehnologic afectează percepţia umană. Toate tehnologiile de telecomunicaţii şi nano-tehnologiile pot fi introduse acum în corpul uman, susţinându-l nu atât prin chimie cât (şi) prin tehnologie. Suntem pe cale de a devein biomaşini, oameni hiperstimulaţi. Miniaturizarea obiectelor face tehnologia asimilabilă corpului uman. Să ne gândim doar la stimulatorul cardiac ataşat atâtor pacienţi suferinţi sau să ne gândim la nanorobotica care se perfecţionează în zilele noastre. Perspectiva pare înfricoşătoare pentru P. Virilio pentru că aici nu e vorba de perfecţionarea protezei cât despre o nouă eugenie. Este vorba de endocolonizare:
J. A. Are you suggesting that the idea of the transplant revolution is identical to the concept of endo-colonization?
P. V. Yes, it is, but on the person, on human body. There is no colonization without control of the body. We are here back to Foucault, evidently. Every time a country is being colonized, bodies are colonized. (…) Thus technologa colonized the world, through globalitarianism, as we have seen earlier, but it also colonizes bodies, thei attitudes and behaviours. You need only to watch all those nerdy “internaut” types to see to what extent their behavior is already being shaped by technology. So we have this technology of absorption, or as Futurist used to say: man will be fed by technology, and technology will colonize human behavior, just as television and the compuer are doing, but this last form of colonization is much more intimate, and much more irresistible form. This is scary! It is neo-eugenism, endo-technological eugenism! (John Armitage (Ed.), Paul Virilio: from modernism to hypermodernism and beyond, Sage, 2000, p. 43-44)
Având aceste premise, este uşor de crezut de ce în universul lui P. Virilio, oamenii nu-şi vor mai crede ochilor. Credinţa lor în percepţie devine sclavul percepţiei în vederea/imaginea mediată tehnologic. Tehnologia pare a ne oferi ceea ce filosofii greci ne-au sugerat a fi valorile fundamentale ale vieţii: Binele, Adevărul şi Frumosul. Binele de astăzi este cel al performanţelor medicale şi al ultimelor tehnologii, Adevărul este oferit de calculul rece al instrumentelor iar Frumosul este mijlocit de tehnicile de prelucrare ale imaginilor şi sunetelor pentru că, nu-i aşa, vizibilitatea este centrală validării ştiinţifice şi demonstraţiilor tehnologice.
Câmpul vizual este acum redus la ecranul dispozitivelor, al aparatelor.
Hence, Virilio’s conceives of vision machines as the accelerated products of what he calls „sightless vision” – vision without looking – that is itself merely the reproduction of an intense blindness that will become the latest and last form of industrialization: the industrialization of the non-gaze. (John Armitage, Beyond Postmodernism? Paul Virilio’s Hypermodern Cultural Theory, CTheory, 11/15/2000)
Aceată “percepţie pură” pare a ne oferi un declin, o diminuare a realităţii. Imaginile, atât de uşor de creat, prelucrat şi difuzat prin noile tehnici performante, devine o muniţie, folosită nu doar în războaie (cel din Golf,1991, interpretat de J. Baudrillard, sau cel din Iugoslavia, 1999, supus analizei de către P. Virilio) ci şi în comunicarea de masă. Sexul virtual, pornografia de pe internet confirmă înlocuirea emoţiilor cu consumul imaginilor produse şi administrate tehnologic. Feminismul cybernetic este văzut de către P. Virilio o formă de fundamentalism tehnologic, o religie a celor care cred în puterea absolută a tehnologiei.
Prin bordamentul informatic, lascivitatea vizuală şi dependenţa de stimuli vizuali, exarcebaţi de performanţele tehnologice, putem extinde la întreaga sferă a comunicării sociale îngrijorarea lui Kafka cu primive la cinema:
Cinematograful implică îmbrăcarea ochiului într-o uniformă (Gustav Janouch, Conversations with Kafka, New Directions Publishing Corporation, 2nd edition, 1971, p. 160.).
Aşa cum remarca şi J. Armitage (John Armitage (Ed.), Paul Virilio: from modernism to hypermodernism and beyond, Sage, 2000, p. 26), analiza critică a modernităţii, a percepţiei tehnologiei la Paul Virilio este catrastrofică, pesimistă dar nu fatalistă. Putem observa în câmpul realităţilor şi mecanismelor cotidiene suficiente exemple ale logicii cultural e prezentate în studiile lui P. Virilio. Realitatea cotidiană ne oferă din plin exemple de narco-capitalism consumerist, de logistică a percepţiei, într-o societate determinată de construcţiile autostrăzilor de informaţii, folositoare, benefice atâta timp cât ne păstrăm independenţa şi spiritul critic faţă de ele.
Hipermodernismul analizat de P. Virilio ne întăreşte convingerea că trebuie să ieşim din asumpţiile polarizatoare referitoare la modernism şi postmodernism. Este clar că am intrat într-o logică culturală nouă, a hipermodernismului, a intensificării şi excesului.
