Aparent, antiamericanul se mulțumește să-și afișeze ostilitățile fără contrapartidă pozitivă. Pe stradă, concurs de pancarte insultătoare. În cancelarii, pur și simplu denigrarea strategiei adoptate de „the ugly american” trece drept reflectarea superiorității punctului de vedere al denigratorului, el nu are nimic de adăugat. În sălile tribunalelor și în amfiteatre, un zâmbet care se vrea isteț încununează, înverșunarea cu care e atacat Bush, copilăria lui în puf, interesele lui petroliere, excesele lui alcoolice și religioase. Iată ceea ce înalță o elită europeană, sobră și rațională, inutil s-o mai precizăm, mult deasupra relei-stări americane. Să nu fim stupizi! Dacă Europa antiamericană se exonerează de la a mai opune un program altui program, proiecte de viitor altor proiecte de viitor, trebuie să înțelegem că ea nu mai are nevoie de argumente, pentru că ea își este sieși dovadă și argument; ea consideră indecent să mai stea la dispute despre prezent și viitor, pentru că ea deține formula fermecată care deschide toate ușile; prezența reală și Vestea cea Bună este ea însăși.

Să nu credeți cumva că defăimătorii de scenă și de salon sunt lipsiți de ideal. Ei sunt idealul. Ei demonstrează zilnic lumii că se poate trăi ca și cum lumea n-ar exista. Ei refuză totuși să fie acuzați de egoism, se dau pe ei îmșiși drept pildă, Europa trăiește în pace, trăiți cu toții în pace! Imitați-ne! Ei predică. Ei oficiază. Fiecare banderolă ostilă își are un verso pozitiv, o oglindă invizibilă în care antiamericanul se adulează pe sine. Che Guevara? Ucigașul plătit al „serviciilor” sovietice nu mai are valoare decât ca poster. Dictatura proletariatului nu mai aduce bani, doar icoana martirului mai înseamnă ceva, Che Guevara cu sufletul lui Cristos.

Profesiunea de credință antiamericană constă într-o teză și în corolarul ei. Teza: răul nu există. Corolarul: singurul rău este că americanii cred în rău. Europeanul trebuie să se pună pe sine la încercare dincolo de rău, precum Cristul nihilist imaginat de Nietzsche, mereu în avans cu câteva fantasme. Vestea cea Bună, pe care Nietzsche o botează „budistă” prelungindu-i pe Schopenhauer și Tolstoi, prescrie „un nou mod de viață, și nu o nouă credință”. Să înțelegem de aici că „practica evanghelică” nietzscheeană înseamnă să existăm în inocență precum copiii, să trăim aici și acum ca în ceruri, după pilda lui Cristos care, „într-un mod sublim de împingere a hedonismului spre extrem”, urcă pe cruce pentru a ne învăța că beatitudinea este imediată. Chiar și răstignit, Isus nu suferă și nici nu moare, „orice idee despre moarte este absentă în Evanghelie, moartea nu e o punte, o trecere, ea este absentă pentru că ea aparține unei alte lumi, aceea care este doar a aparențelor.”[F. Nietzsche, L’Antechirst, Gallimard, Idees, p.61]

(André Glucksmann, Noua ideologie franco-germană, publicat de Vlad M. pe site-ul În Linie Dreaptă)

Iată și o sinteză oferită de același Vlad M.:

„In God We Trust”, Distincția între bine și rău, justiția, încurajarea antreprenoriatului, recunoașterea meritului și a performanței, apărarea trecutului, glorificarea eroilor (SUA este singura țară din Occident care a păstrat intact cultul eroilor și tradiția războinică) și a înaintașilor separă cu mai mult de un ocean America de Europa. Sunt două lumi diferite.

În Uniunea Europeană, toate acestea au dispărut din spațiul public, grație deconstructivismului promovat de intelectualii europeni (recunoscuți radicali sau așa-ziși „moderați”, lupi în blană de oaie). Ce se mai vede astăzi pe Bătrânul Continent? Nici o urmă a gloriei de altă dată: socialism cu față umană, nu capitalism; egalitate, nu meritocrație; ecologism anti-industrial, nu viziune economică; dependență interesată de Rusia, nu tăria de a rezista Moscovei; un așa-numit pragmatism moral ce a înlocuit tăria de caracter și îi face pe europeni să îi critice pe evrei când se apără, dar să refuze recunoașterea Hezbollah ca grupare teroristă; internaționalism post-, dar mai ales anti-național, nu patriotism; o identitate incertă, cu silă față de trecut; multiculturalism și unitate în diversitate, nu „e pluribus unum” (din mai mulți – unul, moto-ul SUA); ateism agresiv, nu creștinism și „In God We Trust”.

Departe de a nega privirile superioare dintre americani și europeni, cred totuși că în Europa se trăiește încă cu impresia că America nu a început să se ”europenizeze”, adică să o ia serios către valorile de stânga, supralicitându-se imaginea tradițională, conservatoare a Americii (am oferit câteva elemente pentru o discuție asupra antiamericanismului în articolul Ura de sine a Americii). Relativism valoric, anticreștinism fățiș, chiar instituționalizat, corectitudine politică, multiculturalism ce forțează brutal semnul de egalitate între toleranță și relativism, sufocarea individului de către regulile și normele interesului dictate de guvern sau corporatii, consumism și plezirism extrem, chiar exhibiționist, presiunea turmei transpusă în termenii unei laude a masei de ”fani”/abonați-”followers”/consumatori, etc., iată câteva dintre trăsăturile măștii minunatei lumi în care trăim, de o parte sau alta a Atlanticului.

În așteptarea înțelegerii diferențelor dintre utopia americană și cea europeană, vom zburda grațios prin tot felul de prejudecăți convenabile precum cea din imaginea de mai jos.