The most influential artist to fall under Madame Blavatsky’s spell was Wassily Kandinsky, often credited with being the first abstract artist. In his highly influential book On the Spiritual in Art (1911), Kandinsky affirmed the neo-Platonic doctrine that “everything has a secret soul”—the stars, moon, woods, flowers. The pathology of modern society, he said, consists in its failure to discern the soul in all things: “In this era of the deification of matter, only the physical, that which can be seen by the physical ‘eye,’ is given recognition. The soul has been abolished.”
The reason Kandinsky rejected realism in his art was that he associated it with materialism. If artists follow the rule to paint “only what the eye sees,” then clearly they are limited to material objects. Kandinsky decided that the way to get rid of materialist philosophy was to get rid of material objects in favor of abstraction. Abstract art, he said was “less suited to the eye than to the soul.” It would liberate the mind from “the harsh tyranny of the materialistic philosophy,” becoming “one of the most powerful agents” of spiritual renewal. Kandinsky’s style is called biomorphic abstraction because its forms echo the curved lines of living things.
SPIRITUAL EVOLUTIONISM
BIOMORPHIC ABSTRACTION
7-18 Wassily Kandinsky
Yellow, Red, Blue, 1925
7-19 Franz Marc
Horse and Eagle
Art as an agent of spiritual renewal
To support his Theosophy-inspired spiritualism, Kandinsky appealed to the rise of atomic theory. Newton had presumed that the atom is a hard, solid mass, like a tiny billiard ball. The term atom literally means something that cannot be further divided (Greek: a = not, tomos = cut). But in 1911 Ernest Rutherford shot atomic particles at a paper-thin sheet of gold foil, and was amazed to discover that most of the particles went right through! Only a few zinged off in various directions—which told him that atoms consist mostly of empty space, with a tiny nucleus in the center. Suddenly, the world of ordinary experience seemed like an illusion. The floor beneath your feet, which seems so solid, is really mostly empty space. The quantity of matter it contains is miniscule. It holds you up mostly by fields of force within the atom.
Many seized on the new atomic theory as scientific support for philosophical idealism (the doctrine that reality is ultimately mental,not material). “The universe begins to look more like a great thought than like a machine,” exulted physicist James Jeans in 1931. “Mind no longer appears to be an accidental intruder into the realm of matter . . . we ought to rather hail it as the creator and governor of the realm of matter.”
Kandinsky likewise heralded the new physics as the end of materialism. “The collapse of the atom model was equated, in my soul, with the collapse of the whole world,” he wrote. “Suddenly the stoutest walls crumbled. . . . Science seemed destroyed: its most important basis was only an illusion.” Indeed, is there even “such a thing as matter?”
The world seemed to be dissolving into invisible forces, which seemed akin to spiritual forces. Franz Marc, whose Horse and Eagle is shown above, used lines of force in his paintings to suggest those invisible energies, which he incorporated into a pantheistic view of nature. In his words, “I want a style [expressing] a sensitivity for the organic rhythm of all things, a pantheistic empathy with the vibration and flow of blood in nature.” Historians often lump together all forms of abstraction. Yet geometric abstraction, with its straight lines and right angles, was formalist (lower story). Biomorphic abstraction with its rounded organic shapes, was expressive (upper story). As Gene Edward Veith notes, even as art grew abstract, it continued to show the same bifurcation into “the formalistic and the expressive” modes.
We can recognize the same divide in architecture (below). Whereas formalist architecture had produced austere glass-and-steel boxes, inspired by ideals of geometry and balance, expressionist architecture produced organic or biomorphic shapes, with a sense of movement. (…)
(Pearcey, Nancy, Saving Leonardo: A Call to Resist the Secular Assault on Mind, Morals, and Meaning, B&H Books, p. 198-200.)
-
-
Ernesto Che Guevara s-a autodefinit ca “guerrillero”, ca luptător de gherilă, o mașină de ucis. Ernesto Che Guevara a fost unul dintre fondatorii poliției secrete din Cuba, nu știu dacă Dl Ponta știe. Che Guevara a fost un misionar, un desperado al Revoluției și a murit pentru ideile sale. Eu nu știu dacă Ponta e gata să moară pentru ideile sale, mai degrabă pentru afacerile sale. (Vladimir Tismăneanu)
-
Am toate motivele să cred că istoria prezentului este un elogiu nebun al nihilismului de orice fel, nihilism care beneficiază însă de perfida industrie a cosmeticii valorice a mass-mediei. Vorba proverbului, ”o pădure creşte într-o mie de ani dar focul o distruge într-o noapte”. Ori fiorul tragic al focului distrugător este acum extirpat prin modul în care calamitatea este transformată în spectacol. Aparent am ajunge astfel la nihilismul voios de care vorbea Fr. Nietzsche, reinterpretat de G. Vattimo ca fiind stadiul nihilist, postmodern, al societății de azi. Dar atunci când proximitatea erorii este naturalizată prin ignoranță/demonizare/reinterpretare părtinitoare, atunci vom avea o societate negativă, fără fundamente, fără adevăruri de apărat ci doar propoziții incomode de respins, o societate care este fără de sfârșit pentru că nu mai are viitor…
-
Câteodată nu pot să îmi ascund fascinația onirismului nocturn, romantic în esența lui, în care simți fiorul care face ca o lume să se clădească și să se distrugă în egală măsură. Liniile clare și distincte ale raționalizării (apolinice, diurne, ca să folosesc dihotomia lui Nietzsche trecută prin filtrul antropologiei imaginarului lui Gilbert Durand) sunt estompate de domeniul petelor, al penumbrelor care valorizează fiecare petic de lumină. Gotic sau latin, acest fantastic nocturn e scena în care natura e martora deloc tăcută a dramelor umane. Atunci când chipul semenului e umbrit de demonii care-l chinuie întru ură și distrugere, natura ne devine partenerul întru odihnă și dragoste. Următorul pasaj al lui Shakespeare e grăitor pentru idealizarea naturii ca refugiu al unei iubiri imposibile:
Come, gentle night; come, loving, black-browed night;
Give me my Romeo; and, when I shall die,
Take him and cut him out in little stars,
And he will make the face of heaven so fine
That all the world will be in love with night… (W. Shakespeare, Romeo and Juliet, Act 3, Scene 2, 20)Ieșirea din cetate ne dă prilejul să vedem mai bine grădina pe care am pierdut-o și pe care o idealizăm prin poezii. Dar poate că tocmai ăsta e și rolul poeziei: a ne (re)învăța un limbaj și o (re)experimentare a unei lumi ale căror poduri/lianturi au fost extirpate din natura noastră prin mecanismele noastre reflexe de supraviețiure animalică, de dominație în câmpul social, de sclavi ai producției economice și tehnologice.
Notă:
Pentru o discuție foarte instructivă asupra procesului de separare dar și de reîntâlnire dintre artă/literatură și religie recomand Modes of Faith. Secular Surrogates for Lost Religious Belief a lui Theodore Ziolkowski (Chicago University Press, 2007) și The Re-enchantment of the World: Art versus Religion, scrisă de Gordon Graham (Cambridge, 2007).
-
Filosofii vorbeau în antichitate despre ”apeiron” sau indefinitul din care și în care se topesc lucrurile opuse care dau consistență lumii noastre fizice. În acest proces ”urcușul și coborâșul sunt unul și același lucru”, spunea Heraclit.
Modernii au valorizat tensiunea opozițiilor ca fiind secretul progresului, ca ceea ce ține nu atât de natura fizică cât de cea rațională. Antinomiile rațiunii lui Kant s-au schimbat în opoziția determinanților care stă la baza procesului dialectic, teoretizată abstract de Hegel și aplicată apoi de Marx în câmpul științelor sociale.
Modernitatea târzie ne ademenește cu fascinația dreptului de a avea dreptate nediferențiat, egalitarist. Orice inepție veselă e acum vecină valoric cu verbul bine gândit. Opozițiile vecine sunt mai mult la nivelul psihicului, al imaginației. Simetriile și asimetriile cu tot felul de opoziții, de însușiri contradictorii, se impun ca expresii ale abisului psihologic, ale acelui mănunchi de euri destructurate de filosofii postmoderni. Estetica întrepătrunderilor dintre opoziții se dorește a fi acum resursa de creativitate care dă culoare unei realități marcată de istoriile trecute, prea cenușii și dogmatice pentru noul gust. Lichiditatea vremurilor noastre permite orice permutare, orice ”efect vizual”, orice colaj cu pretenție de originalitate.
Ca o ilustrare a comicului/parodiei în care lucrurile serioase ale filosofiei au fost topite în demență imagologică, gonflabilitate vizuală care precede și determină ceea ce este cu adevărat important, vă ofer mai jos două expresii ale ceea ce teoretic ar trebui să fie ”coincidentia oppositorum” în domeniul filosofiilor politice. (La rece vorbind, atât fascismul cât și comunismul aparțin socialismului, deci nu ar fi chiar atât de antagonice așa cum ne lasă unii istorici și politicieni să credem).
1. ”Prin noi înșine” liberal reloaded!
(via Politeia)
2. Revoluționarul dandy, privat de procesul dialectic al revoluției (nu are nici teză, nici antiteză, deci nici sinteză)
(via Kamikaze)
Poate că Heraclit avea dreptate: ”urcușul și coborâșul sunt unul și același lucru!” Doar că energiile manifestate în cele două momente sunt de polarități diferite!
