Bolile din politica mioritică, ieșite la iveală mai ales în ultimele 2 luni, dau seama despre indiferența sau nervozitatea care ne trădează deopotrivă propriile boli. Mitul neutralității nu e decât o plapumă confortabilă pentru adicția superiorității și superficialității care ne caracterizează pe mulți.

De exemplu, în  loc să se discute pe baza unor criterii valorice despre

– plagiatul primului ministru,

– despre furtul masiv de la referendum, organizat în conditii “impecabile”,

– despre impostura, ipocrizia, patologiile și inabilitatea celui care acum e președinte interimar,

– despre lovitura de stat care a șocat Europa,

– despre prabușirea economiei, a cursului de schimb,

– despre (re)orientarea geo-politică, care dă seamă despre valorile pe care ni le asumăm,

am ajuns să discutam

– despre suavul badea Vasile care îl strigă pe dealuri pe nenea Popescu,

– ori inghitim agenda istericalelor de la Antene și a “profesionistilor” ei,

– ori profețim superior și insensibil soarta plebeilor care nu ne ascultă înțelepciunea!

Adica în loc să beneficiem de șansa de a ne ispăși păcatele ca indivizi și ca națiune, noi ne cam bălăcărim în pulsee viscerale, debităm tot felul de minciuni și aruncăm cu pietre asupra țapului ispășitor, tocmai ca strigătul nostru cât mai strident să ne acopere vinovațiile și compromisurile. Asta spune foarte mult despre fibra “morală” a noastră, a românilor, despre inabilitatea de a stabili și respecta legi/ obligații/juruințe/standarde, cu riscul de a părea previzibili și monotoni. Ondulatoria comportamentală și valorică în raport cu interesul de moment suveran – asta e filosofia de supraviețuire a speciei noastre! Nicio viziune, planificare, ambiție pe termen lung!

Nicio reformă morală și spirituală nu pare a schimba structura amorală a poporului, îmbăiat și îmbătat cu dulcegăriile celui care îl mituie cu comoditățile cele mai mari! Române, dormi linistit, lucreaza alții pentru tine! Dar atunci nu mai ai dreptul să-ți plângi nici măcar în doine destinul-ți mizerabil!

Umblă pe Facebook o imagine a unui copil la rugăciunea sa de seară:

DOAMNE AJUTA-NE SA SCAPAM DE DIAVOLUL TRAIAN BASESCU si de clica lui PDL-ista ! AMIN !

O astfel de ”realizare” propagandistică de diabolizare, tipică totalitarismului, este expresia cât se poate de clară a primitivismului cu care simboluri sacre sunt târâte în lupta politică. A-L implica pe Dumnezeu în angrenajul ambițiilor politice, a-L face agent electoral, a-L manipula pentru binele îngust al unei partide, toate acestea au fost experiențe triste pentru Israel în vechime. Cărțile Judecători și 1 Samuel sunt o cronică a încercărilor de manipulare a lui Dumnezeu în favoarea ambițiilor minore, ca o replică răsturnată a cărții Iosua, unde voințele umane au fost supuse voii lui Dumnezeu. De altfel poate fi verificată cauzalitatea dintre modul în care degradarea standardelor morale și ale vieții devoționale crește ispita de a specula atragerea simpatiei divine în treburile orgoliilor naționale/de grup! (chestiune valabilă și pentru ”iluminații” noului ateism, hipercreduli și captivi propriului univers valoric și divinității mascate în ego-ul uman)

De fapt modalitatea de manipulare a imaginarului și experienței religioase cu astfel de ”rugăciuni” dă seamă de mercantilismul unei minți diabolice. Ori citind mitologia străveche, dar și cea contemporană, putem lesne observa că românul nu are standarde morale foarte clare pentru a face diferența dintre diavol și Dumnezeu. Pentru mulți români diavolul și Dumnezeu sunt deopotrivă parteneri reduși la interes imediat, supus orizontului îngust, minimal, animalic în instinctul de supraviețuire. Fă-te frate cu dracu’ pentru a trece puntea spre Dumnezeu, evident, ciopârțit de sfințișori! Dumnezeul anonim e de fapt mai puțin dispus și binevoitor întru ajutorarea bietului român, în imobilitatea Sa, decât diavolul șarmant, mereu dispus la a-ți face propuneri ”care nu pot fi refuzate”, vorba lui Don Vito Corleone. Cel ”prea de sus”, ”cam greu accesibil”, e înlocuit cu cel ”prea de jos”, dar mereu ”disponibil”! Dacă imaginarul altor popoare viza construiri de civilizații, cucerirea imperiilor, implica elemente de universalitate umană, imaginarul românesc, inclusiv cel religios, este angrenat în șantajarea vecinului prin moartea caprei sale. Ambițiile sătești sunt la fel de puternice până și în buricul Bucureștiului! Când ai săpată până în măduva oaselor o astfel de structură morală, atunci e clar că nici măcar prea-măritul și atotputernicul Dumnezeu nu poate scăpa tiparniței imaginare mioritice.

Să nu confundăm atitudinea civică cu emoțiile religioase, chiar dacă atitudinile civice benefice pentru societate ar trebui să se bazeze pe valori morale care transcend istoria. A promova și apăra adevărul (limitat, atât cât îl putem discerne din noianul de informații din sfera socială), cinstea, binele public, corectitudinea, grija față de cei în nevoi, responsabilitatea, domnia legii, toate acestea presupun orizonturi morale indisolubil legate de precepte religioase. Dar a pune în cârca lui Dumnezeu realizările, micimea, ura, ranchiuna și torentul de minciuni ale noastre dă seama de o formă de egoism flamboiant, malefic, captiv propriilor ficțiuni. Fără o purificare a minții, o recunoaștere a izvorului de ranchiună și răutate care zace în fiecare din noi nu vom face alceva decât să mimăm stâlcit acțiuni sfinte. Atunci vom invoca puterea divină ca să ne ascudem de fapt propria responsabilitate iar apelând la voia divină vom ascunde de fapt incapacitatea noastră de a evalua propriile erori, păcate și slăbiciuni!

Până și jockerul tragi-comic al plaiurilor mioritice a recunoscut cum propria-i ambiție de a-l privatiza pe Dumnezeu a fost o eroare. După o bătaie usturătoare a echipei de fotbal Steaua București, prefațată de o presupusă dar foarte sigură revărsare a harului divin, G. Becali s-a văzut înfrânt și a recunoscut: ”Dar ce, Dumnezeu nu are altceva de făcut decât să se uite la meciurile de fotbal ale Stelei?”

Chiar dacă ni-L imaginăm pe Dumnezeu ca pe o proiecție a bolilor noastre, prelucrate estetic, chiar dacă Îl transformăm într-o societate de asigurări pentru temerile noastre, mai ales a fricii de moarte, chiar dacă Îl așezăm ca amplificator atotputernic al dorinței noastre de răzbunare și de judecată a semenilor, chiar dacă ni-L imaginăm după chipul și asemănarea noastră, s-ar prea putea să fim confruntați cu momentul în care vom da socoteală pentru produsele imaginației noastre și să avem parte de focul mâniei Lui, în care ne rugam să cadă potrivnicii noștri.

Așadar, mare atenție la drăcușorii din mintea noastră care se ocupă cu industria acțiunilor divine!

Apropos, cum ar fi să ne imaginăm focul?