Sunt drumuri pe care, ca orice muritor, le parcurg singur. Drumul prin întunericul rece al nopții, prin suferința trupului, prin moarte sunt solilocvii mute ce tânjesc spre desfătarea vocii și chipului celui (celei) iubit(ă).
Cu gândul la popasul odihnitor în brațele celui de departe filtrăm culori, sunete, idei și vise plămădite în singurătate. În aceste drumuri singuratice nu atât distanța cât timpul măsoară tăria iubirii și slăbiciunea unei inimi care se teme, speră, se zbate în incertitudini și totuși tânjește dincolo de ceea ce ochii îi oferă. Drumurile singuratice prin noapte, boală, suferință și moarte sunt cântece șoptite, chemări ale locului căruia îi aparținem.
Oricare ar fi finalul călătoriei (iubit/soț sau Dumnezeu), drumurile singuratice sunt de fapt prilejuri să ieșim din gâlceava cu alții și cu noi înșine pentru a ne desfăta în bucuria de a fi cu celălalt. A fi departe pe un astfel de drum singuratic este, din păcate, cel mai eficient mod uman de a învăța cum să aparținem altuia/Altuia!
(Interesant cum valențele relației de iubire dintre doi oameni se potrivesc de minune și relației cu Dumnezeu! Poate că de fapt noi încercăm să imităm un original pierdut pe un drum vechi din istoria trecută.)
Alonewithothers's Blog 