Să încerc o cheie de lectură neoficială, ”rebelă” față de ”mainstream”-ul majoritar: învierea e unitatea de măsură pentru cei care au o poftă teribilă de viață, sunt pozitivi și deschiși; învierea este factorul demolator al lozincilor pe care ni le înfingem în minte cu atâta automulțumire!
Ce ar fi să ne jucăm puțin și, în bună manieră deconstructivistă, să ”deconspirăm” voința care stă în spatele respingerii savante sau a persiflării batjocoritoare a învierii: obtuzime a minții, fanatism al limitei, negare stridentă, o imensă dependență de obișnuit/previzibil/controlabil (exact aceleași calități care sunt aplicate celor care sunt cât se poate de religioși! – a se citi și remarca lui Czeslaw Milosz din The Discreet Charms of Nihilism).
Trebuie să recunoaștem că în mărturiile Evanghelilor până și cei mai credincioși discipoli ai lui Isus au ajuns sceptici/agnostici în lipsa celui pe care tocmai l-au îngropat. Fără înviere cu toții am fi fost niște atei cuminți, dar teribil de nenorociți:
Dacă nu este o înviere a morţilor, nici Cristos n-a înviat. Şi dacă n-a înviat Cristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică, şi zadarnică este şi credinţa voastră. Ba încă noi suntem descoperiţi şi ca martori mincinoşi ai lui Dumnezeu; fiindcă am mărturisit despre Dumnezeu că El a înviat pe Cristos, când nu L-a înviat, dacă este adevărat că morţii nu învie.
Căci, dacă nu învie morţii, nici Cristos n-a înviat.
Şi dacă n-a înviat Cristos, credinţa voastră este zadarnică, voi sunteţi încă în păcatele voastre, şi prin urmare şi cei ce au adormit în Cristos, sunt pierduţi.
Dacă numai pentru viaţa aceasta ne-am pus nădejdea în Cristos, atunci suntem cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii! (1 Cor. 13:13-19)
Oricât și-ar însuși pseudo-vitalitatea apetisantă și colorată pe care o reclamă, imensa cultură de azi disprețuiește darul învierii, lăsându-și consumatorii condamnați la un blocaj/încorsetare mentală în limitele propriilor neputințe, a morții, a degradării și nonsensului. Supralicitarea și idolatrizarea științei au menirea de a o transforma într-o nouă religie, singura supapă de speranță pentru minunata lume în care trăim (nu radical mai sensibilă și lipsită de erori dacă o comparăm cu Evul Mediu – o istorie a erorilor oficializate iar apoi demascate din știință ar trebui să ne insufle ceva scepticism față de tendințele dogmatice ale scientismului vesel de azi). De altfel este uimitor cât de mult ținem la nimicul nostru și cât de mult încercăm să-l colorăm. În falsificarea propriilor erori suntem dispuși să renunțăm la partea periferică a folclorului nostru mitologic, dar ne apărăm presupozițiile metafizice indiferent de indicațiile ”dovezilor”.
Tocmai pentru că ne știe mintea care ne minte atât de ușor (sedusă chiar de așa zisele dovezi care trec dincolo de predispoziții și preconcepte – sursă a iluziilor/falsificărilor din istoria științei, mai ales a știenticismului), Dumnezeu ne-a lăsat mărturia învierii ca dovada care este acceptată printr-un act de voință deliberat. Aici nu există umbre și penumbre, ci doar alegere, care apoi, evident, poate fi împopoțonată cu tot felul de argumente…
Învierea e promisiunea lui Dumnezeu pentru un nou început. Început care e oferit cât se poate de fair doar după ce am încheiat conturile cu propria moarte, sursă a nihilismului pe care, într-un mod cât se poate de irațional, îl adulăm:
Dar acum, Cristos a înviat din morţi, pârga celor adormiţi.
Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor. Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Cristos; (1 Cor. 15:20-22)
He Qi, The Risen Christ
Și totuși am o întrebare: oare cum ar arăta lumea de azi, de aici, dacă creștinii care sărbătoresc Paștele ar crede și trăi credința în Isus Cel Înviat din morți? Se pare că încă mai avem de luptat cu rămășițele de necredință din noi …, sau poate că am făcut din înviere o nouă lozincă!
