A people that values its privileges above its principles soon loses both. (Dwight D. Eisenhower)
Tăcerea din lumea virtuală din ultimele 6 săptămâni a fost cât se poate de productivă în lumea reală. În această perioadă m-am inserat ca un corp – străin și familiar în același timp – în sistemul educațional din British Columbia. În timpul practicii pedagogice am avut prilejul să văd, ca student-teacher (ce oximoron ciudat), cum arată edenul cu care se laudă canadienii. Iată câteva observații foarte generale, preliminarii la o analiză mai detaliată.
Prima imagine e una a organizării și dotării materiale vecine cu lăfăiala (și acum îmi aduc aminte cum în România veneam la școală cu materialele printate și multiplicate din cheltuiala proprie pentru că liceul nu avea xerox, sau era o limită de copii care puteau fi făcute, fapt ce ar stârni aici, în Canada, mici convulsii de indignare revoluționară). Este interesant sistemul de alegere a cursurilor și profesorilor de către elev, dar tocmai acest aspect trădează și slăbiciunea lui, faptul că sistemul de educație e un mic talcioc ce se prezintă în termenii moderni de marketing instituțional.
Dar nu despre lucruri vreau să vorbesc aici (deși ele sunt importante în economia educației), ci despre oameni. De la strânsorile sistemului de educație românesc, care încorseta elevul în tipare erodate, tocite de timp și ineficiență, iată-mă acum la cealaltă extremă, la strânsorile sistemului care trebuie să satisfacă clientul rege, elevul fără niciun fel de complex și grijă. Și, oricât de benefic ar fi acest sistem pentru copii, am toate motivele sa cred că el e asemenea unei licori ademenitoare care în timp produce un cancer de toată frumusețea. Ori ce mai contează estetica atunci când supraviețuirea e cu totul compromisă?
Ca orice produs al industrializării, școala este supusă proceselor strict mecaniciste, birocratice. Într-o cultură care exultă în proclamarea autenticității iată că am dat peste enorm de multă birocratie, hârțăgoraie menită a facilita comoditatea unui elev mereu nemulțumit de privilegiile oferite.
Profesorii sunt în mare parte robotizați în acțiuni și gesturi, perfecți cameleoni ai unei amabilități de complezență. Manevratori de hârtii, difuzoare ale vocilor establishment-ului ideologic. Rar am văzut vre-un profesor despre care să spun că este trup și suflet în ceea ce face și, mai ales, gândește cu propria minte, nu cu cea care i-a fost formată/setată la universitate și în tot felul de conferințe ”de dezvoltare profesională”. Regula este comportamentul indus, așa-zisul profesionalism în ”design-delivery-assessment”. Aici ne cam îndreptăm – formalizare, cuantificare, reducție. Dacă mergem în această direcție, cred că roboții pot fi mult mai performanți și mult mai puțin costisitori!
Elevii sunt, într-o imensă majoritate, foarte ușor setați de pop-culture și de tot felul de idolași sezonieri. Armate de clone ce își revendică individualitatea! Ceea ce este însă interesant la acest peisaj al mimurilor este unanima pretenție de originalitate/autenticitate.
O simplă trecere prin holurile școlii în timpul unei pauze relevă o contradictorie realitate:
a) priviri ce emană suficiență, ”încredere în sine”, o bună părere de sine ce trebuie arătată celorlalți, fiecare având în arsenalul său câte un ”argument” în competiția cruntă pentru imagine,
b) o fragilitate, o dorință de ceva/cineva care să le ofere siguranță, apreciere, valoare, dorință înăbușită însă de surdul talcioc al licitaților identităților (ar fi foarte interesantă de dezvoltat o antropologie a privirilor).
Contradicțiile pe care le observ sunt referitoare la cum o societate care propovăduiește individualismul are o atât de mare aplecare către comportamentul gregar și cum narcisismul indus în masă duce la un teribil conformism, spoleit cu frumoase sloganuri despre acceptare și compasiune. Nici nu e de mirare că canibalismul imagologic în care sunt atrași tinerii de această cultură a ”încrederii în sine” produce atâtea victime, care sunt apoi apărate de atâtea campanii ”anti bullying”.
Iată în mare câteva axiome pentru elevul obișnuit de pe aici:
– școala e un pretext pentru socializare, o curte a ambițiilor și a pretențiilor care trebuiesc puse în valoare,
– cunoașterea e un simplu artificiu care trebuie să aparțină mașinilor, pentru că ele au memoria de stocare cea mai bună,
– pentru a fi învățate, lucrurile trebuie să fie accesibile, exprimate în termenii entertainment-ului cu care ne îndopăm seară de seară,
– profesorii sunt clovnii care trebuie să mimeze neîntrerupt zâmbetul care să ne binedispună, simpli angajați ce dețin cheile sălilor de clasă și intoduc în sistem notele noastre de la diferite teste, proiecte,
– în ultimă instanță profesorii, directorii, etc., trebuie să ne ofere atmosfera pozitivă în care să ne simțim bine, alternativa fiind atât de neplăcutele plângeri pe care orice profesor și director vrea să le evite.
Sursa: Centre for the Study of Education and Work
Nici nu e de mirare cum în școlile de aici găsim atâtea seminarii și cursuri de ”leadership”. Toată lumea vrea să conducă pe toată lumea. Oricine se poate plânge de oricine. Iată dar cum copiii sunt de mici introduși în tentația inocenței, vorba lui Pascal Bruckner, în economia reclamării privilegiilor, a drepturilor. Și, ca orice adevăr spus doar pe jumătate, leadership-ul fără deschiderea către slujire este pur și simplu împovărător: într-o lume numai de lideri e tot mai greu să găsești ”fraieri” care să te asculte!
Într-un astfel de eden călduț, catifelat și adaptat special pentru mofturile elevului, mirarea mea e de ce totuși se găsesc atâția de mulți care vor să evadeze. Unii spre o și mai mare reclamare a privilegiilor, alții spre o recuperare a principiilor. Viitorul fiecăruia va dovedi care dintre aceștia vor reuși în viață!
Alonewithothers's Blog 
Reblogged this on Methoughts, mefeats and medefeats and commented:
Nici așa (ca la noi), dar nici așa (ca la ei).
Cat de fericit crezi ca va fi cel care va traduce ce ai scris …”.nu , te va traduce…”
Fericirea gustata de tine sa fie Psalmul 16:2 si itzi va fi indejuns !
Dureros cat adevar in observatziile tale .
Reblogged this on vae mihi.
Am citit recent un articol de ziar rezultatul unui studiu care spunea ca pesimistii traiesc mai mult decat optimistii.
I might join the choir then 🙂
Sam, intotdeauna exista alternativa – de exemplu, putem considera optimismul conventional al celui care raspunde la ”How are you?” cu ”I’m fine” chiar daca e pe moarte 🙂 .
Asta suna a ceva intre una si alta adica a resemnare (acceptare pe limba optimistului). E ca si agnosticul situat intre crestin si ateu. Optimistul politicos stie ca s-ar putea sa nu fie chiar “fine” dar nu are dovezi 🙂
http://www.cbc.ca/player/News/TV Shows/The National/ID/2312247191/
Buna ziua,
Pacat ca nu ati explicitat caracterizarea invatamantului romanesc, ca eram curios (desi cred ca si altii ar fi beneficiat). In timp, veti cunoaste mult mai bine sistemul scolar, unul din cele mai performante din lume (cititi documentele guvernamentale).
Va surprinde promovarea individualismului cot la cot cu cooperarea ? E dupa necesitati. In scoala, elevul sigur trebuie sa faca ceva, sa nu bage de seama cum trece timpul.
Video-urile de mai sus va vor arata, daca mai e nevoie, realitatea. Si va veti putea intreba: cum exista in Vest cele mai bune universitati, daca scoala e asa cum este ?
Raspunsul ? Prin “duplicitare”: unii e individualisti, altii e cooperatori. Fiecare la locul sau, asa cum i-a fost “scris”.
Click to access 9e_Acad_0609_Web.pdf
Dvs. asta ati facut in clasa a 9-a ?! Asta e sectiunea “academica”!
In timp, veti intelege adanc.
A.D.
Buna ziua si Dvs.
Scopul articolului nu era sa prezinte ”caracterizarea invatamantului romanesc”, dar am scris despre asta destul (a se vedea articolele de la categoria ”About Education” de pe blogul meu).
Cu siguranță ca si Dvs si eu stim destul de bine modul in care trebuie privit orice raport guvernamental. Pana si in Romania, daca citesti rapoartele Ministerului Educatiei si ale Inspectoratelor Scolare, parca nu e chiar atat de deprimanta realitatea invatamantului romanesc (poate va amuzati daca cititi articolul despre Prima sedintade lucru din Romania vs. Canada). E una sa ai o parare despre Canada din pliante, e alta sa iti formezi o parare din experienta cotidiana, in contact direct cu realitatile canadiene. Vorba lui P. Tutea, in Romania geniul e var primar cu idiotul. In Canada exista mai multa uniformitate, ceea ce de multe ori poate fi vecina cu mediocritatea. Sistemul educational o fi performant (la cativa bani se baga in el, spre deosebire de cel din Romania) dar sunt o gramada de afoni in sistem si nu stiu cum se face dar am dat peste o gramada din astia in practica mea la una din cele mai bune scoli din oraselul unde locuiesc, aproape de Vancouver. Sa ma intrebe o eleva din clasa 9-a (printre cele mai bune din clasa) cum se scrie ”access”, sa repet de zeci de mii de ori ce exercitii trebuie sa faca, ce pagina sa deschida, ce sa scrie, etc. toate astea imi arata o lejeritate (ca sa nu spun lene) a gandirii si o incapacitate de concentrare/lipsa de disciplina. Nu eu eram problema, nu accentul sau orice alt factor care virtual i-ar fi impiedicat sa faca ceea ce trebuie sa faca ci pur si simplu asa-s invatati: fara entertainment, scamatorii si hilizeli comunicarea si motivarea elevilor de aici devine aproape imposibila. In Romania, la acelasi nivel de varsta, pentru a face ceva elevii erau mult mai intuitivi, gandeau mai rapid, nu trebuia sa le explic ca la gradinita chiar pas cu pas ce trebuie sa faca. In Canada a trebuit sa incetinesc ritmul, sa fac pauze mai multe, sa le explic mai ”babeste”. Cu totii stim ca europenii exceleaza in gandirea abstracta iar nord-americanii is mai buni in gandirea pragmatica. Nu vreau sa valorizez aceste diferente dar ele exista si cred ca fiecare parte ar avea de castigat daca ar invata ceva de la celalalt.
Va felicit ca aveti o perspectiva atat de clara si simpla asupra lucrurilor din sistemul educational canadian… Poate ca am fost prea criptic in randurile de mai sus 🙂 Poate William D. Gairdner e mai explicit cand vorbeste despre ”top-down collectivism and a botom-up individualism” (The Trouble with Canada)
Well, fiind mai suspicios din fire, consider mai veridica realitatea pe care am vazut-o in experienta directa decat filmuletele pentru emisiunile de actualitati. Cred ca e o confuzie regretabila aceea de a pune semn de egalitate intre calitatea invatamantului secundar si cel post-secundar. SUA au scoli publice de foarte multe ori de o calitate jenanta dar au cele mai bune universitati din lume. Ori lucrurile se schimba cand se trece la invatamantul universitar: e vorba de investitii masive, de parteneriate, de proiecte si granturi, de selectia studentilor, de atragerea studentilor celor mai buni din toata lumea, etc.
Nu stiu cum se face dar eu, un emigrant venit in Canada foarte recent, fara a fi vorbitor de engleza nativ si dupa ture de noapte la servici veneam dimineata la cursurile de la universitate si aveam note mai bune decat studentii canadieni nativi, culmea, sa fiu dat drept exemplu de profesoara pentru cum se face un eseu la istoria Canadei sau un prof de pedagogie sa ma gratuleze cu un ”excelent”, ceea ce a marturisit ca i se intampla foarte rar, ei bine, asta spune destul de mult nu despre mine (nu am constiinta genialitatii carpatine), ci despre nivelul de aici (recunosc, judec in functie de experienta mea profesionala de 6 ani de profesorat in Ro, la 35 de ani, trecut prin BA si MA in Romania, avand cursuri la UFV Abbotsford si apoi la UBC Vancouver, dar mai e vorba de disciplina, ambitie, efort, calitati care palesc insa in fata nevoii de comfort si easygoing, atat de importante aici). Si, intre noi fie vorba, stim amandoi ca studentii romani ajunsi la universitati din strainatate, in marea lor majoritate fac performanta.
Mai simplu spus, nu cred ca comfortul studentilor trebuie sa fie prioritatea unui sistem de educatie. Educatia implica efort, disciplina, e ca un fel de antrenament fara de care nu poti obtine performanta. E adevarat, multe lucruri care in Romania sunt predate anost, mai ales in stiinte, aici in Canada sunt predate intr-un mod mult mai atractiv. Total de acord cu abordarea creativa, mai cazuala.
Apropos, ceva nu merge bine nici cu sistemul asta de universitati bine cotate in clasemante – a se vedea Generation-jobless.
Well, au trecut vreo 20 de ani de cand am fost in clasa a 9-a asa ca nu mai retin exact ce am facut atunci la matematica. Va asigur ca nu era chiar diferenta pe care o subintelegeti! Nu ma bag intr-o comparatie referitoare la orele de matematica si stiinte din Canada fata de cele din Romania. Dar pot spune ceva despre orele de Humanities sau Social Studies, unde am fost profesor in Romania si zona a curriculumui canadian in care am predat in practica pedagogica. Stiu foarte bine calitatea discutiilor si a timpului petrecut cu elevii de clasa a 9-a din Romania, la ora de logica, unde faceam silogisme, analizam structura logica a argumentelor lui David Hume cu privire la existenta lui Dumnezeu, citeam din ”Orbitorul” lui Cartarescu, discutam despre estetica si cate in luna si stele, calitate ”academica” a discutiilor si preocuparilor net superioara capacitatii celor din clasa a 9-a din clasele unde am predat in Canada – va pot face o paralela intre vocabularul utilizat de unii si altii, ceea ce spune de la sine diferenta intre cei care sunt obisnuiti cu exercitiul gandirii si cei care sunt setati pe comoditate si laissez faire. Poate ca la orele de stiinta si de matematica o fi alta situatie.
”Adanc”, ”profunzime” – cuvinte dintr-un vocabular pe cale de disparitie!