Babelul trist

Tot pământul avea o singură limbă şi aceleaşi cuvinte. (Geneza 11:1)

În primii ani după ’90 am început să învăț engleza din versurile formațiilor heavy metal și găseam utilizarea ei în anumite contexte ca o marcă a distincției/superiorității mele față de un mediu inferior. Deh, eram la vârsta în care mă hrăneam cu astfel de vanități mărunte (oare acum am în meniu vanități ”mai superioare”?).

Cred că acum ține de normalitate exigența de a cunoaște limba engleză. Astfel devii contemporan nu numai cu prezentul ci și cu viitorul. Trecutul ține însă de o polimorfie care nu poate fi nivelată de teascul semantic al limbii engleze.

Ceea ce găsesc absolut înfricoșător este holocaustul memoriei, al diversității care are loc inevitabil prin omogenizarea lingvistică, care aduce și omogenizare culturală, semantică și ideatică. Înțeleg că trebuie să vorbești engleza ca mediu de comunicare cei care sunt vorbitori nativi de altă limbă dacât româna, dar să vorbești engleza cu cei de aceeași limbă doar pentru a fi ”fancy” mi se pare înfiorător și îndreptățește seria de ironii ale lui Alecsandri din ”Chirița”, amatoare de ”furculicion”. Observ la românii naturalizați în America de Nord o pierdere progresivă a unei bogății semantice, specifică limbii române, comunicând în clișeele sintetismului englezei nord-americane. Copiii lor de abia mai pot reproduce secvențial ceva cuvinte sau propoziții în limba română. Iar o dată cu limba moare o lume, un întreg eco-sistem de semnificații, de experiențe adunate și transmise de-a lungul multor generații!

Într-o lume aflată într-o continuă tendință contradictorie de expansiune și totuși de limitare/restrângere/micșorare, observ două elemente perfect simetrice cu ceea ce s-a petrecut la Babel:

1. oamenii au început să construiască un turn care să ajungă până la ceruri (ca o măsură a autonomiei și atotputerniciei umane care să reziste unui nou eventual potop);

2. efort posibil datorită omogenității lingvistice.

Indubitabil, engleza este astăzi ”lingua franca”, limbă devenită universală nu numai în politică sau economie, ci și în domeniul științific. Iar știința este concepută de mulți ca fiind acel turn care să ne asigure independența și protecția în fața oricărui capriciu al naturii sau al lui Dumnezeu.

(Un lucru absolut interesant este faptul că același Dumnezeu care a încurcat limbile, făcând astfel posibilă diversitatea lingvistică și culturală, El este cel care este acuzat acum de totalitarism, nivelare și omogenizare până la nivelul unui plictis care face iadul o variantă mult mai atractivă. Această acuzație descoperă din partea acuzatorului un profund spirit schizofrenic și o ignoranță voluntară, soră cu reaua intenție.)

Erik Desmazieres, Illustration of Borges’ ”Library of Babel”

În Babelul nostru fericit iată că sunt oameni, vorbitori nativi de limbă engleză, care ne avertizează asupra pericolului holocaustului lingvistic, al unor culturi, istorii umane și de semnificații aflate pe cale de dispariție, fapt ce va face umanitatea mult mai săracă. Lingvistul K. David Harrison argumentează de ce dispariția limbilor este un pericol la adresa culturii și chiar al științei, pledând pentru revitalizarea diversității lingvistice.

Notă

După săvârșirea păcatului Dumnezeu îl caută pe Adam – necinstirea Lui duce la ruperea relației om-divin. Si totuși, Dumnezeu își caută fiul pierdut:

Domnul Dumnezeu a chemat pe om, şi i-a zis: „Unde eşti?”
El a răspuns: „Ţi-am auzit glasul în grădină; şi mi-a fost frică, pentru că eram gol, şi m-am ascuns.” (Gen. 3:9-10)

Un capitol mai încolo în Geneza Dumnezeu îl caută pe Abel, omorât deja de fratele său din pricina diferenței, a unei alterități pe care Cain nu a putut a o accepta. Sfioșenia ascunderii lui Adam e înlocuită acum de obrăznicia răspunsului lui Cain. ”Evoluția” umană a început! Si totuși, Dumnezeu își caută și acum fiul pierdut:

Domnul a zis lui Cain: „Unde este fratele tău Abel?”

El a răspuns: „Nu ştiu. Sunt eu păzitorul fratelui meu?” (Gen. 4:9)

Babelul este efortul uman de reconstrucție a unității în perimetrul co-operării umane. Este travaliul oamenilor de a picta gaura din cer care odată era plină de vorbirea lui Dumnezeu din răcoarea zilei cu vorbăria precupeață a sinelui așezat arogant, comod și sigur în turnuri până la cer. Efort care este însă împovărat de patologie identitară, totalitarism colectivist, “sincretism” comandat birocratic, narcisism în numele binelui universal, mania securității ce vine din trauma nevindecată a potopului, a judecății divine, paricid divin, etc.. Babelul e încercarea post-Eden de a petici ruptura din Eden conform regulilor celui care se știe vinovat de boacăna făcută. Babelul e raiul diavolului “altruist și umanist”, al lui Marx & Co. Diavolul iubește diferența doar atunci când caută prozeliți dintre iubitorii de Dumnezeu, nu când oamenii se satură de plictisul și absurdul acuzațiilor lui. Cultura postmodernă valorizează diversitatea doar când e vorba de acoperirea repulsiilor istorico-religioase, demne de tratament clinic, și adoră  monopolul politic al proprii cenzuri, izolează și încarcerează, prin catalogare, persiflare, cenzură și criminalizare, ideile diferite și care trasncend proprile limite. Atitudinea față de un creștin este turnesolul care testează ipocrizia diversității și toleranței Babelului unificator al marxismului cultural, aka postmodernismul cel de toate zilele. 

Trebuie să fie ceva mai bun decât Babelul! Iar ceea ce este infinit mai bun decât Babelul sunt… Rusaliile! Acestea sunt cele două paradigme care cuprind toate eforturile culturale actuale – mainstream-ul cultural și religios din Occident e trup și suflet dedicat reconstruirii Babelului, cu lozincile și patologiile lui inerente.  Rusaliile necesită oleacă mai multă cedare a controlului, a aroganței cunoașterii, a plinătații morale, a monopolului bunelor intenții, etc. Poți clama că ești călăuzit de modelul Rusaliilor și totuși să operezi conform metodelor Babelului, dar nu și vice-versa. Tipologia Babel vs. Rusalii merită explorată în profunzime tocmai pentru că undeva, cumva, suntem puși în fața unor alegeri care vor defini relațiile noastre atât cu divinitatea cât și cu alții și cu sine.