Întreaga lume se odihnește noaptea. Suflări de animale, susuri de apă, copaci și fețe umane sunt eliberate din strânsoarea formelor și captivitatea vederii. Noaptea e ca un pântec al emoțiilor în care fiecare își relevă propria natură, temeri și speranțe, adăpostindu-se în întuneric de privirile indiscrete ale vecinului de peste zi. Noaptea e și mormântul timpului – până și Dumnezeu își număra reușitele creației prin pecetluirea lor cu lespedea nopții.
De altfel circularitatea sterilă a cotidianului diurn este compensată noaptea cu atracția onirică și întâlnirile cu un altul misterios, atrăgător și înspăimătător deopotrivă. Noaptea este singurul timp al zilei când poți rămâne copil, indiferent de vârstă.
În mângâierea nopții sufletele au șansa reînvierii, a zilnicei treceri tangențiale prin fața morții, a culcării întru odihnă sau zbucium. Poate tocmai de aceea noaptea este un labirint al sufletului în căutarea acelui loc unde pașii nu mai sunt necesari, unde zbuciumul căutării ia sfârșit, unde reîntâlnirile au loc înainte de a se întâmpla. Visul este tocmai acel tărâm al nopții în care cuvintele vin în matca lor pentru a lăsa loc șoaptelor, pașilor, buzelor și săruturilor, toate șterse în cele din urmă de îngerul morții, al despărțirilor, trădărilor, neputințelor.
Noaptea este și timpul învierii trecutului în lumina speranțelor viitorului. Realități fracturate de neputințele cotidiene sunt recreate în plămădeala dorințelor ascunse în cufărul nopții. Este timpul când fiecare este un demiurg, un creator întârziat, regizor al speranțelor ce stau să moară peste zi.
Dar dincolo de speranță și iluminările ei, noaptea este și timpul profețiilor. Rendezvous-urile cu paradisul pierdut sunt condiționate de o luptă imensă cu forțe potrivnice, cu trecerea peste barierea timpului, dincolo de cascade ale memoriilor dureroase și deșerturi ale așteptării.
Orice profeție are însă un gram de întuneric și angoasă ce nu pot fi învinse decât de … dragoste.
“Prophesies are dark and don’t need a flashlight to illuminate. I’m a bring my own lighthouse kind of lover.” Jarod Kintz, This Book is Not FOR SALE
Ori labirintul cel mai complicat parcurs într-o noapte a sufletului uman și dintr-o iubire puternică pentru oameni (ca să îi mântuie și să le dea speranță) este labirintul Paștelor, parcurs de Isus, victima sacrificială care deschide o nouă cale, inițiază un nou exod din meandrele sufocante ale păcatului și morții. Poate tocmai de aceea într-o catedrală ca cea din Chartres avem un labirint ce prin secolele xiv-xvi era parcurs pios de către preoți și pelegrini ce cântau psalmul 51, Miserere mei, Deus.Chiar mai mult decât atât, s-ar părea că în Duminica Învierii un dans liturgic avea loc în acest labirint pe muzica Victimae paschali laudes. Indiferent de originile păgâne (exită date istoriografice care atestă că într-un astfel de labirint din catedrală se juca și un joc posibil pre-creștin cu o bilă – pilota), mesajul unui astfel de labirint într-o biserică creștină este cât se poate de clar – labirintul din noaptea sufletului este parcurs de fiecare, tocmai de aceea avem nevoie de un ghid, înainte mergător. Ori Isus este tocmai Cel care a sanctificat timpul nopții, l-a folosit spre mântuirea noastră, dându-ne speranța dimineții.
Lumina trebuie ținută vie toată noaptea până ce toată lespedea speranțelor ei va fi dată laoparte odată pentru totdeauna de Luceafărul strălucitor de dimineață. Așa știm că noaptea și labirinturile ei au fost cu folos și nu doar un vis al visului.
Zice-se că, bazându-se pe ceva experiențe seculare, înțelepciunea populară românească a ajuns la concluzia că ”un prost aruncă o piatră în apă și zece înțelepți se chinuie să o scoată.” Eh, ce vremuri, câtă claritate, ce șanse de a rezolva problema prostului! Pe atunci se știa cam cine e prostul și cine sunt înțelepții iar aruncatul pietrei în apă era chiar o problemă, nicidecum o realizare! S-ar părea însă că între timp ceva s-a întâmplat cu capacitatea prostului de a îi prosti pe alții, mai ales pe înțelepți. Dramaturgia postmodernă a rolurilor într-o continuă permutare ne lasă azi lectori buimaci la opera deschisă, multiplă, a proverbului cu pricina. Chiar mai mult, nu doar că actorii sunt greu de identificat ci chiar proporția rolurilor s-a schimbat. Acum zece proști aruncă piatra în apă și râd apoi grosolan de cam singurul înțelept rămas a o scoate de acolo. Și, de fapt nici pe acest înțelept nu te poți baza tocmai pentru că nu știi când va dezerta și el ca toți ceilalți dinaintea lui! Să fii o voce singulară care demască ipocrizia vocilor majorității ce se vrea profetică, e o muncă nu de colea!
Iată dar că Sisiful grecilor de demult s-a făcut băiatul deștept valah de azi care se multiplică cu spor în mici eroi singulari dar majoritari, mândri de monopolul virtuțiilor care fac propria țară la fel de murdară, irespirabilă, chinuitoare și gălăgioasă ca acum multe decenii în urmă.
Opulența smereniei
Una dintre virtuțiile jonglată smecherește prin spațiul public (și virtual) românesc este cel al smereniei. În lipsă de sânge înfierbântat de scandaluri sezoniere, românii nu pierd timpul rămas după muncă (de fapt înainte și în timpul ei) și sar, cu mic cu mare, în noua horă a convingerilor tari și a gândirii slabe (mai moleșite decât și-o imagina Gianni Vattimo). Ocupați și “pregătiți” de Paște, acum tot neamul românesc este cu taxiul prin catedrale, fiecare reclamând opulența smereniei. Bravos națiune, halal să-ți fie!
Însă cum nea Caragiale nu mai este printre noi să facă cronica noilor patrioți și moftangii români de azi, să privim cu ochii noști profani scena și actorii. Pe undeva avem noroc – în lipsa autorilor cu simț genial care să-l transforme în scriitură, umorul tragic de circumstanță devine mai evident azi.Prea-cucernici clerici ortodocși, împleticiți în vorbele mieroase despre smerenia Mântuitorului de crucile de aur, pantofii și mașinile de lux, atei indeciși ce să urască sau iubească mai mult în puținele clipe ale vieții de pe praful ăsta cosmic numit pământ, (neo)protestanți și seculari carnasieri care rup cu violență orice bucată a autoritarismului bisericesc care le încape în fălcile versetelor biblice (neștiind că oricând pot fi ei următorii acuzați) sau ale lozincilor tovărășești fără de care nu poate începe mileniul de aur proletar. Cu toții par a fi înțelepții care joacă rolul prostului mândru să scufunde cât mai repede piatra în apă.Unii o fac din ipocrizie, alții din răzbunare nervoasă, alții din slavă deșartă. Să privim puțin la fiecare portret pentru a discerne dacă e înțeleptul sau prostul din proverbul nostru. Ori o astfel de trecere în oglindă este o bună oportunitate de a ne descoperi rolul nostru, al lectorilor, în această farsă absurdă.
a) Generalizarea facilă și industria ipocriziei
Un efect pervers al sociologiei grupurilor este cel al multiplicării cantitative care schimbă ADN-ul calitativ. Împărăția cerurilor a fost proiectată să fie ca o sămânță de muștar care va crește până va cuprinde tot pământul. Și cred că lucrurile ar fi fost la fel de bune chiar și în condițiile multiplicării și transformării în majoritate dacă s-ar fi menținut organicitatea relațiilor dintre membrii celor ce erau în această împărăție. Ori sămânța neghinei a fost lăsată să interfereze cu cea a grâului bun și uite așa avem ceea ce se reclamă a fi Biserica lui Hristos cu o grămadă de istorii ratate, amoruri vicioase, ipocrizii de duzină și victime nerăbdătoare să-și ia revanșa umilințelor trecute.
Sectele care supravieţuiesc unei perioade de timp devin inevitabil confesiuni, mai degrabă instituţii decât grupuri contestatare (Howard Becker, Through Values to Social Interpretation: Essays on Social Contexts, Actions, Types, and Prospects, Duke University Press, 1950, cap. 4, Some tools of the trade, mai ales p. 112-118). Biserica creștină – cea Ortodoxă, ca fiind majoritară în România – este un imperiu al polimorfismelor ce merg de la sfinți care rabdă cristic în închisori până la călăii lor care-i trimit pe aceștia în închisori din poziția de leaderi spirituali ai primilor. Această biserică este supusă din interior tentațiilor puterii leviatane cu care se amăgește egoul deloc cristic iar din exterior este hăituită de lupii nemiloși ce-i reclamă pielea de oaie. Proiectul ”Catedrala Mântuirii Neamului” este prilejul perfect în care se exercită atât tentația puterii și a opulenței unei Biserici captivă mai mult rolurilor instituționale decât căldurii și naturaleții cristice, cât și ferocitatea în numele dragostei la care aspiră lupii din afară. Mulți alți membri și slujitori ai aceleiași biserici sunt scoși din discuție și de o parte și de cealalta, fiind prinși la mijloc în războiul orgoliilor purtate cu lozincile smereniei.
Acum, între noi fie vorba, este un timp pentru fiecare lucru sub soare – este un timp pentru biserici de lemn, așa cum este și timpul pentru un Chartres, Sagrada Família, St Paul’s, Sfanta Sofia, Notre Dame. Însă la cum arată și cu ce costuri pe seama Evangheliei și a suferinței oamenilor, mă îndoiesc terbibil că ar fi un timp pentru ”Catedrala Mântuirii Neamului”. În acest caz iată dar că avem înțeptul căruia i s-a prostit mintea de la tentațiile banilor și ale puterii, aruncând în apă nu numai piatra ci și pe sine.Dacă nu-și vine în fire și recuperă rolul inițial, soarta îi va fi pe măsura opulenței și aroganței puterii cu care se laudă!
b) Noii preoți ai virtuților
A fost o vreme când tinerii chiar sorbeau cuvintele cinice ale profesorilor de filosofie de prin universități, clamând că noţiunea de adevăr nu este altceva decât un instrument al puterii şi că, orice putere fiind rea, adevărul nu poate fi decât expresia unei voinţe maligne, pentru a ieși apoi, împreună cu acel profesor, la mică demonstrație revoluționară, nu doar strigând ci chiar purtând banderole ce proclamau “Adevăr şi dreptate” (de exemplu M. Foucault în 1968). Era o vreme când postmodernii credeau că trăim micronarațiuni și nu ne vom întoarce niciodată la totalitarismul macro-narațiunilor de sens trecute. Era o vreme când dădea bine pe hărtie expresii savante despre ”deconstrucție”, ”gândirea slabă”, ”negativă”, ”Imagine there is no..”, când credeam că dragostea fără limite înseamnă un romantism consumat gratuit și plătit în contul eternității cu licențe poetice.
Câteva generații au crescut cu astfel de idei și vise până am început să vedem că eroii vieții libere de orice limite sunt captivi dacă nu facilităților de dezalcoolizare atunci unor morminte înguste de pe la vârsta de 27 de ani (”the 27 Club” – Brian Jones, Jimi Hendrix, Janis Joplin, Jim Morrison, Kurt Cobain, Amy Winehouse, etc.), că revoluționari bufoni sunt inconștienți adoratori ai unor criminali monstruoși (ex. Žižek și preferințele lui deloc inocente, să nu vorbim de Sartre, J. Kristeva, de facinația maoistă prin Berkeley, etc.), că dragostea redusă la schimbul de lichide poate fi mereu întinsă la dragostea împinsă dincolo de limitele de gen, vărstă, specie, regn. Am început să realizăm că avem macro-narațiunea marxistă a justiției sociale și a științei ce musai trebuie să ne ducă la transhumanism. Ne-am descoperit o rațiune tare, certitudini inversate, am aruncat pudorile scepticismului în focul revoluției continue, etc. Totodată am văzut că idolii noștri revoluționari și hipersocialiști sunt eroi de pictoriale, milionari cu insule private, zâmbitori cinici ce-și încarcă contorul faimei, a bogăției și puterii pe spinarea naivității multora. Era o vreme când credeam că am scăpat de religie și puterea ei oprimantă ca să descoperim că am făcut din știință o nouă religie și metafizică sub care să ne ascundem lașitățile morale iar mai apoi am dat de un stat birocratic tot mai amenințător și puternic în raport cu individul.
Cu alte cuvinte, oare ce morman de animăluțe veninoase vom descoperi dacă dăm deoparte lozincile de paradă ale recenților atât de vocali în de-conspirarea ipocriziilor altora? Și pe baza căror valori/temeiuri se susține discursul care îi face atât de celebri?
Cum poți deconspira ipocrizia unui postmodern (care are o aroganță vizibilă imediat atunci când își asumă ”gândire slabă”, ”modestie” a cunoașterii, ”nonjudgementalism”, ”deschidere” și ”iubire power-flower” a tututor, ”non-diferențiere categorială spre cuprindere holistică, egalitaristă, non-ierarhică”, etc.)? Simplu: pune-l în fața unei alegeri de a-și recunoaște posibilitatea de a fi gresit în ceea ce priveste o idee/persoană conservatoare. Firul de sânge potențial al unei victime ideologice (chiar aroganța obținerii unui nou prozelit) trezește tot nervul de prădator dogmatic, cert și superior al celui ce pretinde a avea exact calitățile morale contrare.
Acesta este peisajul în care un post-creștin își ridică schelele propriilor utopii, parazitând însă moștenirea de virtuți ale creștinismului. În fiara ce stă la pândă să supraviețuiască determinăriilor biologice și sociale se amestecă gândul profitor – în termeni de imagine, putere, self-esteem: să vorbești de iubirea aproapelui, de apărarea victimei, de dragostea necondiționată a străinului, de mila față de cel sărac.
Nu-ți place catedrala? Foarte bine! Este atâta loc în afara ei unde poți să faci un bine! Nu-ți pierde timpul certându-te cu ușa catedralei, sunt în afara ei mulți sărmani care așteaptă cuvintele și energia ta!
Cenușa vechilor preoți ai virtuților este solul propice pentru noii preoți ai acelorlași virtuți, plagiate și folosite cu un oportunism ce întrece până și reflexele machiavelice ale unui cardinal Richelieu.
Pur și simplu se parazitează cu interes imagologic o virtute crestină, anulând-o astfel prin comercializare stridentă. Fără oferirea unei alternative, a unui model de compasiune, altruism și caritate militantă, dovedită și suținută pe parcursul unei perioade de timp care să-i dovedească atașamentul și sinceritatea, orice ”manifest” împotriva unor monstruozități gen ”Catedrala Mântuirii Neamului” nu face altceva decât să paraziteze facilitatea semantică a discursului anti-, este o bună descătușare de energii și frustrări ancestrale și marchează bărbătește teritoriul puterii (simbolice, de imagine dar nu numai) în spațiul public. Ori nu avem nevoie de 10 proști care să arunce o piatră în apă, unul singur e de ajuns!
Trădarea colectivă și mântuirea individuală (a neamului?)
Încă mă minunez cum poți să creditezi naiv cuvintele de har și pline de îngăduință și chemare la atitudini nonjudgementale (doar față de unii “proscrisi”, făcuți acum vedete ale compasiunii) când aceleași persoane tună și fulgeră judecăți cu mânie proletara împotriva altora, făcuți țapi ispășitori convenabili. Istoria modei lozincilor, indiferent de epoca istorică, păstrează aceeași dualitate între condamnarea facilă a vinovaților de serviciu și simularea compasiunii față de victimele care oferă ascendent de imagine, adică putere, faimă și bani. La urma urmei până și mafioții țin să-și rezolve problemele de conștiință cu acte caritabile și compasiuni captate pe retină.
Nu are niciun sens să înfierăm ipocrizia unei smerenii înnecate în opulență cu opulența unei smerenii mândre de propria realizare. Nu ne putem mântui atunci când suntem Abel pentru unii și Cain pentru alții!Nu suntem cu nimic mai buni față de fariseii ipocriți dacă ne mândrim, chiar violent, cu sărăcia prin care să Îl transformăm până și pe un Hristos într-o fabrică de pâini fără de sudoare! Să înlocuiești ipocrizia convenabilă a altora cu una agreabilă ție nu e mare câștig pentru umanitate!
Hieronymus Bosch, The arrest of Christ (circa 1530-1550).
Pentru a nu cădea în capcana ipocriziei de poziție/modă/clan/trib/clasă/mafiote, ar trebui să învățăm de la Dumnezeu:
a fost trădat de toți – bogați și săraci, religioși prea-cucernici și zeloți revoluționari și marginali, femei și bărbați, logicieni sau emotivi, victime vindecate și străini ignoranți,
i-a condamnat pe toți, indiferent de diferențele dintre ei – cu spiță de neam, cu o cunoaștere milenară sau simplu adorator al spiritului pământului și al animalului din pădure, bogat și sărac, înțelept sau ignorant,
pentru a se îndura de toți prin jertfa unicului Său Fiu.
În violența cu care ne luptăm fratricid pentru a ne impune diferențele, doar asemănarea cu Hristos ne face frecventabili, umani, deschiși, buni și simțitori cu alții. Doar asumarea morții unui Dumnezeu care a fost călcat în picioare, hulit și condamnat de toți ne face suficient de umili să-L căutăm în propria inimă, pentru a umple apoi bisericile, de lemn sau piatră, și apoi lumea întreagă cu El! Altfel, o să spălăm picioarele doar celor care ne zâmbesc, o să închidem porțile celor care ne sunt străini, o să terminăm cu toții strigând ipocriziile altora, adică o să continuăm șirul eșecurilor care face această țară/lume o mare plină nu doar de bolovani ci și de proști ce și le aruncă unii altora în numele celor deștepți, morți demult.
Unul dintre pasajele biblice care îmi plac cel mai mult este cel al apostolului Pavel din 1 Corinteni 1:25-31 în care se spune că
nebunia lui Dumnezeu, este mai înţeleaptă decât oamenii; şi slăbiciunea lui Dumnezeu, este mai tare decât oamenii. (…) Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari. Şi Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii, şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt; pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu. ” (1 Cor. 1:25, 27-29)
Chiar dacă textul vorbește în primul rând de întruparea și viața lui Isus Hristos, chestiunea lucrurilor slabe și disprețuite care nimicesc pe cele tari este cât se poate de vizibilă în aporiile aparenței din cadrul bisericii: oameni slabi, de multe ori ipocriți, violenți în credințele și expresia acestora, de multe ori autocentrați și egoiști, prea bine cunoscători ai voii lui Dumnezeu, chiar mai mult decât Dumnezeu Însuși, ei bine, tocmai acești oameni sunt capabili, în marea lor majoritate, să ceară și să ofere iertare, har, brațe deschise, o paine caldă, o lacrimă de regret, un cuvânt bun. Iar capacitatea asta e un dar pe care l-au acceptat atunci când s-au lăsat biruiți în luptele voinței și ”înțelepciunii” umane.
Din păcate de prea multe ori ceea ce urăște lumea la creștini nu este caracterul lui Hristos întipărit în aceștia, ci tocmai propria imagine a decadenței, a ipocriziei, a slăbiciunilor, a neiertărilor, caruselul criticilor bisericii funcționând conform filosofiei ”urâm și mai mult dușmanul atunci când ne descoperim în el propriile vicii!” (De asemenea, bagajul de prejudecăți ce îi însoțește pe criticii de profesie ai creștinismului este cât se poate de vizibil atunci când omit sau ignoră acea parte a comunității creștine care este realmente sinceră în actele devoționale și caritabile, superioară moral, deschisă și provocatoare intelectual, profesionistă estetic și temperată politic. Am rămas plăcut surprins când o colegă de la UBC Vancouver, vorbind despre oamenii care i-au influențat viața, a spus că deși ea este agnostică, a fost totuși profund marcată de bunica sa creștină, caracterizată ca fiind singura ființa autentică când vine vorba de căldură umană, iubire, compasiune, inimă deschisă)
Dar experiența confirmă faptul că totuși în marea majoritate a cazurilor comunitatea bisericii, așa slabă și desfigurată moral, este cea în care cel rănit, căzut, cu sângerarea a tot felul de răni, primește ocrotire, iertare, har, speranță. Dincolo, în partea inchizitorilor ce-și admiră privirea arogantă (într-o demență a auto-referențialității) și degetul acuzator, cel căzut, rănit, descoperit în goliciunea slăbiciunilor pe care încearcă să le machieze cu profesionalismul cu care suntem educați, acesta este desfigurat de indiferență, aroganță, călcat în picioare de turma în căutare de noi idoli. Harul e străin naturii umane! Naturală e competiția, zdrobirea, uitarea, ignorarea celor ”neadaptabili și slabi”. Tocmai pentru că suntem alienați unii de alții, față de Dumnezeu și față de sine, am avut nevoie de Întruparea lui Dumnezeu!
Este fascinantă această contradictorie realitate a celor slabi care capătă putere prin smerirea în fața lui Dumnezeu, făcându-i de rușine pe cei tari, superiori și înțelepți dar care nu știu ce este iertarea și harul. Ca să realizezi această realitate trebuie să fii nu doar inteligent ca să vezi realitatea dincolo de măștile cu care se joacă, ci și deschis cu inima către imensa povară pe care o poartă viața fiecărui om, povară de prea multe acoperită de intenții și proiecte supuse necruțătoarei competiții sociale de iluzii/imagologii. Realismul naturii umane și a harului/iertării în numele lui Hristos este ceea ce deosebește Evanghelia de toate utopiile filosofice și social-politice pe care oamenii și le proiectează ca măști inautentice. Cerul trebuie văzut nu prin lentila așteptărilor utopice care ne proiectăm ca arhitecti de lumi virtuale ce așteaptă pocnictul din degete al lui Dumnezeu, ci trebuie văzut prin lentila harului, a modelului adus de Hristos. Biserica Lui, rodul suferințelor Lui, este coasta și mâinile în care orice Toma necredincios poate să își pună mâna și să vadă nu doar puterea morții, ci și a învierii, a iertării, a unei noi vieți!
Eroii au un miros al morții care-i atrage spre hăuri nicicând pășite de omul comun, banal, cumințit de grija proprii securități. Eroii gândesc în termenii unei măreții ce se ceartă mereu cu limita, cu eroarea și slăbiciunea. Dar prin fatalismul sacrificial pe care îl intuiesc ca fiind inexorabil, eroii se dovedesc a fi deșeurile zeilor aruncate disprețuitor ca rest la devoțiunea strâmbă a muritorilor. Cu un astfel de sfârșit, visele neputincioase ale slăbiciunilor umane își hrănesc pruncii speranței din carnea tragediei eroilor. Având în minte, inimă și imaginație eroii ca icoane portabile, oamenii își pot continua cuminți travaliul non-eroic al banalității cotidiene. Oricât de mult s-ar zbate, eroii erau condamnați să bântuie orizontul intermediar, cel dintre seninătatea divină a perfecțiunii și cea umană a indiferenței…
…și dacă eroii și idealurile lor au măști, la fel ca oamenii cuminți și banali de care se diferențiază? Dacă prinși în vâltoarea salvării umanității ne descoperim de fapt prinși în cântul morții ei? Dacă cumva banalitatea cotidiană devine câmpul de bătălie a noilor eroi, cei care-și desprind costumul de superman nihilist de sub veșmântul dramaturgiei sociale cumințite de conveții fleșcăite, stoarse de vitalitate? Dacă cumva noua vitalitate este de fapt fuga de luptă, este negarea de sine nu pentru a face loc celuilalt ci pentru a celebra demența, suicidul ca revanșă la un paricid ce refuză a fi repetabil? Dacă cumva ceea ce altădată era sacrificiul de sine azi e simplă manie a negării, impotență mascată sub forma grijei celuilalt?
În negarea de sine a postmodernului nu avem sâmburele pocăinței creștine care re-vitalizează viața umană, o îmbogățește, îi oferă orizontul adevăratei îndumnezeiri împreună cu Dumnezeu și nu împotriva Lui. Negarea de sine postmodernă e strigătul înfundat, nervos, al capului eșuat neputincios în nisipul plajei absurdului. Acum este nervul isterical al ochiului copleșit de un cantitativ în derivă, fără control, poluat, degradant. Negarea de sine a postmodernului este expresia neputinței înlocuirii umanismului ”burghez” dar decadent, cu un progres secular, al rațiunii autonome triumfătoare. Alungați din leagănul divinității, ne-am descoperit monstruoși, slabi, diformici, violenți, prinși într-o spirală a negativului, a putrefacției, a unei locuiri în lume fără o ”natură umană” pre-determinată, primită în dar, pre-existentă, dată, ci mereu superficial inventată, născocire a filosofilor eșuată în laboratoarele oamenilor de știință biciuiți de imperativele socio-economico-politice. (Recomand lectura unor Al. Koyré, Al. Kojève, J. Wahl, Emm. Levinas, G. Bataille, M. Heidegger, M. Merleau-Ponty, M. Blanchot tocmai ca recunoaștere a An Atheism that is not Humanist. Emerges in French Thought – Stefanos Geroulanos, Stanford University Press, 2010.)
Gustav Dore, Death on the Pale Horse, 1865
Omul postmodern e suspendat între
terorile utopiilor ca realisme anti-fundaționale, religii seculare violente,
retorsiunile filosofice ale unui kenosis uman fără de model și finalitate,
universalismele exclusiviste ale toleranței eșuate invitabil în aroganța obraznică a individului nemântuit de sine, împovărat de lipsa unui Dumnezeu care judecă și, deci, oferă și posibilitatea mântuirii.
Lumea în care trăim e infuzată de un nihilism nocturn care compensează povara ipocriziei unei vitalități diurne, aruncată de la unul la altul ca un bun vandabil. Zâmbetul consumist se cere recompensat de pumnul revoluționar nervos. Iată că pe taraba ideologiilor la modă azi se îngrămădește să-și facă loc Voluntary Human Extinction Movement (VHEMT), un veritabil expozeu de ipocrizie credibilă. Nu trebuie să ne îndoim de cei care ne vor moartea, chestiunea e credibilă prin însăși naturalețea acestei dorințe umane! Ar trebui însă să supunem judecății cererile altora de a ne salva! Ori cum poate fi mai credibilă o ipocrizie care valorizează diversitatea vieții, explorarea vitalității naturii și frumusețea lumii naturale atunci când militezi nervos, isteric, pentru extincția omului?
Iată o secvență de film în care vedem cum ipocrizia egoismului se auto-devorează într-un act nihilistic ”eroic” pe socoteala altora:
Violențele genoicidare ale utopiilor Luminismului sunt travestite acum soteriologiile suicidare ale ecologismului militant. Nervul de călău al omului modern se cere continuat cu cel ecologist, postmodern. În lipsa genocidurilor politice trebuie să ne muncim cu mic cu mare la instaurarea unui genocid planetar, global!
Poate că trebuie să recunoaștem că dualismul raționalist al lui René Descartes (1596-1650), materialismul lui Julien Offrey de la Mettrie (1709-1751), determinismul mecanicist al lui Claude Adrien Helvétius (1715-1771), scepticismul lui David Hume (1711-1776), pozitivismul scientist al lui Auguste Comte (1798-1857), rasismul poligenic al lui Karl Vogt (1817-1895), reductionismul materialist al unui Ludwig Büchner (1824-1899), Bertrand Russell, Francis Crick, Lawrence Krauss, Steven Weinberg, Peter Singer, James Rachels, Richard Dawkins, Eric Pianka, etc., nu sunt doar intuiții și descoperiri ale unor elemente de cunoaștere umană, valide în termeni relativi, ci și lanțuri cu care ne legăm de prejudecățile convenabile. Poate că omul e ceva mai mult decât o mașinărie chimică, poate că suntem mai mult decât ”My Genes Made Me Do It” (atunci vom proiecta în animale nevoia noastră de a avea ceva mai mult decât reacții chimice, așa cum fac anarho-ecologiștii de azi). Atunci ar trebui să spunem ca și Charles Darwin
Why is thought being a secretion of the brain, more wonderful than gravity a property of matter? It is our arrogance, it is our admiration of ourselves (Darwin’s Notebooks, p. 291).
Reducționismul determinist naturalist (”genele mă determină să fac ceea ce fac”) trage după sine anularea responsabilității etice umane. Ori singura rezolvare a problemelor lumii rămasă în lipsa responsabilității umane este tocmai uciderea actorului uman! În timp ce carnagiul hedonist (iresponsabil) e valorificat din plin de noua generație, îmbătată de toate orgiile dionisiace, carnagiul hedonist capitalist (iresponsabil) e condamnat imediat cu spirit ascetic de aceeași omuleți dionisiaci cu aere de eroi (iată încă o ipocrizie a eroilor nihiliști de azi). Pornind de la aparenta onestitate altruistă, anti-egoistă, a lui Darwin, vom ajunge la afirmația lui Ingrid Newkirk A rat is a pig is a dog is a boy. They are all mammals pentru a ne auto-condamna cu Save the planet: kill yourself!
Odată negată transcendența, egalizarea democratică a regnului animal va duce inevitabil la minimalizarea ființei umane în detrimentul altor specii. Adam este acum cel care trebuie sacrificat pentru supraviețuirea animalelor. Soteriologia ecologistă nu poate depăși cadrele unei hermeutici răsturnate, ale unui gnosticism care valorizează schizofrenic și rupe armonia în numele armoniei, găsește soluția la violență prin violență, etc. În tot acest spectacol al unei lumi pustiită de soteriologii nihiliste, la ce sens are să ne mai punem întrebarea: ”ce facem cu moștenirea iudeo-creștină a Europei?”. Ni se spune să îmbrățișăm vitalismul nihilist, nu cel ipocrit și static din lăncezeala burgheză a culturii creștine ci cel dinamic, entropic, nervos, isteric, plin de putrefacție hard-core al timpurilor care își reclamă proprii eroi sacrificiali.
Și totuși, undeva, cumva, perpectiva unei lumi imanente, nu atât abandonată de Dumnezeu cât ”curățită” de El pentru a face loc propriilor vicii distructive, această lume reclamă un ceva de dincolo.
The centre of me is always and eternally a terrible pain—a curious wild pain—a searching for something beyond what the world contains, something transfigured and infinite—the beatific vision—God—I do not find it, I do not think it is to be found—but the love of it is my life—it’s like passionate love for a ghost. (Bertrand Russell in Bertrand Russell. vol. 1, The Spirit of Solitude, Ray Monk, Vintage Books; 1 edition, 1997, p.317)
Eroul postmodern este eroul preferat al diavolului: e arogant în misia salvării altora, e teribil de violent în efortul de a instaura pacea globală și știe foarte bine să îi facă pe alții să se sacrifice în locul lui. Fanaticul ecologist răstoarnă imperativul biblic “creșteți, inmultiti-va și stăpâniți pământul” în exact opusul lui, reclamând nașterea de copii ca fiind rea, nocivă, egoistă. De fapt atunci când diavolul ne-a promis deschiderea ochilor, el a uitat să amintească că atunci ne vom vedea goi și că nu atât Dumnezeu cât noi înșine ne vom dori moartea ca să ne învelim rușinea cu ea.
În tot peisajul ideilor ”progresiste” de azi, narativul biblic își păstrează relevanța și prospețimea hermeneutică de parcă tot ceea ce facem noi ca să Il contrazicem pe Dumnezeu este tocmai ceea ce Îi oferă tot mai multă dreptate.
În tot peisajul steril al blestemului mai este o speranță că toată creația va fi restaurată și violența, vrăjmășia, vor lua sfârșit. Pentru asta însă avem nevoie de un altfel de model eroic!
I am free of all prejudice. I hate everyone equally. (W.C. Fields)
National Geographic Channel and Revelation Entertainment’s epic series The Story of God with Morgan Freeman isproduced by Freeman, Lori McCreary and James Younger, and will air Sundays according to the following schedule.
Beyond Death – April 3
Apocalypse – April 17
Who Is God – April 24
Creation – April 24
Why Does Evil Exist – May 1
The Power Of Miracles – May 8
“Over the past few months, I’ve travelled to nearly 20 cities in seven different countries on a personal journey to find answers to the big mysteries of faith. I’ve sung the call to prayer at a mosque in Cairo, taken meditation lessons from the Buddhist leader of the oldest line of reincarnating Lamas, discussed Galileo with the head of the Papal Academy of Sciences and explored the first instructions for the afterlife rendered in hieroglyphs inside the pyramids. In some places I found answers, and others led to more questions. The constant through it all is that we’re all looking to be part of something bigger than us. If there’s one thing I’ve learned, it’s that we certainly are.” (Morgan Freeman)
Each episode of The Story of God with Morgan Freeman is centered on a different big question about the divine:
Afterlife – How have beliefs in the afterlife developed, and how has our reaction to the afterlife changed the way we live this life? Now that science is making such rapid advances, we may soon be confronted with digital resurrection. What will that do to our beliefs?
End of Days – Violent upheaval and fiery judgement fill popular imagination, but was the lore of apocalypse born out of the strife that plagued the Middle East two millennia ago? The true religious meaning of the apocalypse may not be a global war, but an inner revelation.
Creation – Are there similarities among the religious creation stories from around the world? How do they compare with the scientific theory of the creation of the cosmos and the dawn of civilization?
Who Is God? – How has the perception of God evolved over human history? Is God just an idea, and if so, can we find evidence of a divine presence in our brains?
Evil – What is the root of evil and how has our idea of it evolved over the millennia? Is the devil real? The birth of religion may be inextricably tied to the need to control evil.
Miracles – Are miracles real? For many believers, miracles are the foundation of their faith. Others regard miracles as merely unlikely events on which our brains impose divine meaning. Belief in miracles, however we define them, could be what gives us hope and drives us to turn possibility into reality.
