Tărâmul orbilor

În The Country of the Blind H. G. Wells scrie despre un trib ce trăiește  la poalele unui munte (Parascotopetl, un munte fictiv din America de Sud). Datorită unei epidemii, toți sătenii își pierd vederea iar generații întregi cresc apoi fără a fi conștiente de capacitatea de a vedea sau de lumea pe care nu erau capabile a o vedea. Un străin, pădurarul Nunez, ajunge în acea vale și după ce este ”naturalizat” de cei din sat cere mâna unei fete (Medina). În plină poveste de dragoste avem ingredientul tensiunii palpitante și a întorsăturii tragice a evenimentelor. Bătrânii satului îl condamnă pe Nunez pentru obsesia sa pentru vedere iar doctorul satului propune o operație prin care să-i fie scoși ochii pentru că aceștia îi afectează creierul și sunt o sursă a bolii numită imaginație.

Blind Leading the Blind by Seamus McKinlay

Iată dar tiparul Evangheliei în alte cuvinte, cele ale lui H. G. Wells – avem starea de orbire, salvarea venită din afară, reducționismul naturalist/psiho-fiziologic al celor care nu pot înțelege că există și altceva (”mintea îi este afectată” e răspunsul doct al doctorului orbilor, orb și el), complotul orbilor de a îl ucide pe incomod, tragedia eroului care este prins în păienjenișul intereselor înguste și comode.

Civilizația modernă se tot laudă cu mitul fondator al eroului civilizator. Să fim realiști: Prometeu ar fi în zilele noastre un șomer calificat, nimeni nu l-ar asculta și primi darul furat din  visteria zeilor.

Dacă ne așezăm în orizontul de semnificații ale acestei narațiuni oare cum poate fi citită siguranța lui Richard Dawkins despre demența celor care cred în Dumnezeu și rai? Oare nu ar putea juca rolul doctorului care ne propune extirparea ochilor?

În lume, la fiecare secundă mor 3 oameni, deci 180 oameni mor în fiecare minut, 11.000 în fiecare oră…. Inevitabil ne găsim puși în fața unei alegeri: cea a lui Filip al Macedoniei, tatăl lui Alexandru cel Mare, care și-a pus un servitor să-i reamintească în fiecare zi aceeași propoziție: ”Filip, tu vei muri!” sau vom fi ca Luis al XIV-lea al Franței, cel care a decretat ca niciodată să nu-i fie pronunțat cuvântul ”moarte” (este evidentă ”evoluția” istorică a capacității conștiinței umane de a face față lucrurilor dincolo de controlul egoului). Ei bine, moartea e o certitudine, dar oare e singura realitate a ochilor noștri limitați la valea muntelui în care bezmeticim, asemenea sătenilor din narațiunea lui H. G. Wells?

Să trăim cu toții în case fără ferestre?

Atâta vreme cât nu vom avea curajul de a ne despărți de comoditatea rutinei și a evidenței din pumnii mereu goi, nu vom fi în stare să descoperim nimic nou. Nu poți ajunge undeva dacă nu te desparți de un altceva! Cel puțin așa a fost descoperită America!

Imaginația e organic atașată oricărui demers de cunoaștere, inclusiv celui care operează cu faptele brute, cantitative, ale realității fizice. Însuși procesul de revizuire a teoriilor științifice dovedește ca renunțăm la un fel de imaginație pentru o alta, mai pregătită să cuprindă în brațele ei lucrurile cunoscute până atunci (e o discriminare până și în dialogul dintre imaginații). E necesară o istorie a imaginației filosofice, științifice și, mai ales, teologice. De fapt deschiderea ochilor e o imagine biblică care înseamnă tocmai lărgirea sferei de existență, creativitate devoțională, stimulare artistic-culturală, revigorare morală. În ultimă instanță noi, oamenii, suntem imaginația lui Dumnezeu! Ori redescoperirea Lui începe tocmai cu umila accepare că ne-am obișnuit cu teatrul umbrelor din peșteră (Platon) sau comoditatea stâlcită asemenea orbilor din sătucul de la poalele muntelui Parascotopetl.

Însă e mai simplu să alegem exact aceleași cuvinte pe care unul dintre bătrânii înțelepți ai tărâmului orbilor le adresa celui ce le povestea despre imensa frumusețe a lumii de dincolo de tribul familiarității:

”What is blind?” asked the blind man, carelessly, over his shoulder. ( H. G. Wells, The Country of the Blind, and Other Stories, Penguin Classics, 2007, p. 404)