Dezertorii ideilor

Timpurile noastre permit o perifidă și nesfârșită mutație între victimă și călău, dogmatic și temerar, creator și imitator. Îndopându-ne memoria selectivă din cărți, articole și insațiabilul regat audio-video al internetului,  reciclăm sfinții și criminalii cu etichete împrumutate din mână în mână, de la tastatură la alta, de la o ureche la alta.

De cele mai multe ori ne afundăm în conveniența propriului teritoriu, vânând doar țintele convenabile din cealaltă ogradă și mângâind părintește erorile și ipocriziile din ograda proprie. Atunci când câte unul trece pârleazul, acesta este imediat însoțit de haosul sonor al taberelor de luptă, eticheta dureroasă de ”trădător” din partea unora fiind imediat oblojită de etichtele eroismului și ale dreptei credinței din partea cealaltă. Neofiții sunt exemplele cele mai clare ale limitelor permeabile, ale credinței că totuși există un eden dincolo de iadul propriilor convingeri. De fapt nu convingerea în sine este cea care ne face bula ontologică propriul iad ci îndoparea urechilor și astuparea ochilor în a vedea limitele proprii!

Este ironic faptul că odată ce ne-am blestemat singuri cu dorința de a cunoaște binele și răul, de foarte multe ori refuzăm a le mai compara, judeca, defini sau chiar gândi că este vreo diferență și că asta chiar contează! Ori aici creștinii ar trebui să fie cei mai favorizați oameni de pe pământ tocmai pentru că sunt mai onești decât Socrate în acceptarea propriei ignoranțe și mai fericiți decât budiștii în deschiderea minții lor către Cel ce vorbește tocmai pentru a învăța, descoperi, aduna și apoi împărți celorlalți. Din păcate atât mulți creștini cât și la fel de mulți ”liber cugetători” se închid într-un dogmatism al adevărurilor epuizate, cu reducționisme arogante și sloganuri țanțoșe demne de o cauză mai bună.

Miorița revoluționară 

În România monopolizată de un autoritarism pseudo-creștin, cu note comunistoide, instincte tribale și tandrețuri mafiotice, noua generație este predispusă să se definească prin ricoșeu față de straturile generaționale anterioare. Iar această definire prin contrast/diferență se face forțând inversarea morală (la nivel de discurs prescriptiv, că nivelul moravurilor rămâne la fel de coborât ca cel al apărătorilor virtuții nominale – o să fim uimiți cât de postmoderni și lichizi moral sunt mulți români din post-comunism, socialismul a învins până la urmă!), răsturnare axiologică, slăbire gnoseologică, diabolizare a frumosului – pentru că a devenit prea comercial – și estetizare a urâtului, instaurat deja ca plus-valoare capitalistă profitabilă. În România ponosită a lucrurilor/filosofiilor/ideologiilor mutante – pe jumătate copiate prost, pe cealaltă jumătate mixată cu apropoul unui ”las’ că merge și așa” steril, incolor și inodor –  modelele umane cool sunt nebunul vesel, bogatul incult, schizofrenicul pedant filosofic, sociopatul marxist anti-, virtuosul ipocrit, sfântul guraliv și răzbunător. În toată această panoramă a modelelor umane la zi este binevenită orice achiziționare de personaj care să mai dea românilor un pic de stimă de sine, o umbră de autenticitate copiată și o pompă de aer în pieptul umflat de atâta conștiință istorică.

Chestiunea mocnește aprins în spațiul Ortodoxiei românești dar este deja vizibilă în mediul evanghelic. Mulți dintre lideri bisericilor evanghelice care sunt încă în putere au fost (de)formați în mentalitatea de suspiciune generalizată, autoritarism și mesianismul anti-intelectualist al clasei muncitoare din timpul comunismului. Dar iată că expunerea bruscă (care a durat totuși vreo 20 de ani, iar prin unele locuri nici nu a avut loc încă) la un flux nestăvilit de informații, permutări filosofice, convulsii politice, demografice, culturale, coerciții culturale și legislative, determină reacții, de multe ori necalibrate, analfabete, neînțelepte atât în termenii fiilor veacului acestuia cât și în termenii Împărăției. (Slavă Domnului că biserica nu e doar predicatorul și că atunci când acesta e obosit/defocalizat/slab, sunt alte membre vii care trăiesc viața lui Hristos!)

În dinamica acestor forțe avem de a face cu incapacitatea multor creștini de a absorbi impactul diferitului, a pluralului, atât de specifică noului mod postmodern/hipermodern de a gândi și simți. Mulți lideri creștini au fost formați în tiparul unui creștinism “de gherilă”, supraviețuitor în fața coerciției statale din timpul comunismului. Tocmai acest tip de formare/educație  împiedică  acum acești lideri să se adapteze rezonabil la polivalențele și diversitatea valorilor dintr-o societate deschisă, concurențială, fluidă în jocurile de sens pe care le produce în continuu.

Este un lucru bine știut că actorii spațiului secularizat par a fi relativiști moral, dar activiști social. Ei sunt stimulați să își revendice capacitatea de a fi diferiți, chiar dacă în practica socială par a reacționa dogmatic la orice tentativă de a supune criticii valoarea absolută a propriului relativism.

În schimb,  mulți creștini par a-și reclama cu strictețe perimetrul sfânt al izolărilor confesionale, rămânând cu totul în paradigma asemănării plate, ca o carantină globală împotriva necunoscutului și a diferitului. De foarte multe ori capacitatea de adaptare a discursurilor celor care reprezintă organizații eclesiale este înțepenită în blocaje lingvistice și de sens care îi face irelevanți celor care nu le-au însușit limbajul și subcultura. Abordarea “ecumenică”, deosebit de deschisă, inovatoare, a creștinismului primului secol a fost înlocuită, de-a lungul secolelor, cu rigiditatea instituțională. (Armonia comuniunii)

Care este rezultatul acestor inadecvări și neluări în serios a mandatului preoției? Nu doar că este batjocorită Evanghelia de către cei ce abia așteaptă un astfel de motiv să o facă, ci le oferim pe tava propagandei proprii copii și tineri. Ajutăm astfel prooroci fără de adevăr și iubăreți fără de dragoste să profite de naivitatea tinerilor obosiți de negăsirile din biserici pentru a deveni consumatori și vânzători ai necăutărilor din lume! Neatenția, oboseala și nepregătirea unor lideri ai bisericilor oferă vânzătorilor de iluzii argumentul etichetării creștinilor ca fiind fundamentaliști. Ori ce altceva poate fi mai jignitor pentru unul care consideră viața doar mâncare și băutură decât să îi spui că viața se merită trăită în raport cu Dumnezeu care va judeca toate lucrurile la vremea sa? Jonglarea cu eticheta ”fundamentalist” este și un mesaj subliminal tinerilor din biserică cu privire la toate privațiunile și neîmplinirile pe care le implică ”evidenta” negare a vieții de către fundamentaliști.

Un fundamentalist nu mai este fiu al urbei pentru că s-a retras neputincios în ceruri.  Dar tocmai atunci și-a pierdut mandatul profetului în cetate, adică nu mai e de folos nici cerului, nici cetății. Din păcate, de cele mai multe ori  această neputință nu e una care vine din recunoașterea limitărilor omului despărțit și “nervos” pe Dumnezeu, ci această neputință e umbra neîmplinirii poruncii lui Isus: în lume, dar nu din lume. Să trăiești asemenea Fiului lui Dumnezeu, în tensiunea continuă a adaptării la fiecare om pe care îl întâlnea, a unei compasiuni care să se reverse fără întrerupere, a unei umblări printre păcătoși nu pentru a se adăpa din potopul lor de desfrâu, ci pentru a-i umple pe aceștia de Dumnezeu, cu alte cuvinte să aduci cerul în cenușa acestei lumi epuizează omul de orice resursă proprie și îl face dependent de Dumnezeu într-o măsură în care puțini, prea puțini, au împlinit-o. (Sclavii credinței 3. Povara modernizării – incapacitatea adaptării și mecanismul negării)

Nu am să continui descrierea procesului de ”dezlipire de fundamentalism”/”adaptare culturală”/”progresism creștin”, etc. ce devine tot mai vizibil la unii lideri nou formați ai generației post ’89. De ce? Pentru că nu e original ci doar imită dansul decadent al liberalizării creștinismului din Occident. Se înțeleg motivele nervului schimbării dar nu se justifică radicalitatea ca răspuns la radicalitate, decadența ipocrită în oglindă cu ipocrizia decadentă, refuzul gălăgios al căutării ca soluție la gălăgia negăsirii. Alunecarea de la o extremă la alta denotă frustrare, angoase nerezolvate și depozitate sub cupola etichetelor la modă. În covărșitoarea majoritate a cazurilor de astfel de alunecări problemele nu sunt atât de nivel intelectual, teologic, cât țin de o umoare bolnăvicioasă, relații fracturate, răni neoblojite, neiertări răzbunate cu alte neiertări, etc. (Drew Dyck a făcut un efort de analiză a generației des-bisericite din America, efort ce se cere multiplicat cu o astfel de analiză în context românesc).

Închiderea cercului vicios

O privire mai atentă a ceea ce se întâmplă în Occident va oferi o imagine a ceea ce se va întâmpla în bisericile românești și chiar în sânul generației Y per ansamblu. Prea mulți leaderi se definesc prin ceea ce cer de la alții, nu prin ceea oferă altora!

În mediul creştin sunt încă leaderi care au mentalitatea “ilegalismului” din perioada comunistă, crezând că frustrările unor enoriași se vor estompa prin interiorizare fatalista și obedienta. Ei uită că spiritul vremii

1. multiplică frustrările – mai ales ale generației tinere – prin spiritul critic cinefil/consumist/comanditar/narcisist (vă mai aduceți aminte de Domnul Goe și pretențiile lui exagerate de la “mamițica”?)

2. inversează efortul imagologic, orientându-l de la “ce buni suntem noi, în cerculețul nostru de sfinți” la “ce sfinți sunt păcătoșii aia”,

3. depune toate eforturile pentru a justifica nu celebrarea virtuțiilor ci “lărgirea” și nivelarea semantică a ceea ce e bun și ce este rău, cu o “ciudată” preferință “miloasă” spre comportamente adictive.

4. sfârşind prin a fi schizofrenici: a) judgementali până la tentații paricide oedipiene față de biserici și “ipocriții” de acolo și b) incluzivi și îngăduitori în a oferi n șanse și credit celor ce s-au obișnuit în a abuza de ele.

Evanghelia este nu doar pentru cei ce nu au auzit-o niciodată ci și pentru cei care cred că ea e doar o simplă opțiune culturală!

Toată efervescența revoluționară, nervul răzbunării, efortul de a construi o lume mai bună vor fi desumflate pe parcursul unei generații de instituționalizarea controlului celor care au pus mâna pe butoanele puterii. ”Este interzis a interzice!” era latura revoluționară a unei minorități care, odată ajunsă la butoanele puterii, dictează canonul interzicerii celor ce o contestă.

Nici nu știu copiii cât de mult va semăna virtutea lor cu viciul părinților lor! Și cât de mult copiii vor căută altceva decât ”progresismul” dogmatic, restrictiv și sufocant al părinților!

Odată cu scandalul D. Trump din S. U. A. , de câteva luni bune mă amuz să văd “open minded”, “anti-judgemental” and “spread peace free huggers” + “non-violent and progressive Christians” sărind cu toate piciorușele pe spatele conservatorilor doar ca să le iasă schema prejudecăților și să aibă mai departe monopolul rațiunii, iubirii, deschiderii și progresului uman pe căile propășirii și păcii. Cei care reclamă monopolul virtuților trebuie să își asume nu doar riscul criticilor ci și cel al ipocriziilor ce implică o astfel de superioritate morală. (E o ironie teribilă că cei care în tinerețe au acuzat creștinii de aroganță morală, în numele situaționismului laissez faire, ajung peste timp să impună un puritanism moral de fier al corectitudinii politice)  Uite așa ochii îndreptați critic către spectatorii “critici” au parte, de multe ori, de un spectacol și umor mai savuroase decât cel de pe scena spectacolului din program.

Tinerii sătui de ipocrizia părinților religioși își vor îndrepta pasiunile ”eliberatoare” spre ”revoluționarii” care, la rândul lor vor eșua în a trăi și gândi potrivit propriilor exigențe critice, copiii lor având șansa de a descoperi cel mai bine atât limitele nefardate cât și nevoia stringentă de a respira aer dincolo de sufocanta cupolă dogmatică construită în numele progresului. Și astfel se închide cercul ”inovației” și transferului unora și a altora spre limanuri mai ”luminate”.

De exemplu, când citești My Father, Bertrand Russell afli că fata lui B. Russell descoperă credința în Dumnezeu tocmai pentru că s-a săturat de credința într-un ”sfânt” al rațiunii, cu toate umbrele și penumbrele lui, lipsurile și erorile transformate în icoană terapeutică pentru publicul dornic de o nouă bulă imagologică. Prețul inocenței/naivității/credulității celui care știe să vorbească bine în numele rațiunii (având însă propriile sofisme și blocaje logice evidente) este plătit cu vârf și îndesat în viața celui care stă zi de zi cu acel ”model” public (de intelectual, om religios, politician, artist, etc.), care suferă privațiuni emoționale, este constrâns de autoritarisme stâlcite, vede inconsistența vorbelor mari aruncate în păienjenișul care prinde atât de multe minți în plasa adorației….

Vine deci timpul când o nouă generație se va trezi buimacă din visul despotic al ”libertății” părinților și vor căuta un eden dincolo de iadul convingerilor lor!

Așadar, oridecâte ori mai văd un mic mesia gălăgios prin biserică, pe internet, prin piața publică, pe la TV, încep să îi citesc spațiile goale din discurs, tăcerile complice, îi ascult atent vocea ca să îi discern profilul călăului emoțional pe care îl imită, îi frunzăresc bibliografia ca să îi văd valea pe care se rostogolește, îi urmăresc certitudinea din scepticism… și îmi aduc aminte de un Mesia care nu și-a ridicat glasul, nu s-a ascuns sub haina autorităților/curentelor la modă, nu a făcut prietenii facile doar ca să scape de inconfortabila și periculoasa situație a proclamării unui adevăr dintr-o altă lume, care nu negociază, nu se adaptează, nu cere obediență, nu merge pe valul indignării populare ca să capete putere pentru a-și nimici inamicii…. ci s-a rugat, a rostit cuvinte demne de El, a vindecat suflete și a acceptat răsplata noastră, murind pe cruce. În fața unui astfel de Mesia ne dăm prea puțin efortul să Îi fim contemporani, indiferent de vârstă, epocă, cultură!