Opulența smereniei (cu Taxi-ul prin catedrale și alte locuri)

Vorbiri vechi și realități noi

Zice-se că, bazându-se pe ceva experiențe seculare, înțelepciunea populară românească a ajuns la concluzia că ”un prost aruncă o piatră în apă și zece înțelepți se chinuie să o scoată.” Eh, ce vremuri, câtă claritate, ce șanse de a rezolva problema prostului! Pe atunci se știa cam cine e prostul și cine sunt înțelepții iar aruncatul pietrei în apă era chiar o problemă, nicidecum o realizare! S-ar părea însă că între timp ceva s-a întâmplat cu capacitatea prostului de a îi prosti pe alții, mai ales pe înțelepți. Dramaturgia postmodernă a rolurilor într-o continuă permutare ne lasă azi lectori buimaci la opera deschisă, multiplă, a proverbului cu pricina. Chiar mai mult, nu doar că actorii sunt greu de identificat ci chiar proporția rolurilor s-a schimbat. Acum zece proști aruncă piatra în apă și râd apoi grosolan de cam singurul înțelept rămas a o scoate de acolo. Și, de fapt nici pe acest înțelept nu te poți baza tocmai pentru că nu știi când va dezerta și el ca toți ceilalți dinaintea lui! Să fii o voce singulară care demască ipocrizia vocilor majorității ce se vrea profetică, e o muncă nu de colea!

Iată dar că Sisiful grecilor de demult s-a făcut băiatul deștept valah de azi care se multiplică cu spor în mici eroi singulari dar majoritari, mândri de monopolul virtuțiilor care fac propria țară la fel de murdară, irespirabilă, chinuitoare și gălăgioasă ca acum multe decenii în urmă.

Opulența smereniei

Una dintre virtuțiile jonglată smecherește prin spațiul public (și virtual) românesc este cel al smereniei. În lipsă de sânge înfierbântat de scandaluri sezoniere, românii nu pierd timpul rămas după muncă (de fapt înainte și în timpul ei) și sar, cu mic cu mare, în noua horă a convingerilor tari și a gândirii slabe (mai moleșite decât și-o imagina Gianni Vattimo). Ocupați și “pregătiți” de Paște, acum tot neamul românesc este cu taxiul prin catedrale, fiecare reclamând opulența smereniei. Bravos națiune, halal să-ți fie!

Însă cum nea Caragiale nu mai este printre noi să facă cronica noilor patrioți și moftangii români de azi, să privim cu ochii noști profani scena și actorii. Pe undeva avem noroc –  în lipsa autorilor cu simț genial care să-l transforme în scriitură, umorul tragic de circumstanță devine mai evident azi. Prea-cucernici clerici ortodocși, împleticiți în vorbele mieroase despre smerenia Mântuitorului de crucile de aur, pantofii și mașinile de lux, atei indeciși ce să urască sau iubească mai mult în puținele clipe ale vieții de pe praful ăsta cosmic numit pământ, (neo)protestanți și seculari carnasieri care rup cu violență orice bucată a autoritarismului bisericesc care le încape în fălcile versetelor biblice (neștiind că oricând pot fi ei următorii acuzați) sau ale lozincilor tovărășești fără de care nu poate începe mileniul de aur proletar. Cu toții par a fi înțelepții care joacă rolul prostului mândru să scufunde cât mai repede piatra în apă. Unii o fac din ipocrizie, alții din răzbunare nervoasă, alții din slavă deșartă. Să privim puțin la fiecare portret pentru a discerne dacă e înțeleptul sau prostul din proverbul nostru. Ori o astfel de trecere în oglindă este o bună oportunitate de a ne descoperi rolul nostru, al lectorilor, în această farsă absurdă.

a) Generalizarea facilă și industria ipocriziei

Un efect pervers al sociologiei grupurilor este cel al multiplicării cantitative care schimbă ADN-ul calitativ. Împărăția cerurilor a fost proiectată să fie ca o sămânță de muștar care  va crește până va cuprinde tot pământul. Și cred că lucrurile ar fi fost la fel de bune chiar și în condițiile multiplicării și transformării în majoritate dacă s-ar fi menținut organicitatea relațiilor dintre membrii celor ce erau în această împărăție. Ori sămânța neghinei a fost lăsată să interfereze cu cea a grâului bun și uite așa avem ceea ce se reclamă a fi Biserica lui Hristos cu o grămadă de istorii ratate, amoruri vicioase, ipocrizii de duzină și victime nerăbdătoare să-și ia revanșa umilințelor trecute.

Sectele care supravieţuiesc unei perioade de timp devin inevitabil confesiuni, mai degrabă instituţii decât grupuri contestatare (Howard Becker, Through Values to Social Interpretation: Essays on Social Contexts, Actions, Types, and Prospects, Duke University Press, 1950, cap. 4, Some tools of the trade, mai ales p. 112-118). Biserica creștină –  cea Ortodoxă, ca fiind majoritară în România – este un imperiu al polimorfismelor ce merg de la sfinți care rabdă cristic în închisori până la călăii lor care-i trimit pe aceștia în închisori din poziția de leaderi spirituali ai primilor. Această biserică este supusă din interior tentațiilor puterii leviatane cu care se amăgește egoul deloc cristic iar din exterior este hăituită de lupii nemiloși ce-i reclamă pielea de oaie. Proiectul ”Catedrala Mântuirii Neamului” este prilejul perfect în care se exercită atât tentația puterii și a opulenței unei Biserici captivă mai mult rolurilor instituționale decât căldurii și naturaleții cristice, cât și ferocitatea în numele dragostei la care aspiră lupii din afară. Mulți alți membri și slujitori ai aceleiași biserici sunt scoși din discuție și de o parte și de cealalta, fiind prinși la mijloc în războiul orgoliilor purtate cu lozincile smereniei.

Acum, între noi fie vorba, este un timp pentru fiecare lucru sub soare – este un timp pentru biserici de lemn, așa cum este și timpul pentru un Chartres, Sagrada Família, St Paul’s, Sfanta Sofia, Notre Dame. Însă la cum arată și cu ce costuri pe seama Evangheliei și a suferinței oamenilor, mă îndoiesc terbibil că ar fi un timp pentru ”Catedrala Mântuirii Neamului”. În acest caz iată dar că avem înțeptul căruia i s-a prostit mintea de la tentațiile banilor și ale puterii, aruncând în apă nu numai piatra ci și pe sine. Dacă nu-și vine în fire și recuperă rolul inițial, soarta îi va fi pe măsura opulenței și aroganței puterii cu care se laudă!

b) Noii preoți ai virtuților

A fost o vreme când tinerii chiar sorbeau cuvintele cinice ale profesorilor de filosofie de prin universități, clamând că noţiunea de adevăr nu este altceva decât un instrument al puterii şi că, orice putere fiind rea, adevărul nu poate fi decât expresia unei voinţe maligne, pentru a ieși apoi, împreună cu acel profesor, la mică demonstrație revoluționară, nu doar strigând ci chiar purtând banderole ce proclamau “Adevăr şi dreptate” (de exemplu M. Foucault în 1968). Era o vreme când postmodernii credeau că trăim micronarațiuni și nu ne vom întoarce niciodată la totalitarismul macro-narațiunilor de sens trecute. Era o vreme când dădea bine pe hărtie expresii savante despre ”deconstrucție”, ”gândirea slabă”, ”negativă”, ”Imagine there is no..”, când credeam că dragostea fără limite înseamnă un romantism consumat gratuit și plătit în contul eternității cu licențe poetice.

Câteva generații au crescut cu astfel de idei și vise până am început să vedem că eroii vieții libere de orice limite sunt captivi dacă nu facilităților de dezalcoolizare atunci unor morminte înguste de pe la vârsta de 27 de ani (”the 27 Club” – Brian Jones, Jimi Hendrix, Janis Joplin, Jim Morrison, Kurt Cobain, Amy Winehouse, etc.), că revoluționari bufoni sunt inconștienți adoratori ai unor criminali monstruoși (ex. Žižek și preferințele lui deloc inocente, să nu vorbim de Sartre, J. Kristeva, de facinația maoistă prin Berkeley, etc.), că dragostea redusă la schimbul de lichide poate fi mereu întinsă la dragostea împinsă dincolo de limitele de gen, vărstă, specie, regn. Am început să realizăm că avem macro-narațiunea marxistă a justiției sociale și a științei ce musai trebuie să ne ducă la transhumanism. Ne-am descoperit o rațiune tare, certitudini inversate, am aruncat pudorile scepticismului în focul revoluției continue, etc. Totodată am văzut că idolii noștri revoluționari și hipersocialiști sunt eroi de pictoriale, milionari cu insule private, zâmbitori cinici ce-și încarcă contorul faimei, a bogăției și puterii pe spinarea naivității multora. Era o vreme când credeam că am scăpat de religie și puterea ei oprimantă ca să descoperim că am făcut din știință o nouă religie și metafizică sub care să ne ascundem lașitățile morale iar mai apoi am dat de un stat birocratic tot mai amenințător și puternic în raport cu individul. 

Cu alte cuvinte, oare ce morman de animăluțe veninoase vom descoperi dacă dăm deoparte lozincile de paradă ale recenților atât de vocali în de-conspirarea ipocriziilor altora? Și pe baza căror valori/temeiuri se susține discursul care îi face atât de celebri?

Cum poți deconspira ipocrizia unui postmodern (care are o aroganță vizibilă imediat atunci când își asumă ”gândire slabă”, ”modestie” a cunoașterii, ”nonjudgementalism”, ”deschidere” și ”iubire power-flower” a tututor, ”non-diferențiere categorială spre cuprindere holistică, egalitaristă, non-ierarhică”, etc.)? Simplu: pune-l în fața unei alegeri de a-și recunoaște posibilitatea de a fi gresit în ceea ce priveste o idee/persoană conservatoare. Firul de sânge potențial al unei victime ideologice (chiar aroganța obținerii unui nou prozelit) trezește tot nervul de prădator dogmatic, cert și superior al celui ce pretinde a avea exact calitățile morale contrare.

Acesta este peisajul în care un post-creștin își ridică schelele propriilor utopii, parazitând însă moștenirea de virtuți ale creștinismului. În fiara ce stă la pândă să supraviețuiască determinăriilor biologice și sociale se amestecă gândul profitor – în termeni de imagine, putere, self-esteem: să vorbești de iubirea aproapelui, de apărarea victimei, de dragostea necondiționată a străinului, de mila față de cel sărac.

Nu-ți place catedrala? Foarte bine! Este atâta loc în afara ei unde poți să faci un bine! Nu-ți pierde timpul certându-te cu ușa catedralei, sunt în afara ei mulți sărmani care așteaptă cuvintele și energia ta!

Cenușa vechilor preoți ai virtuților este solul propice pentru noii preoți ai acelorlași virtuți, plagiate și folosite cu un oportunism ce întrece până și reflexele machiavelice ale unui cardinal Richelieu.

Pur și simplu se parazitează cu interes imagologic o virtute crestină, anulând-o astfel prin comercializare stridentă. Fără oferirea unei alternative, a unui model de compasiune, altruism și caritate militantă, dovedită și suținută pe parcursul unei perioade de timp care să-i dovedească atașamentul și sinceritatea, orice ”manifest” împotriva unor monstruozități gen ”Catedrala Mântuirii Neamului” nu face altceva decât să paraziteze facilitatea semantică a discursului anti-, este o bună descătușare de energii și frustrări ancestrale și marchează bărbătește teritoriul puterii (simbolice, de imagine dar nu numai) în spațiul public. Ori nu avem nevoie de 10 proști care să arunce o piatră în apă, unul singur e de ajuns!

Trădarea colectivă și mântuirea individuală (a neamului?)

Încă mă minunez cum poți să creditezi naiv cuvintele de har și pline de îngăduință și chemare la atitudini nonjudgementale (doar față de unii “proscrisi”, făcuți acum vedete ale compasiunii) când aceleași persoane tună și fulgeră judecăți cu mânie proletara împotriva altora, făcuți țapi ispășitori convenabili. Istoria modei lozincilor, indiferent de epoca istorică, păstrează aceeași dualitate între condamnarea facilă a vinovaților de serviciu și simularea compasiunii față de victimele care oferă ascendent de imagine, adică putere, faimă și bani. La urma urmei până și mafioții țin să-și rezolve problemele de conștiință cu acte caritabile și compasiuni captate pe retină.

Nu are niciun sens să înfierăm ipocrizia unei smerenii înnecate în opulență cu opulența unei smerenii mândre de propria realizare. Nu ne putem mântui atunci când suntem Abel pentru unii și Cain pentru alții! Nu suntem cu nimic mai buni față de fariseii ipocriți dacă ne mândrim, chiar violent, cu sărăcia prin care să Îl transformăm până și pe un Hristos într-o fabrică de pâini fără de sudoare! Să înlocuiești ipocrizia convenabilă a altora cu una agreabilă ție nu e mare câștig pentru umanitate!

Hieronymus Bosch, The arrest of Christ (circa 1530-1550).

Pentru a nu cădea în capcana ipocriziei de poziție/modă/clan/trib/clasă/mafiote, ar trebui să învățăm de la Dumnezeu:

• a fost trădat de toți – bogați și săraci, religioși prea-cucernici și zeloți revoluționari și marginali, femei și bărbați, logicieni sau emotivi, victime vindecate și străini ignoranți,
• i-a condamnat pe toți, indiferent de diferențele dintre ei – cu spiță de neam, cu o cunoaștere milenară sau simplu adorator al spiritului pământului și al animalului din pădure, bogat și sărac, înțelept sau ignorant,
• pentru a se îndura de toți prin jertfa unicului Său Fiu.

În violența cu care ne luptăm fratricid pentru a ne impune diferențele, doar asemănarea cu Hristos ne face frecventabili, umani, deschiși, buni și simțitori cu alții. Doar asumarea morții unui Dumnezeu care a fost călcat în picioare, hulit și condamnat de toți ne face suficient de umili să-L căutăm în propria inimă, pentru a umple apoi bisericile, de lemn sau piatră, și apoi lumea întreagă cu El! Altfel, o să spălăm picioarele doar celor care ne zâmbesc, o să închidem porțile celor care ne sunt străini, o să terminăm cu toții strigând ipocriziile altora, adică o să continuăm șirul eșecurilor care face această țară/lume o mare plină nu doar de bolovani ci și de proști ce și le aruncă unii altora în numele celor deștepți, morți demult.