Alonewithothers's Blog

Smile, without a reason why. Love, as if you were a child.

Recent Posts

  • Sacrificiul pionului

    Printre prea-multele filme deșeu produse la Hollywood am găsit săptămâna asta o provocare și o promisiune eșuată, ce se cere reluată și făcută din nou, cu mai mult nerv, culoare și text.

    “Pawn Sacrifice” (2015) ar fi trebuit să fie un fel de ”Birdman” al lui Toby Maguire, un anti-film, o răsturnare ironică a rolului său din ”Spiderman”. Din păcate “Pawn Sacrifice” este un film grăbit, făcut la repezeală, o cale parcursă doar pe jumătate și de aceea risipită prematur.

    Avem povestea romanțată a lui Bobby Fisher, a genialității sale precoce, a maturizării lui și a devenirii sale într-un erou sacrificial, adus pe altarul coeziunii social-patriotice. Un destin oglindă cu cel al lui Spiderman, jucat de același Toby Maguire urmă cu vreo 15 ani. Același destin al unui copil precoce, fără tată, cu o mamă depășită de potențialul copilului său, aceeași hiper-sensibilitate care însoțește capacitățile sale ieșite din comun. Spre deosebire de Spiderman, unde eroul se pune în slujba tuturor, ”Pawn Sacrifice” portretizează un erou ce are drept inamic pe toată lumea – părinți, iubită, reporteri, admiratori, evrei și, inevitabil, rușii pe care vroia să îi învingă. De aici și tușa prea evidentă, stridentă chiar, pe care o capătă Bobby Fisher în acest film. Deliciul unei opere de artă stă tocmai în ceea ce se descoperă acoperind și nu dezvelind complet!

    Filmul e lipsit de umor dar este cât se poate de ironic atît în producție cît și in prezentare:

    • URSS este imperiul, USA outsiderul firav, modest și eroic,
    • mama lui Bobby este evreică, cu simpatii comuniste, fugită însă din Rusia tocmai din cauza persecuției comuniste,
    • Bobby Fisher este și el evreu care, de-a lungul timpului va dezvolta un anti-semitism acerb (tocmai datorită infuziei grosolane de rațiune semnificante – lucrurile nu sunt accidentale ci se întâmplă după un timp și tipar anume, de aici nevoia conspirației ca inserție de sens într-o lume fără sens, pur mecaniscistă),
    • Spassky, eternul rival rus, nu e portretizat prea complex (Liev Schreiber cam atât poate)
    • în timp ce Fisher, cu toate eforturile lui Toby Mahuire, e prea grav și precoce paranoid.

    Filmul poate fi despre fiecare dintre noi atunci când ne apropiem de granița patologicului, a jertfei de sine care se consumă pentru un ideal mai mare, etc.

    PS: filmul este 100% corect într-un punct unde nu se cere niciun comentariu: ”rușii nu joacă după reguli!” 🙂

    1961-1-3-1442826284

  • Historical Myths About Science

    Scientists think they’re too objective to believe in something as folklore-ish as a myth. (Nicholas Spitzer)

    The idea that being scientific simply means being irreligious is a particularly naive one. It has caused a lot of confusion and will get us nowhere.

    (Mary Midgley, Science as Salvation: A Modern Myth and its Meaning)

    Until about the 1970’s, the dominant narrative in the history of science had long been that of science triumphant, and science at war with religion. But a new generation of historians both of science and of the church began to examine episodes in the history of science and religion through the values and knowledge of the actors themselves. Now Ronald Numbers has recruited the leading scholars in this new history of science to puncture the myths, from Galileo’s incarceration to Darwin’s deathbed conversion to Einstein’s belief in a personal God who “didn’t play dice with the universe.” The picture of science and religion at each other’s throats persists in mainstream media and scholarly journals, but each chapter in Galileo Goes to Jail shows how much we have to gain by seeing beyond the myths. (Galileo Goes to Jail and Other Myths about Science and Religion, edited by Ronald L. Numbers, Harvard University Press, 2010)

    galileo goes to jail

    • Myth 1. That the Rise of Christianity Was Responsible for the Demise of Ancient Science [David C. Lindberg]
    • Myth 2. That the Medieval Christian Church Suppressed the Growth of Science [Michael H. Shank]
    • Myth 3. That Medieval Christians Taught That the Earth Was Flat [Lesley B. Cormack]
    • Myth 4. That Medieval Islamic Culture Was Inhospitable to Science [S. Nomanul Haq]
    • Myth 5. That the Medieval Church Prohibited Human Dissection [Katharine Park]
    • Myth 6. That the Copernican System Demoted Humans from the Center of the Cosmos [Dennis R. Danielson]
    • Myth 7. That Giordano Bruno Was the First Martyr of Modern Science [Jole Shackelford]
    • Myth 8. That Galileo Was Imprisoned and Tortured for Advocating Copernicanism [Maurice A. Finocchiaro]
    • Myth 9. That Christianity Gave Birth to Modern Science [Noah Efron]
    • Myth 10. That the Scientific Revolution Liberated Science from Religion [Margaret J. Osler]
    • Myth 11. That Catholics Did Not Contribute to the Scientific Revolution [Lawrence Principe]
    • Myth 12. That René Descartes Originated the Mind-Body Distinction [Peter Harrison]
    • Myth 13. That Isaac Newton’s Mechanistic Cosmology Eliminated the Need for God [Edward Davis]
    • Myth 14. That the Church Denounced Anesthesia in Childbirth on Biblical Grounds [Rennie B. Schoepflin]
    • Myth 15. That the Theory of Organic Evolution Is Based on Circular Reasoning [Nicolaas A. Rupke]
    • Myth 16. That Evolution Destroyed Charles Darwin’s Faith in Christianity—until He Reconverted on His Deathbed [James Moore]
    • Myth 17. That Huxley Defeated Wilberforce in Their Debate over Evolution and Religion [David N. Livingstone]
    • Myth 18. That Darwin Destroyed Natural Theology [Jon H. Roberts]
    • Myth 19. That Darwin and Haeckel Were Complicit in Nazi Biology [Robert J. Richards]
    • Myth 20. That the Scopes Trial Ended in Defeat for Antievolutionism [Edward J. Larson]
    • Myth 21. That Einstein Believed in a Personal God [Matthew Stanley]
    • Myth 22. That Quantum Physics Demonstrated the Doctrine of Free Will [Daniel P. Thurs]
    • Myth 23. That “Intelligent Design” Represents a Scientific Challenge to Evolution [Michael Ruse]
    • Myth 24. That Creationism Is a Uniquely American Phenomenon [Ronald L. Numbers]
    • Myth 25. That Modern Science Has Secularized Western Culture [John Hedley Brooke]

    Newton's apple

    A falling apple inspired Isaac Newton’s insight into the law of gravity—or so the story goes. Is it true? Perhaps not. But the more intriguing question is why such stories endure as explanations of how science happens. Newton’s Apple and Other Myths about Science brushes away popular misconceptions to provide a clearer picture of great scientific breakthroughs from ancient times to the present.

    Among the myths refuted in this volume is the idea that no science was done in the Dark Ages, that alchemy and astrology were purely superstitious pursuits, that fear of public reaction alone led Darwin to delay publishing his theory of evolution, and that Gregor Mendel was far ahead of his time as a pioneer of genetics. Several twentieth-century myths about particle physics, Einstein’s theory of relativity, and more are discredited here as well. In addition, a number of broad generalizations about science go under the microscope of history: the notion that religion impeded science, that scientists typically adhere to a codified “scientific method,” and that a bright line can be drawn between legitimate science and pseudo-science. (Newton’s Apple and Other Myths about Science, edited by Ronald Numbers and Kostas Kampourakis, Harvard University Press, 2015)

    • I. Medieval and Early Modern Science
      • Myth 1. That There Was No Scientific Activity between Greek Antiquity and the Scientific Revolution [Michael H. Shank]
      • Myth 2. That before Columbus, Geographers and Other Educated People Thought the Earth Was Flat [Lesley B. Cormack]
      • Myth 3. That the Copernican Revolution Demoted the Status of the Earth [Michael N. Keas]
      • Myth 4. That Alchemy and Astrology Were Superstitious Pursuits That Did Not Contribute to Science and Scientific Understanding [Lawrence M. Principe]
      • Myth 5. That Galileo Publicly Refuted Aristotle’s Conclusions about Motion by Repeated Experiments Made from the Campanile of Pisa [John L. Heilbron]
      • Myth 6. That the Apple Fell and Newton Invented the Law of Gravity, Thus Removing God from the Cosmos [Patricia Fara]
    • II. Nineteenth Century
      • Myth 7. That Friedrich Wöhler’s Synthesis of Urea in 1828 Destroyed Vitalism and Gave Rise to Organic Chemistry [Peter J. Ramberg]
      • Myth 8. That William Paley Raised Scientific Questions about Biological Origins That Were Eventually Answered by Charles Darwin [Adam R. Shapiro]
      • Myth 9. That Nineteenth-Century Geologists Were Divided into Opposing Camps of Catastrophists and Uniformitarians [Julie Newell]
      • Myth 10. That Lamarckian Evolution Relied Largely on Use and Disuse and That Darwin Rejected Lamarckian Mechanisms [Richard W. Burkhardt Jr.]
      • Myth 11. That Darwin Worked on His Theory in Secret for Twenty Years, His Fears Causing Him to Delay Publication [Robert J. Richards]
      • Myth 12. That Wallace’s and Darwin’s Explanations of Evolution Were Virtually the Same [Michael Ruse]
      • Myth 13. That Darwinian Natural Selection Has Been “the Only Game in Town” [Nicolaas Rupke]
      • Myth 14. That after Darwin (1871), Sexual Selection Was Largely Ignored until Robert Trivers (1972) Resurrected the Theory [Erika Lorraine Milam]
      • Myth 15. That Louis Pasteur Disproved Spontaneous Generation on the Basis of Scientific Objectivity [Garland E. Allen]
      • Myth 16. That Gregor Mendel Was a Lonely Pioneer of Genetics, Being Ahead of His Time [Kostas Kampourakis]
      • Myth 17. That Social Darwinism Has Had a Profound Influence on Social Thought and Policy, Especially in the United States of America [Ronald L. Numbers]
    • III. Twentieth Century
      • Myth 18. That the Michelson-Morley Experiment Paved the Way for the Special Theory of Relativity [Theodore Arabatzis and Kostas Gavroglu]
      • Myth 19. That the Millikan Oil-Drop Experiment Was Simple and Straightforward [Mansoor Niaz]
      • Myth 20. That Neo-Darwinism Defines Evolution as Random Mutation Plus Natural Selection [David J. Depew]
      • Myth 21. That Melanism in Peppered Moths Is Not a Genuine Example of Evolution by Natural Selection [David W. Rudge]
      • Myth 22. That Linus Pauling’s Discovery of the Molecular Basis of Sickle-Cell Anemia Revolutionized Medical Practice [Bruno J. Strasser]
      • Myth 23. That the Soviet Launch of Sputnik Caused the Revamping of American Science Education [John L. Rudolph]
    • IV. Generalizations
      • Myth 24. That Religion Has Typically Impeded the Progress of Science [Peter Harrison]
      • Myth 25. That Science Has Been Largely a Solitary Enterprise [Kathryn M. Olesko]
      • Myth 26. That the Scientific Method Accurately Reflects What Scientists Actually Do [Daniel P. Thurs]
      • Myth 27. That a Clear Line of Demarcation Has Separated Science from Pseudoscience [Michael D. Gordin]

     

     

  • Profetul și sincretismul

     

    iliehttps://vimeo.com/162303383

  • Inhabitatio Dei – (in)corectitudini istorice (investiții risipite)

    Investiții risipite

    Sunt investiții pe care Dumnezeu le face și ne avertizează să nu I le risipim (tocmai pentru că aceste investiții L-au costat mult, până și moartea de om din care noi nu prea L-am vrea eliberat). O astfel de investiție este lunga Sa ”luptă” cu omul prin care El s-a lăsat pipăit, testat, încercat. Istoria revelației include o întreagă paletă de experiențe de tot felul și aproape pentru orice tipologie umană. Bătrâni și tineri, săraci și bogați, prinți și cerșetori, bolnavi și viguroși, femei și bărbați, introvertiți și petrecăreți, sceptici și vizionari, cu toții suntem circumscriși de experiențele lui Dumnezeu cu umanitatea așa cum ne-au rămas pe paginile Scripturii. În această istorie a revelației Sale Dumnezeu a pregătit mintea umană să fie tot mai deschisă spre ceea ce nu știe și totodată să judece lucruri din ce în ce mai sofisticate ce, culmea, se relevă în forme din ce mai minimaliste, debarasate tot mai mult de schele pedagogice. Ori culminarea acestei sofisticări a revelației este întruparea lui Hristos. Aporiile logice, schemele morale, intuițile estetice, schelele cognitivo-ontologice, toate acestea au fost provocate, întinse, răsturnate și re-valorificate odată ce Dumnezeu S-a făcut trup:

    • frumusețea celui mai frumos dintre oameni s-a disipat în urâțenia chinului de pe Dolorosa și de pe cruce (urâtul și monstruosul sunt forme de revelație pe care pedagogia divină le folosește mai mult decât ar admite pretențiile noastre de sfințișori pudici),
    • nelimitatul ce alege să treacă prin gâtul îngust al clepsidrei timpului uman și se îmbracă în întuneric, venind să locuiască în întuneric, ca să aducă lumina pe care întunericul nu o poate înghiți,
    • Dumnezeul care își face dovada de dragoste față de niște creații rebele trimițând prin strigare publică pe prea-iubitul Său Fiu, Cel deopotrivă în cele mărețe, ca să guste moartea răscumpărătoare, să ia vina și să o arunce înapoi celui rău, aruncându-l astfel din poziția atât ontologică cât și morală de a acuza atât omul cât și pe Dumnezeu.

    Dacă întreaga istorie a revelației Îl are ca scop pe Hristos, ce Singurul care L-a văzut pe Dumnezeu și care Îl poate face de cunoscut, ar fi o risipă teribilă să risipim această investiție și să ne întoarcem la umbre în defavoarea realității care aruncă umbra respectivă. O astfel de risipă ar fi re-aranjarea cadrului cultic prin care se mijlocește experiența divină. Revenirea la un cadru liturgic vechi-testamental anulează nu doar noutățile pe care le-a adus Isus Hristos, ci riscă a anula (prin deraiere a privirii, manie a gesticii, dependență a vizualului) și bogăția devoțională care vine din facerea fiecărui credincios templu al Duhului (risc valabil și pentru contextul liturgic protestant). Ori revenirea la cadrele liturgice similare celor leviticale vine ca reacție la primejdiosul și riscantul pariu pe care Dumnezeu l-a făcut atunci când a trimis în lume vulnerabili și ”neprofesioniști” într-ale religiei, miei în mijlocul lupilor, pescari care să învețe teologie, vameși care să învețe pe alții ce înseamnă smerenie și facere de bine, etc.. În organizarea împărăției care se multiplică peste întreg pământul Dumnezeu a lăsat libertatea Duhului de a conlucra cu oamenii în alegerea celor mai bune și relevante forme care să permită păstrarea și consolidarea funcției. Ori mintea umană preferă rigurosul legalist libertății riscante, forma procedurii și nu cea a Spiritului care nu știi când și cum vine, ci doar îi vezi schimbările. În toată această tensiune între formă și funcție, libertate și regulă, prescripție a siguranței și risc al aventurii, mintea umană tinde să rupă echilibre, să statornicească forme efemere și să absolutizeze limite.

    Dumnezeul părăsit în sărbătoare

    Când Cuvântul S-a făcut trup se împlinește o promisiune a lui Dumnezeu că El va veni să locuiască cu oamenii. Oameni care au tot fost alungați către Est atunci când au păcătuit (Gen. 3:24, 4:16, 11:2-4), invitația spre Dumnezeu fiind reluată prin aranjarea Cortului Întâlnirii în așa fel încât poarta de intrare era la Est. Estul e direcția exilului de la Fața lui Dumnezeu, este locul pustiit, sălbatic de unde vine vântul distrugător care amenință viața (Ps. 48:7; Ez. 27:26). Estul este pentru profeți simbolul exilului babilonian și de unde însuși Dumnezeu va veni să își răscumpere oamenii (Ez.10:18, 19, 11:22-23). Estul e locul de unde Dumnezeu vine în ajutorul poporului Său, aducând mântuirea (Is.41:25; 63:1; Ez.43:4; Zah. 14:4, Mal. 4:2, Luca 1:78,  2Pet. 1:19). Ori astfel se împlinește ceea ce a spus Ioan Botezătorul – ”este în mijlocul vostru Unul”, este noul Adam care se întoarce spre paradis, și ne va arăta din nou calea spre Dumnezeu, va reface intinerariul apropierii de Dumnezeu, capitalizând și semnificând ceea ce era doar ca umbră spre învățare în Cortul și Templul Vechiul Testament.

    Când Cuvântul a locuit printre noi El ne-a spus clar că v-a dărâma templul de la Ierusalim pentru a zidi un nou templu. Interesant e faptul că atât Evanghelia după Ioan cât și Apocalipsa au o structură narativă care se pliază foarte bine pe un itinerariu cultic al intrării dinspre curtea Cortului/Templului spre Sfânta Sfintelor (Ev. după Ioan cap. 1-11 Isus și cei din curte care vin cu jertfele pentru vină, cap. 12-16 Isus și ucenicii în Locul Sfânt, vorbind despre Duhul care va veni să-i lumineze pe cei 12, apoi rugaciunea de Mare preot din cap. 17 si aducerea Lui ca jerfă bună de sacrificat. În Apocalipsa avem o ușă în cer deschisă – cp. 4, apoi un altar al martirilor în cap. 6, apoi altarul tămâierii în cap. 8, o perdea care se frânge și arătarea chivotului în cap. 11).

    Ori Isus spune Dărâmați Templul acesta! tocmai pentru că Templul de la Ierusalim nu își mai împlinea funcțiile. În plin festin al sărbătorii în Numele Lui și la Casa Lui, Dumnezeu era părăsit, singur, călcat în picioare, neglijat și uitat! Când religia nu îl mai are pe Dumnezeu prezent, ea se transformă inevitabil într-o pură activitate economică, chiar foarte profitabilă! Chestiunea însă pare a fi ciclică în istoria celor ce au avut privilegiul de a-L găzdui pe Dumnezeu, indiferent că se numesc ortodocși, protestanți sau catolici. Riscul de a-L scoate pe Dumnezeu și a-L auzi cum bate dinafară la poarta bisericii Sale plină de precupeți înavuțiți este, din păcate, valabil oricând și oricui.

    “Christ Driving the Money Changers from the Temple” by New Zealand artist Michael Smither, 1972 (Victoria University of Wellington Art Collection, New Zealand)

    “Christ Driving the Money Changers from the Temple” by  Michael Smither, 1972

    În tradiţia creştin-răsăriteană observăm o logică a inversării în raport cu semnificaţiile degajate din textul Vechiului Testament. Prima inversare este cât se poate de corectă, cu mențiunea însă că în imaginarul biblic nu Apusul ci Estul este tărâmul pieirii, al întristării și negurei:

    1. În Biserica Ortodoxă se observă o topografie inversată celei din Vechiul Testament (în ce priveşte direcţia – geografică, Răsărit-Apus, – apropierii de Dumnezeu). Mă voi opri asupra unui citat al lui Mircea Eliade despre topografia bazilicii bizantine ca fiind una încărcată de sacralitate şi cu valenţe soteriologice:

    Bazilica creştină şi, mai târziu, catedrala reiau şi prelungesc toate aceste simbolisme (ale spaţiului sacru ca repetare a cosmogoniei, ca Axis Mundi dar şi ca imago mundi, loc al armoniei divine, etc., n. m.). Pe de o parte, biserica este concepută ca imitare a Ierusalimului celest, şi aceasta încă din antichitatea creştină; pe de altă parte, reproduce Paradisul sau lumea celestă. Dar structura cosmologică a edificiului sacru persistă încă în conştiinţa creştinătăţii: ea este evidentă, de exemplu, în biserica bizantină. <<Cele patru părţi ale interiorului unei biserici simbolizează cele patru direcţii cardinale. Interiorul bisericii este Universul. Altarul, spre răsărit, e Raiul. Uşile împărăteşti ale sanctuarului propriu-zis se mai numesc Uşile Raiului. În săptămâna Paştilor, această uşă rămâne deschisă pe tot timpul slujbei; sensul acestui obicei este explicat clar în Canonul pascal: Hristos s-a ridicat din mormânt şi ne-a deschis porţile Raiului. Apusul, dimpotrivă, este tărâmul negurilor, întristării, al morţii, lăcaşul etern al celor adormiţi care aşteaptă învierea trupurilor şi judecata din urmă. Centrul bisericii este Pământul. Potrivit părerii lui Cosmas Indikopleustes, Pământul este dreptunghiular şi mărginit de patru ziduri care susţin bolta. Cele patru părţi ale interiorului bisericii simbolizează aşadar punctele cardinale.>> (Eliade, Mircea, Sacrul şi profanul, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 59-60. Eliade face trimitere la Hans Sedlmayer, Die Entstelung der Kathedrale, Zurich, 1950, p. 119; W. Wolska, La topografie chretienne de Cosmas Indikopleustes, Paris, 1962, p. 131 şi passim)

    2. A doua inversare este însă contrară Noului Testament iar asta doare teribil. În Biserica Răsăriteană s-a canonizat un itinerariu inversat faţă de cel din Noul Testament (în ceea ce priveşte accesibilitatea şi modalitatea de apropiere de Dumnezeu). Bisericile creştine (biserica are aici înţelesul nou-testamentar al comunităţii credincioşilor lui Hristos) din primul secol se strângeau în casele creştinilor. Cea mai veche biserică cunoscută (biserica are acum înţelesul strict al edificiului în care se adunau credincioşii) a fost fondată la Dura Europos, pe malul râului Eufrat, în deşertul Sirian. Ea datează din prima jumătate a secolului trei şi a fost făcută prin unirea a două camere dintr-o casă şi construirea unei platforme.

    În reorganizarea cultului creştin după oficializarea lui în Imperiul Roman, s-a preluat caracterizarea Templului ca fiind o imagine a lumii, caracterizare făcută de Iosif Flaviu (Templul avea trei părţi separate: Curtea Templului reprezintă marea; Locul Sfânt – Pământul, ambele accesibile omului şi o a treia parte, cea a Locului Prea Sfânt, care reprezintă cerul, inaccesibil omului; a se vedea Josephus, Flavius: The Antiquites of the Jews, III, 7, 7 în The life and works of Flavius Josephus by William Wiston (traducător), SAGE, 1996, p. 227). Catapeteasma sau perdeaua ce separa Locul Sfânt de Locul Prea Sfânt a fost înlocuită, sau mai bine spus reintrodusă în spaţiul liturgic (nu în cel iudaic, pentru că Templul de la Ierusalim fusese distrus în anul 70 d. Hr., ci în liturghia creştin-ortodoxă) prin aşezarea iconostasului, separând altarul de naos. Introducerea iconostasului o dată cu Sfânta Sofia a lui Iustinian (construită între 532-537) nu face altceva decât să sugereze „misterul dumnezeiesc spre care înaintează poporul credincios”  (Stăniloaie, Dumitru: Spiritualitate şi comuniune în liturghia ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986, p. 41).

    A urmat doar un singur pas până la restabilirea modalităţii vechi-testamentare a apropierii de Dumnezeu, a itinerariului iniţiatic preoţesc, neţinându-se cont de realitatea nou-testamentară a jertfei lui Isus Hristos de substituţie, de mântuire şi de facilitare a relaţiei omului cu Dumnezeu (vezi despicarea perdelei Templului din Ierusalim în momentul morţii lui Isus Hristos pe crucea Golgotei – Mat. 27:51; Marcu 15:38). Acest pas a fost realizat prin reintroducerea interdicţiei de a intra în altar pentru credincioşii care participă la celebrarea ritualului liturgic în naos (corespondentul creştin ortodox al Locului Sfânt al Cortului/Templului iudaic) sau în pridvor (corespunzând Curţii Cortului/Templului), pas făcut prin canonul 69 al Sinodului al II-lea Trulan (Quinisext) din 691-692:

    Nu este permis mireanului să intre în sanctuar (sfântul altar în limba greacă), totuşi, în conformitate cu o anumită tradiţie străveche, puterea şi autoritatea imperială nu este împiedicată prin aceasta ca, atunci când doreşte, să aducă darurile sale Creatorului (The Nicene and Post-Nicene Fathers, Second series by Philip Shaff (editor), vol. 14, The Seven Ecumenical Council of the undivided Church. Their canons and dogmatic decrees; The Canons of the Council in Trullo; often called The Quinisext Council, Canon LXIX, SAGE , OR SUA, 1996, p. 948).

    În cele ce urmează, voi cita un fragment din manualul de Istorie a Bisericii Universale, întocmit de onorabilul, de altfel, Pr. Prof. Dr. I. Rămureanu. Acest fragment se referă la importantele decizii statuate prin Sinodul II Trulan (Quinisext), cititorul fiind informat despre canoanele privind … ordinea scaunelor  episcopale, şi nicidecum despre cele privitoare la reiniţierea cultului levitical în Biserica lui Hristos. Prin modul în care selectează informaţiile de ordin istoric, acest fragment este edificator pentru un anumit mod de a lectura istoria bisericii de către învăţământul teologic din Biserica Ortodoxă Română:

    Din numărul de 85 de Canoane Apostolice, recunoscute în Biserica Răsăritului, Biserica de Apus nu recunoaşte decât 50.

    Prin canonul 30, s-a confirmat din nou ordinea onorifică a scaunelor, stabilită anterior prin canonul 3 al sinodului II ecumenic de la Constantinopol, din 381, şi canonul 28 al Sinodului al IV-lea ecumenic de la Calcedon, din 451, după cum urmează: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. S-a recunoscut din nou egalitatea scaunelor de Constantinopol şi Roma.

    Sinodul a condamnat şi unele practici din Biserica de Apus. Astfel s-a oprit pictarea Mântuitorului în chip de miel; s-a condamnat celibatul preoţilor şi al diaconilor, introdus în Apus, afară de al episcopilor; s-a interzis postul de sâmbătă şi uzul de a mânca brânză, lapte şi ouă în Postul cel Mare. Papa Adrian I (772-795), trimiţând delegaţi la Sinodul al VII-lea ecumenic de la Niceea, din 787, în scrisoarea către acest Sinod, a recunoscut canoanele Sinodului quinisext din 692, şi le-a introdus în „Colecţia Hadriani” (Mansi, XIII, 414 ş. u.). Mai târziu, din cauză că Sinodul quinisext a confirmat pentru a treia oară, prin canonul 30, drepturile patriarhului ecumenic şi egalitatea lui cu scaunul Romei, şi a condamnat unele practici şi obiceiuri ale Bisericii de Apus, papii, începând cu Nicolae I (858-867), şi teologii apuseni nu l-au acceptat ca ecumenic şi nu-i recunosc hotărârile dogmatice şi canonice (Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria bisericească universală, Editura Institutului biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992,  p. 162-163).

    Dumnezeu a depus atâta răbdare, sudoare și viață în investiția descoperirii de Sine, în cererea pe care ne-o face de a veni în vizită la noi și invitația care ne-o adresează de a intra, prin Duhul, în Sfânta Sfintelor din ceruri, acolo unde avem un Mare Preot care mijlocește pentru noi, încât ar fi un mare păcat să îi risipim efortul. Nu e vorba de preferințele Lui estetice, cultice, dacă îi plac catedrale de piatră sau bisericuțe de lemn. Cu siguranță că e suficient de ”open minded” să le aprecieze pe amândouă. E vorba de efortul pe care Dumnezeu L-a depus în mântuirea omului, în locuirea Lui în inima, mintea, imaginația umană în așa fel încât să ne păstreze libertatea tocmai prin recuperarea legăturii cu El și nu prin alungarea Lui în mecanisme pur ritualice, repetitive și limitate, indiferent că vorbim de adicții religioase sau pur carnale. În ultimă instanță suntem răspunzători și vom fi judecați cu ceea ce am făcut cu această investiție!

    Dar dacă gândul judecății vă dă fiori, nu vă temeți, avem specialiști în teologie care, la cerere, pot rezolva problema angoasei judecății divine cu surogatele dragostei divine – piața religioasă postmodernă e nemaipomenit de creativă, la fel ca cea antică sau medievală. Clienți să fie că adevăruri reconfortante găsim noi! (to be continued)

  • Inhabitatio Dei – (in)corectitudini istorice (aroganțe ale “modestiei”)

    Știm periculos de puține lucruri

    Mintea umană e o foarte ocupată uzină de idoli. Unii sunt zgomotoși, alții tăcuți dar cu toții sunt aroganți și posesivi. Vor cu obstinație supremația în panteon, eticheta cea mai strălucitoare, tronul cel mai înalt, păienjenișul de concepte și cauzalități cele mai sufocante pentru mintea umană. În labirintul umbrelor și penumbrelor atâtor necunoașteri orice luminiță explicativă, cât de cât coerentă, e îmbrățișată cu emoție mesianică. Vrem certitudinea, fie ea cât de mică, fie și cea a universalității incertitudinii și neputinței întru cunoaștere. În tot acest proces de construire a pilonilor pe care să așezăm cerul de lucruri din fața, spatele, deasupra și interiorul nostru ne întâlnim cu vocea celorlalți. Câteodată comunitatea hermeneutică/interpretativă funcționează ca un veritabil cenzor al patologiilor erorilor mutante, cu chip de adevăr, ale indivizilor, altădată ea însăși este monstrul asupritor de care trebuie să fugim, căpătând ea însăși virusul prejudecăților pe care a trebui să le deconspire ca atare. Cu alte cuvinte, individul poate fi atât lunatic cât și profet singuratic precum comunitatea interpretativă  poate fi vocea alterității care păstrează igiena mentală atunci când indivizii trăiesc mesianisme iluzorii și nocive, dar și se poate transforma în pumnul totalitar al adevărului votat de majoritate. Nu trebuie subestimată uimitoarea cerbicie individuală cât și colectivă  cu care ne apărăm dreptul de a avea o frânghie în labirintul întunecos al necunoașterii umane. Ori această tensiune teribilă între puținul minții și prea-multul și diferitul imperiu al cunoașterii dă naștere aventurilor întru cunoaștere, aventuri de cele mai multe ori tragice, cu regrete târzii, retractări tardive, tăceri complice, dar și cu irumperi de claritate, pași în fața/contra/înapoia mulțimii stăpâne pe propriul confort.

    Dumnezeul Cel viu pare a fi cu totul diferit de idolii minții: El, regele oricărei pretentiozități metafizice, își leagă numele de oameni (Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov, Dumnezeul lui Israel, Tatăl Meu), curtează omul cu dragostea Lui și se lasă căutat pentru ca, în cele din urmă, să sfârșească în mâinile noastre umilit, pălmuit, crucificat de noi, adoratorii idolilor viciilor prejudecăților și limitelor noastre. Ori tocmai învierea Lui Hristos este dovada cea mai clară că până și “specialiștii” în cunoașterea lui Dumnezeu sunt găsiți la furat pe câmpii. Chiar și după înviere, sau mai ales după ea, Dumnezeu invită, bate la ușă, se lasă chemat și invitat dar nu intră cu bocancii, nu răsplăteşte cuvintele de ocară pe care i le adresăm atunci când nu ne suplinește nevoia idolatră de comerț al favoritismelor. Ne cere curaj de a sta fermi împotriva colectivităților idolatre și violente în aceeaşi măsură în care ne îndeamnă a fi parte slujitoare a unui corp social care ne ajută în veghere, creștere și slujire. Ne încurajează să ne multiplicăm cunoașterea întru El dar nu ne suprimă voința, nici nu extirpă brutal natura care ne împinge de multe ori la flirturile cu coada ochiului față de idolii convenabili. Ne cere încuviințarea și devotamentul pentru a-și deschide șantierul schimbării minții, voinței, imaginației și sensibilității, având însă posibilitatea de a-L da afară, de a-L (re)nega, arunca afară ca o cârpă și iluzie periculoasă,  ne cere credincioșie ca într-o relație de dragoste pre-maritală având promisiunea că ni se va arăta din nou când pregătirile de nuntă vor fi gata. Din păcate până și toată vorbăria în jurul lui Dumnezeu Cel Înviat se transformă într-o luptă idolatră. Ne încolonăm gălăgioși în partide filosofice/teologice uni-oculare care știu a tușa grosolan limitele celorlalte partide filosofice/teologice pentru a se desfăta în iluzoria libertate nelimitată a propriei carcere conceptuale. Uite așa demarcări naturale – ce ar trebui considerate din pricina diferențelor de sensibilitate și imaginație – sunt absolutizate ca reverențe idolatre.

    Jean Delumeau spunea la un moment dat că ar fi o greșeală să ne imaginăm creștinismul doar în haina culturală mediteraneană (catolică îndeosebi). Creștinismul oferă suficient orizont de cunoaștere, sensibilitate și de imaginație încât să permită cântații gregoriene sau copte, percuții africane, chitări anglo-saxone și corale nazale estice. Oare aceeași diversitate se păstrează și în cazul “adevărurilor teologice”? Și da și nu deopotrivă, depinde de ancora de siguranță care o aruncăm pentru a nu naufragia cu barca spartă de stâncile și talazurile necunoscutului! Ori fără această ancoră/ mână în afara cazului de studiat/rațiune dincolo de pasiunea psihanalizabilă a propriului unghi nu facem altceva decât să subscriem la o partidă ce se luptă feroce pentru supremația luminiței din labirintul întunericului necunoașterii.

    Trecut puțin prin experiența cunoașterii de tip ortodox -răsăritean și apoi cel protestant-occidental (având un miraj prudent față de catolicism) am suficiente motive să găsesc motive de sclinteală atât la indivizi cât și la comunități hermeneutice creștine, ortodoxe și protestante deopotrivă. În sensu stricto diavolul este primul teolog al

    • “îndumnezeirii” (theosis) tocmai excluzând orice vinovăție, element moral, de responsabilitate, penitență și dreptate părintească,
    • al sinergiei faptelor (cu ale căror eșec apoi te are la mână),
    • al iconografiei (ca derivă istorică idolatră a devoțiunii în Duh – remarca lui Pavel Evdochimov că “icoana manifestă Duhul” mi s-a părut regretabil regres teologic și devoțional încă de când eram un ortodox “cu acte”, un Isaia ar avea ceva remarci pertinente la remarca lui Evdochimov, ca să nu vorbim de Isus și apostoli),
    • euharistiei (nu trebuie căzut nici în mistica neo-platonică, negaționistă a realității fizice, și nici în cea a oracolelor de factură păgână – Euharistia nu trebuie mixată cu mentalul mistic dionisiac sau păgân ci trebuie interpretată în context iudaic),
    • eclesiologiei  și ierarhiei sacerdotale (ca idolatrie a mecanismelor cultice, a suficienței și siguranței pe care o aduc acestea – cu excepția psalmilor/imnurilor ce țin de revelația divină explicită, devoțiunea personală poate fi inspiratională dar nicidecum nu trebuie instituită ca fiind dogmatică tocmai pentru că în timp ea devine simplă literă moartă, repetiție goală – a se vedea cum a început liturghia unui Ioan Gură de Aur sau Vasile cel Mare și la ce comercializare sterilă a ajuns azi, aceeași tendință se vede și în industria imnelor și a “praise and worship” din partea (neo)protestantă).

    La fel diavolul ar avea ceva motive de exaltare citindu-l pe Luther și formele lui de idolatrie (instanțierea mecanismului hermeneutic ca noua sinergie/instituție sacerdotală, idolatrizarea textului în defavoarea relației și deschiderii spre cunoaștere ”slabă”, non-binară, aroganța predestinării, individualismul sectar, etc., adevărați părinți ai modernității târzii)…

    Revenim astfel de la examenul de maturitate spirituală și intelectuală la jocuri serioase de grădiniță, pe când prescripția divină era să venim cu inima de copii ca să creștem în mintea coaptă a alegerilor mature.

    În recomandarea pe care Brian McLaren o scrie pentru o carte pe care am citit-o recent (Timothy Beal, The Rise and Fall of the Bible: The Unexpected History of an Accidental Book) acesta declară că

    A lot of us know just enough about the Bible to make us dangerous.

    (se face referire la devoalarea insipidei pretenții de revelație a ceea ce este de fapt un imanent și “întâmplător” proces al formării canonului biblic ca reglare de conturi între partide religioase carnasiere, conspiratiste și violente). Cu alte cuvinte Dumnezeu e cu totul neputincios, dacă nu cumva e deja mort, în fața vorbăriilor noastre în numele revelației Sale. Interesant mi se pare tocmai faptul că efortul de respingere al raționalismului protestant clasic se combină la unii ”emergenți” post-moderni, ”liberali”, cu o formă de parvenitism intelectual, vizibil prin parazitarea unor lecturi patristice și a teologiei apofatice. Dacă ar ști ei ce ”fundamentaliști” sunt Sfinții Părinți în asumarea corpului revelației vechi și nou-testamentare…! Ori apelul la spiritualitatea răsăriteană ar trebui să vină ca o completare prin care lupta oamenilor cu Dumnezeu este vizibilă și prin altfel de cadre mentale decât cele moștenite de scolastica apuseană, dar nicidecum ca terapeutică nervoasă, sezonieră și superficială a frustrărilor neînțelegerilor și experiențelor pastorale din bisericile apusene. (Observ această nervozitate și deraiere pulsională la unii ”crescuți” într-un protestantism deformat și superficial, care acum fac jubilații și jonglări fotogenice cu citate patristice sau experiențe mistice duse la altă margine a confortului mental, fapt ce îmi justifică prudența față de ”revoluțiile” și ”convertirile spirituale” ce cară eticheta absolutismului de la un mijloc la altul. Apropos, oare de ce nu se face dreptate istorică protestantismului, recunoscând că acuma, după câteva sute de ani de gândire și simțire post-Luther, putem vorbi de Patristică Protestantă? Sunt comori de doxologie, devoțiune, imnuri și gânduri profunde care ar face legitimă o astfel de titulatură și sunt convins că oricine, inclusiv un ortodox, ar putea ieși îmbogățit din experiența întâlnirii cu acest tip de spiritualitate).

    Cel care exclude grija părintească, dar și de onoare, a lui Dumnezeu cu privire la Cuvintele Lui, va trebui să accepte că e susceptibil de exact aceeași violență, sete de putere politică și paranoia conspiratistă ca cele pe care le ”deconspiră” prin crearea teoriei sale despre revelație, inspirație, canon, etc. (Tocmai de aceea High Criticism e un parazit cu terminologie teologică al filosofiei post-kantiene, un accident al erorilor de argumentare, un reducționism convenabil și o vicioasă aranjare a evidențelor empirice – structura lingvistică folosită în Pentateuh e mai veche decât cea a ebraicii post-exilice și chiar mai mult, arheologia biblică oferă deja suficiente elemente empirice pentru a deconstrui teoria canonului ebraic ca element de coeziune politic-identitară în contextul robiei babiloniene, al celui de al doilea Templu – iată cel mai recent exemplu – Algorithmic handwriting analysis of Judah’s military correspondence sheds light on composition of biblical texts)

    Poate că ar trebui să conștientizăm aroganța post-iluministă, atât de vizibilă la postmodernii modești atunci când vor să neutralizeze alteritatea prin apelul la relativism (sau teologia apofatică la modă prin unele locuri) și când își proclamă totalitarismul prin certitudinea în manipularea “dovezilor” științifice. Poate că e necesar un bun echilibru între ne-suficiența cunoașterii noastre și posibilitatea lui Dumnezeu de a vorbi, echilibru care ne tine treji într-un proces continuu al cunoașterii.

    12963715_10201586853029715_5313286327732405410_nPoate că Împărăția lui Dumnezeu înseamnă (și) deschidere către voia Lui care se face atât în cer cât și pe pământ, voie care face apel la cunoaștere empirică, rațională, emoțională și de imaginație. De o astfel de transcendere a limitelor avem nevoie, transcendere care poate valoriza atât un Luther cât și un Grigorie de Palama, cu condiționările lor de rigoare. Conștientizând cât de puțin cunoaștem și fiind siguri că Dumnezeu nu vrea să ne piardă pe drumul către Sine, nu rămâne altceva de făcut decât să cercetăm lucrurile pe credem că le știm pentru a primi pe cele care nu știm. Iar această cunoaștere nu e ocazia construirii unui nou idol ci a unei slujiri mai generoase, sensibile și conștientă de sine, mai asemenea lui Hristos.

    Conștienți de lucrurile care stau să vină și să fie descoperite, ar fi bine să nu risipim investiția pe care Dumnezeu a făcut-o deja în istoria umanității, așa cum vom vedea în articolul următor!