Cerul văzut prin lentilă

Unul dintre pasajele biblice care îmi plac cel mai mult este cel al apostolului Pavel din 1  Corinteni 1:25-31 în care se spune că

nebunia lui Dumnezeu, este mai înţeleaptă decât oamenii; şi slăbiciunea lui Dumnezeu, este mai tare decât oamenii. (…) Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari. Şi Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii, şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt; pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu. ” (1 Cor. 1:25, 27-29)

Chiar dacă textul vorbește în primul rând de întruparea și viața lui Isus Hristos, chestiunea lucrurilor slabe și disprețuite care nimicesc pe cele tari este cât se poate de vizibilă în aporiile aparenței din cadrul bisericii: oameni slabi, de multe ori ipocriți, violenți în credințele și expresia acestora, de multe ori autocentrați și egoiști, prea bine cunoscători ai voii lui Dumnezeu, chiar mai mult decât Dumnezeu Însuși, ei bine, tocmai acești oameni sunt capabili, în marea lor majoritate, să ceară și să ofere iertare, har, brațe deschise, o paine caldă, o lacrimă de regret, un cuvânt bun. Iar capacitatea asta e un dar pe care l-au acceptat atunci când s-au lăsat biruiți în luptele voinței și ”înțelepciunii” umane.

Din păcate de prea multe ori ceea ce urăște lumea la creștini nu este caracterul lui Hristos întipărit în aceștia, ci tocmai propria imagine a decadenței, a ipocriziei, a slăbiciunilor, a neiertărilor, caruselul criticilor bisericii funcționând conform filosofiei ”urâm și mai mult dușmanul atunci când ne descoperim în el propriile vicii!” (De asemenea, bagajul de prejudecăți ce îi însoțește pe criticii de profesie ai creștinismului este cât se poate de vizibil atunci când omit sau ignoră acea parte a comunității creștine care este realmente sinceră în actele devoționale și caritabile, superioară moral, deschisă și provocatoare intelectual, profesionistă estetic și temperată politic. Am rămas plăcut surprins când o colegă de la UBC Vancouver, vorbind despre oamenii care i-au influențat viața, a spus că deși ea este agnostică, a fost totuși profund marcată de bunica sa creștină, caracterizată ca fiind singura ființa autentică când vine vorba de căldură umană, iubire, compasiune, inimă deschisă)

Dar experiența confirmă faptul că totuși în marea majoritate a cazurilor comunitatea bisericii, așa slabă și desfigurată moral, este cea în care cel rănit, căzut, cu sângerarea a tot felul de răni, primește ocrotire, iertare, har, speranță. Dincolo, în partea inchizitorilor ce-și admiră privirea arogantă (într-o demență a auto-referențialității) și degetul acuzator, cel căzut, rănit, descoperit în goliciunea slăbiciunilor pe care încearcă să le machieze cu profesionalismul cu care suntem educați, acesta este desfigurat de indiferență, aroganță, călcat în picioare de turma în căutare de noi idoli. Harul e străin naturii umane! Naturală e competiția, zdrobirea, uitarea, ignorarea celor ”neadaptabili și slabi”. Tocmai pentru că suntem alienați unii de alții, față de Dumnezeu și față de sine, am avut nevoie de Întruparea lui Dumnezeu!

Este fascinantă această contradictorie realitate a celor slabi care capătă putere prin smerirea în fața lui Dumnezeu, făcându-i de rușine pe cei tari, superiori și înțelepți dar care nu știu ce este iertarea și harul. Ca să realizezi această realitate trebuie să fii nu doar inteligent ca să vezi realitatea dincolo de măștile cu care se joacă, ci și deschis cu inima către imensa povară pe care o poartă viața fiecărui om, povară de prea multe acoperită de intenții și proiecte supuse necruțătoarei competiții sociale de iluzii/imagologii. Realismul naturii umane și a harului/iertării în numele lui  Hristos este ceea ce deosebește Evanghelia de toate utopiile filosofice și social-politice pe care oamenii și le proiectează ca măști inautentice. Cerul trebuie văzut nu prin lentila așteptărilor utopice care ne proiectăm ca arhitecti de lumi virtuale ce așteaptă pocnictul din degete al lui Dumnezeu, ci trebuie văzut prin lentila harului, a modelului adus de Hristos. Biserica Lui, rodul suferințelor Lui, este coasta și mâinile în care orice Toma necredincios poate să își pună mâna și să vadă nu doar puterea morții, ci și a învierii, a iertării, a unei noi vieți!