Despre o (pseudo)vitalitate a nihilismului

Eroii au un miros al morții care-i atrage spre hăuri nicicând pășite de omul comun, banal, cumințit de grija proprii securități. Eroii gândesc în termenii unei măreții ce se ceartă mereu cu limita, cu eroarea și slăbiciunea. Dar prin fatalismul sacrificial pe care îl intuiesc ca fiind inexorabil, eroii se dovedesc a fi deșeurile zeilor aruncate disprețuitor ca rest la devoțiunea strâmbă a muritorilor. Cu un astfel de sfârșit, visele neputincioase ale slăbiciunilor umane își hrănesc pruncii speranței din carnea tragediei eroilor. Având în minte, inimă și imaginație eroii ca icoane portabile, oamenii își pot continua cuminți travaliul non-eroic al banalității cotidiene. Oricât de mult s-ar zbate, eroii erau condamnați să bântuie orizontul intermediar, cel dintre seninătatea divină a perfecțiunii și cea umană a indiferenței…

…și dacă eroii și idealurile lor au măști, la fel ca oamenii cuminți și banali de care se diferențiază? Dacă prinși în vâltoarea salvării umanității ne descoperim de fapt prinși în cântul morții ei? Dacă cumva banalitatea cotidiană devine câmpul de bătălie a noilor eroi, cei care-și desprind costumul de superman nihilist de sub veșmântul dramaturgiei sociale cumințite de conveții fleșcăite, stoarse de vitalitate? Dacă cumva noua vitalitate este de fapt fuga de luptă, este negarea de sine nu pentru a face loc celuilalt ci pentru a celebra demența, suicidul ca revanșă la un paricid ce refuză a fi repetabil? Dacă cumva ceea ce altădată era sacrificiul de sine azi e simplă manie a negării, impotență mascată sub forma grijei celuilalt?

În negarea de sine a postmodernului nu avem sâmburele pocăinței creștine care re-vitalizează viața umană, o îmbogățește, îi oferă orizontul adevăratei îndumnezeiri împreună cu Dumnezeu și nu împotriva Lui. Negarea de sine postmodernă e strigătul înfundat, nervos, al capului eșuat neputincios în nisipul plajei absurdului. Acum este nervul isterical al ochiului copleșit de un cantitativ în derivă, fără control, poluat, degradant. Negarea de sine a postmodernului este  expresia neputinței înlocuirii umanismului ”burghez” dar decadent, cu un progres secular, al rațiunii autonome triumfătoare. Alungați din leagănul divinității, ne-am descoperit monstruoși, slabi, diformici, violenți, prinși într-o spirală a negativului, a putrefacției, a unei locuiri în lume fără o ”natură umană” pre-determinată, primită în dar, pre-existentă, dată, ci mereu superficial inventată, născocire a filosofilor eșuată în laboratoarele oamenilor de știință biciuiți de imperativele  socio-economico-politice. (Recomand lectura unor Al. Koyré, Al. Kojève, J. Wahl, Emm. Levinas, G. Bataille, M. Heidegger, M. Merleau-Ponty, M. Blanchot tocmai ca recunoaștere a An Atheism that is not Humanist. Emerges in French Thought – Stefanos Geroulanos, Stanford University Press, 2010.)

Gustav Dore, Death on the Pale Horse, 1865

Omul postmodern e suspendat între

• terorile utopiilor ca realisme anti-fundaționale, religii seculare violente,
• retorsiunile filosofice ale unui kenosis uman fără de model și finalitate,
• universalismele exclusiviste ale toleranței eșuate invitabil în aroganța obraznică a individului nemântuit de sine, împovărat de lipsa unui Dumnezeu care judecă și, deci, oferă și posibilitatea mântuirii.

Lumea în care trăim e infuzată de un nihilism nocturn care compensează povara ipocriziei unei vitalități diurne, aruncată de la unul la altul ca un bun vandabil. Zâmbetul consumist se cere recompensat de pumnul revoluționar nervos. Iată că pe taraba ideologiilor la modă azi se îngrămădește să-și facă loc Voluntary Human Extinction Movement (VHEMT), un veritabil expozeu de ipocrizie credibilă. Nu trebuie să ne îndoim de cei care ne vor moartea, chestiunea e credibilă prin însăși naturalețea acestei dorințe umane! Ar trebui însă să supunem judecății cererile altora de a ne salva! Ori cum poate fi mai credibilă o ipocrizie care valorizează diversitatea vieții, explorarea vitalității naturii și frumusețea lumii naturale atunci când militezi nervos, isteric, pentru extincția omului?

Iată o secvență de film în care vedem cum ipocrizia egoismului se auto-devorează într-un act nihilistic ”eroic” pe socoteala altora:

Violențele genoicidare ale utopiilor Luminismului sunt travestite acum soteriologiile suicidare ale ecologismului militant. Nervul de călău al omului modern se cere continuat cu cel ecologist, postmodern. În lipsa genocidurilor politice trebuie să ne muncim cu mic cu mare la instaurarea unui genocid planetar, global!

Poate că trebuie să recunoaștem că dualismul raționalist al lui René Descartes (1596-1650), materialismul lui  Julien Offrey de la Mettrie (1709-1751), determinismul mecanicist al lui Claude Adrien Helvétius (1715-1771), scepticismul lui David Hume (1711-1776), pozitivismul scientist al lui Auguste Comte (1798-1857), rasismul poligenic al lui Karl Vogt (1817-1895), reductionismul materialist al unui  Ludwig Büchner (1824-1899), Bertrand Russell, Francis Crick, Lawrence Krauss, Steven Weinberg, Peter Singer, James Rachels, Richard Dawkins, Eric Pianka, etc., nu sunt doar intuiții și descoperiri ale unor elemente de cunoaștere umană, valide în termeni relativi, ci și lanțuri cu care ne legăm de prejudecățile convenabile. Poate că omul e ceva mai mult decât o mașinărie chimică, poate că suntem mai mult decât ”My Genes Made Me Do It” (atunci vom proiecta în animale nevoia noastră de a avea ceva mai mult decât reacții chimice, așa cum fac anarho-ecologiștii de azi). Atunci ar trebui să spunem ca și Charles Darwin

Why is thought being a secretion of the brain, more wonderful than gravity a property of matter? It is our arrogance, it is our admiration of ourselves (Darwin’s Notebooks, p. 291).

Reducționismul determinist naturalist (”genele mă determină să fac ceea ce fac”) trage după sine anularea responsabilității etice umane. Ori singura rezolvare a problemelor lumii rămasă în lipsa responsabilității umane este tocmai uciderea actorului uman! În timp ce carnagiul hedonist (iresponsabil) e valorificat din plin de noua generație, îmbătată de toate orgiile dionisiace, carnagiul hedonist capitalist (iresponsabil) e condamnat imediat cu spirit ascetic de aceeași omuleți dionisiaci cu aere de eroi (iată încă o ipocrizie a eroilor nihiliști de azi). Pornind de la aparenta onestitate altruistă, anti-egoistă, a lui Darwin, vom ajunge la afirmația lui Ingrid Newkirk A rat is a pig is a dog is a boy. They are all mammals pentru a ne auto-condamna cu Save the planet: kill yourself!

Odată negată transcendența, egalizarea democratică a regnului animal va duce inevitabil la minimalizarea ființei umane în detrimentul altor specii. Adam este acum cel care trebuie sacrificat pentru supraviețuirea animalelor. Soteriologia ecologistă nu poate depăși cadrele unei hermeutici răsturnate, ale unui gnosticism care valorizează schizofrenic și rupe armonia în numele armoniei, găsește soluția la violență prin violență, etc. În tot acest spectacol al unei lumi pustiită de soteriologii nihiliste, la ce sens are să ne mai punem întrebarea: ”ce facem cu moștenirea iudeo-creștină a Europei?”. Ni se spune să îmbrățișăm vitalismul nihilist, nu cel ipocrit și static din lăncezeala burgheză a culturii creștine ci cel dinamic, entropic, nervos, isteric, plin de putrefacție hard-core al timpurilor care își reclamă proprii eroi sacrificiali.

Și totuși, undeva, cumva, perpectiva unei lumi imanente, nu atât abandonată de Dumnezeu cât ”curățită” de El pentru a face loc propriilor vicii distructive, această lume reclamă un ceva de dincolo.

The centre of me is always and eternally a terrible pain—a curious wild pain—a searching for something beyond what the world contains, something transfigured and infinite—the beatific vision—God—I do not find it, I do not think it is to be found—but the love of it is my life—it’s like passionate love for a ghost. (Bertrand Russell in Bertrand Russell. vol. 1, The Spirit of Solitude, Ray Monk, Vintage Books; 1 edition,  1997, p.317)

Eroul postmodern este eroul preferat al diavolului: e arogant în misia salvării altora, e teribil de violent în efortul de a instaura pacea globală și știe foarte bine să îi facă pe alții să se sacrifice în locul lui. Fanaticul ecologist răstoarnă imperativul biblic “creșteți, inmultiti-va și stăpâniți pământul” în exact opusul lui, reclamând nașterea de copii ca fiind rea, nocivă, egoistă. De fapt atunci când diavolul ne-a promis deschiderea ochilor, el a uitat să amintească că atunci ne vom vedea goi și că nu atât Dumnezeu cât noi înșine ne vom dori moartea ca să ne învelim rușinea cu ea.

În tot peisajul ideilor ”progresiste” de azi, narativul biblic își păstrează relevanța și prospețimea hermeneutică de parcă tot ceea ce facem noi ca să Il contrazicem pe Dumnezeu este tocmai ceea ce Îi oferă tot mai multă dreptate.

În tot peisajul steril al blestemului mai este o speranță că toată creația va fi restaurată și violența, vrăjmășia, vor lua sfârșit. Pentru asta însă avem nevoie de un altfel de model eroic!