Dacă tot am vorbit despre acea ”splendidă și fermecătoare infinitate de spațiu despre care lumea nu știe nimic. Rusia!” (Gogol), se cuvine să ne scăldăm ochii într-un alt imperiu deschis, cel al Americii. America Wild: National Parks Adventure este un film documentar narat de Robert Redford despre frumusețile ce-ți taie respirația de pe o coastă pe alta, de la fiordurile înghețate ale Alaskăi la mlaștinile subtropicale ale Floridei.
Ceea ce Domnul a zămislit cu palmele Lui, omul trebuie să descopere cu mâinile lui tremurânde pe o vâslă, frânghie, aparat de fotografiat, etc. Iar ceea ce europenii au pictând Capela Sixtină, americanii au în mărime naturală în parcurile lor naționale Yellowstone, Glacier National Park, Yosemite, Arches, etc.. Acest film este o invitație la uimire, fascinație a unui frumos divin, ne-alterat.
Ask the green plants of the earth and they’ll teach you! (Job 12:8, ISV)
Creuzetul gândurilor este plin de pasiunile trupului. O diformitate fizică poate fi prilejul ochiului de a căuta ordine dincolo de marea dezordinea a naturii. Dar tot la fel de bine acea diformitate poate fi exact plasa sumbră care învăluie stări, emoții, lucruri, ființe și relații prinse într-un joc absurd al ciclicității morții.
Creștinismul a adus acea viziune moderată și totuși radicală de a îngropa pe Dumnezeu în materialitatea celulei muribunde și totuși de a oferi un exemplu și o speranță că toată dezordinea de acum va fi re-aranjată la ceasul astral al universului. Din această perpectivă viața de acum se zbate între o ordine pe care Dumnezeu o reclamă ca fiind inițiată și proiectată de El și dezordinea ce vine din strânsoarea unei incapacități de a viețui împreună, o vrăjmășie universală inițiată de Satan (vrăjmașul)! Însă dezordinea, entropia, urâtul, diformul, muribundul și suferindul de acum sunt convertite, prin exemplul christic, în platforme ale înțelegerii slăbiciunilor, bolilor, lipsurilor. Înțelegere care are acum nu doar suportul moral/ontologic al modelului religios al lui Isus Hristos, ci este completată de crearea unei hărți (geografia genotipurilor) a universului micro-biologic, fabrica dramelor umane.
Da, suntem pre-determinați genetic, avem capacități imense și totuși diferite de alcolism, violență, adicție sexuală, boli mentale, dependențe de droguri, potențate de mediu, cultură, anturaj și decizii personale. O universalitate a determinării genetice, a acelei fântâni genetice otrăvite, este menționată de Isus și, mai în detaliu, de apostolul Pavel (toți suntem lipsiți de slava lui Dumnezeu și cu gândurile îndreptate spre rău). Paralela genetică-Biblie continuă cu observația că determinarea genetică este strict legată de instrucții/set de date alterate…
Ei bine, în mediul științific începe să se vorbească de ”nurture the nature” și de ”gena rezilienței” (engl. ”resilience”), ceea ce deschide posibilitatea de a folosi această ”elasticitate” genetică în modificarea, alterarea și mutația selectivă a genelor în a oferi soluții la problemele cancerului, a distrofiilor, schizofreniei, etc.:
Soon we will be ready to write our own instructions. In other words, we will be able to manipulate our own genetic future, snipping genes from embryos or adding new ones (p. 476).
Ideea de a fi nemuritori, ca Dumnezeu, este nu o deea religioasă prăfuită, inovată de ”primitivi” de acum mii de ani, ci este însăși suflul unor oameni de știință și filosofi din zilele noastre. În această speranță escatologică stă tot suflul trans-umanismului, mulți oameni de știință avertizând însă că această soteriologie laică poate aduce apocalipsa ființei și societății umane, așa cum știm noi acum.
Jocul dintre trecutul istoriei cercetării umane a fabricii genetice și viitorul cu provocările și temerile lui este foarte bine descris, cu o erudiție surprinzător de atractivă, de către Siddharta Mukherjee în ”The Gene. An Intimate History” (Simon & Schuster, 2016).
O lectură obligatorie este cartea precedentă a aceluiași autor, Cancer: The Emperor of All Maladies (2010). Iată aici doar trailer-ul filmului făcut pornind de la această carte.
Recent am fost în Seattle la o conferință a profesorilor din statul Washington pentru a-l asculta ”pe viu” pe Michael Gurian, unul dintre cei mai avizați consilieri și educatori în momentul de față în problematica diferențelor de gen pornind de la înțelegerea modului de funcționare a creierului la fete vs. băieți. Am întâlnit un om informat, sensibil și conștient de presiunile politice pe care academia le face în managementul cunoașterii și al practicilor sociale și educaționale.
O notă se merită menționată: Michael Gurian nu a intrat în tematica ideologiei de gen, fiind conșțient atât de chingile corectitudinii politice ale contextului conferinței (educatorii sunt soldățeii ingineriei sociale asupra cărora se exercită printre cele mai mari presiuni politico-ideologice) cât și de limitările discursului din cadrul bisericilor pe unde era invitat să conferențieze. Dar autorul a făcut o precizare foarte importantă: filosofia sa, exprimată prin ”nurture the nature”, pornește tocmai de la constatarea sa din anii ’80 că discursul de gen este determinat cultural, filosofic, politic, și nu are o puternică bază științifică, în termenii unei înțelegeri ai diferențelor structurale, biologice, dintre genuri. Cultura noastră e desenată de inginerii sociali conform noului ideal de (post) umanitate prin nivelare egalitaristă a diferențelor naturale și a exacerbării, prin compensare, a dramaturgiei socio-culturale.
În această cheie de lectură a comunicării sociale capătă sens trecerea de la și noi suntem la fel! (biologic, doar cultural diferiți- vectorul campaniilor LGBTQ din anii ’60-70), ca prim pas spre acceptare socială, la noi suntem diferiți (biologic – ”born this way”, dar la fel cultural, având acum la dispoziție toate facilitățile și privilegiile instituționale). În ceea ce Michael Gurian numea ”bridge brain” – atunci când este inversat sau trecut de 50% procentul de cromozomi ai genului opus – se regăsesc cei aproape 0.05% din populația SUA. Însă presiunea culturală, gălăgia mediatică, îndoctrinarea educațională – pornind de la grădiniță și până în universități (îndoctrinarea e înțeleasă aici ca procesul prin care se propagă o ideologie/un sistem de credințe/valori fără a se lua în considerare și alte perspective, fără îndoieli, critică și diponibilitate de a testa certitudinea acelor asumpții), toate acestea trădează un fenomen de re-scriere a unei identități pe care o vrem mutilată, TRANS-formată. Ori transformarea omului/copilului, trebuie să pornească de la constatarea limitelor sale naturale, de la dinamica hormonală, chimică, care contribuie la galaxia alegerilor ce formează identitatea, structura de conștiință a ceea ce numim EU! Putem recunoaște o frumusețe deosebită în faptul de a fi diferiți, diferențiere care nu oprimă ci dimpotrivă, exprimă identitatea umană!
Aveți AICI un rezumat al prezentării diferențelor structurale, comportamentale și a nevoilor educaționale dintre fete și băieți. Diferențele biologice/neuronale există și tocmai de aceea orice educator ar trebui să le cunoască, să țină cont de ele și să adapteze strategiile educaționale în funcție de ele!
Pentru cei în grabă și fără prea mult timp de lectură, recomand video-clipul de mai jos. Aici este reflectat, într-un mod comic, modul în care inteligența emoțională feminină conceptualizează empatia (prin stimularea conversației despre emoții, ascultarea detaliilor experienței celuilalt – regula celor 5 minute de ascultare fără intervenții și schimbări de macaz într-o conversație cu o femeie) și modul în care inteligența emoțională masculină alege strategiile de poziționare în aceeași problematică a empatiei (ascultarea celuilalt este un mijloc prin care se obțin informațiile necesare găsirii unei soluții la problemă – empatia este pro-activă, are o finalizare practică).
În virtutea faptului că l-am găsit pe Michael Gurian destul de determinist (el a avut ”resilience gene” pe când fratele său nu – ca explicație la destinele diferite ale unor persoane ce au crescut în același context), el este un om de știință/empricist care vede un design, o formă de aranjare a tuturor elementelor și relațiilor dintre ele în lumea materială care trimite la ideea unui Arhitect. De altfel el a recunoscut la această conferință cât se poate de seculară că crede într-un design și designer, făcând astfel rezonabilă, cu sens, munca oricărui educator. Iată un interviu pe care Michael Gurian, un ”credincios evreu secular”, l-a avut la o biserică creștină, vorbind despre cât de minunate și sensibile sunt fetele.
Presupun că forfota continuă a oamenilor după o bucată de pâine este un prilej de exegeză întortocheată pentru îngeri (sau pentru civilizaţiile extraterestre – în varianta acceptabilă şi suficient de “raţională” pentru “freethinkers”).
Cinci sau şase zile pe săptămână, în fiecare dimineaţă, arterele oraşului se încarcă de “muncitorii” conştiincioşi dar cam plictisiţi de noua zi de muncă. Mijloacele de transport în comun devin torente gălăgioase care se răsfiră apoi după o geometrie fractală şi un algoritm eficient. Trebăluind frenetic după optimizarea targhetelor şi depăşirea planului de vânzări, cam toată ziua de lucru te învârţi ameţit printre umbre vorbitoare. Seara se desfăşoară acelaşi ritual cotidian, însă la viteze lente şi cu vector inversat: venele urbei se umplu de omuleţii storşi de vlagă, ducându-i înapoi în cartierele-dormitor unde aceştia îşi reîncarcă speranţa de viaţă tihnită în vise glamuroase, dar nicicând concretizate.
În sordidul ritual de seară, încărcându-ţi moleculele obosite cu fiorii audio-vizuali ai spectacolului indecenţei personajelor de succes de la televizor, parcă îţi vine să regreţi stropul de corectitudine şi omenie pe care îl păstrezi (încă) în amintirea sfaturilor părinteşti:
Căci mă uitam cu jind la cei nesocotiţi, când vedeam fericirea celor răi.
Într-adevăr, nimic nu-i tulbură până la moarte, şi trupul le este încărcat de grăsime.
N-au parte de suferinţele omeneşti, şi nu sunt loviţi ca ceilalţi oameni.
De aceea mândria le slujeşte ca salbă, şi asuprirea este haina care-i înveleşte.
Li se bulbucă ochii de grăsime, şi au mai mult decât le-ar dori inima.
Râd, şi vorbesc cu răutate de asuprire: vorbesc de sus, îşi înalţă gura până la ceruri, şi limba le cutreieră pământul. (Ps. 73:3-9)
Când ţi se inoculează mecanismul de cauzalitate mândrie (think big! – high quality self esteem) – agresivitate (be smart! – a top class personal branding quality) – succes (be the one!), începi să te îndoieşti:
De aceea aleargă lumea la ei, înghite apă din plin şi zice: „Ce ar putea să ştie Dumnezeu, şi ce ar putea să cunoască Cel Prea Înalt?”
Aşa sunt cei răi: totdeauna fericiţi, şi îşi măresc bogăţiile.
Degeaba dar mi-am curăţit eu inima, şi mi-am spălat mâinile în nevinovăţie: căci în fiecare zi sunt lovit, şi în toate dimineţile sunt pedepsit. (Ps. 73:10-14)
Oriunde ai fi în lumea asta, te simţi împresurat de filosofii ale rapacităţii puse în termeni de succes personal şi filosofii ale vulgarităţii transcrise în vizualitate “sexy” cu orice preţ, vizualitate care să acopere lipsa de semnificaţie a unui suflet atrofiat.
M-am gândit la aceste lucruri ca să le pricep, dar zadarnică mi-a fost truda, până ce am intrat în sfântul locaş al lui Dumnezeu, şi am luat seama la soarta de la urmă a celor răi. (Ps. 73:16-17)
Susurul blând sau chiar tăcerea condescendentă a lui Dumnezeu sunt mai înţelepte decât infernul zgomotos al fabricilor de clone mulţumite. Printre sclipirile contrafacerilor masive de fericire, mass-media ne injectează picăturile de realitate crudă, sinucideri, divorţuri şi răutăţi mondene. Imersia cu orice preţ în fericirea clipei are întotdeauna un tarif împovărător! S-ar părea că prelingerea clipei în oceanul veşniciei rugineşte poleiala de succes imediat sub care se ascund datorii morale, rupturi afective, boli neînţelese şi, evident, nedorite.
Lucrurile şi banii sunt mijloace efective de a obţine împlinirea unor necesităţi. Marea belea din ziua de astăzi este că marketingul pervers îţi creează continuu nevoi de care “nu ai chiar neapărată nevoie”. Tocmai de aceea este mare lucru să-ţi păstrezi luciditatea în paradis! Să ştii să munceşti pentru a avea apoi timp să te bucuri! Să ştii cum şi ce să faci cu banii fără a uita însă să celebrezi iubirea de aproape! Să trăieşti savoarea clipei, cu cât mai mult dacă eşti tânăr, fără a-ţi avorta viitorul cu bucuriile lui potenţiale. Şi, nu în ultimul rând, să păstrezi o încredere decentă în Cel care este dincolo de timp, pentru a te bucura de El atunci când şi tu vei ieşi din timpul istoriei umane. Atunci, cu adevărat poţi spune că deţii o experienţă mai bogată decât cea a celor îndopaţi cu fericirea efemeră.
Însă eu sunt totdeauna cu Tine, Tu m-ai apucat de mâna dreaptă; mă vei călăuzi cu sfatul Tău, apoi mă vei primi în slavă.
Pe cine altul am eu în cer afară de Tine? Şi pe pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni decât în Tine. Carnea şi inima pot să mi se prăpădească: fiindcă Dumnezeu va fi pururea stânca inimii mele şi partea mea de moştenire. Căci iată că cei ce se depărtează de Tine, pier; Tu nimiceşti pe toţi cei ce-Ţi sunt necredincioşi.
Cât pentru mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu: pe Domnul Dumnezeu Îl fac locul meu de adăpost, ca să povestesc toate lucrările Tale. (Ps. 73:23-28)
P S. :
Următorul pasaj muzical din Fiddler on the roof ni se oferă drept o oglindă a dorinţelor noastre, mai mult sau mai puţin ascunse. Aşadar, bucuraţi-vă de un mic şi relaxant exerciţiu de sinceritate! 🙂
Nu fi prea neprihănit și nu te arăta prea înțelept: pentru ce să te pierzi singur?
(Eclesiastul 7:16)
1. Oboseala
Trebăluind prin viață, ne ghiontim în continuu cu acea umbră care ne urmărește conștiința pretutindeni. Am vrea să o alungăm, să o acoperim, să o stingem sub mâna noastră furioasă! Vrem să ne trăim pasiunile egocentrice, iubirile vicioase și rumorile vanitoase fără a fi incomodați de ea! Până și virtuțiile noastre atent lustruite în fața altora par simple cârpe atunci când ne găsim în fața întunericului luminat al acestei umbre! Tocmai de aceea vrem să fim doar noi și umbra noastră, nicidecum a Altuia!
Zădarnic… Ea ne cuprinde dinafară, dinăuntru, dinainte și dinapoi, ne precede în timp și continuă să fie și după ce ne-am stins pe pământul ăsta, ne-a alcătuit până în cele mai mici detalii în chimia celulelor noastre și ne curtează curiozitatea când ne uităm la imensitatea universului de deasupra noastră. Unde și cum putem să ne ascundem de Tine?
Însă o șoaptă ”binevoitoare” ne oferă soluția: cea mai eficientă cale de a scăpa de umbra Celui de fără sfârșit este să punem altceva în locul Lui. Și asemenea poporului obosit de așteptarea poruncilor lui Dumnezeu, purcedem la fabricarea de idoli:
Poporul, văzând că Moise zăbovește să se coboare de pe munte, s-a strâns în jurul lui Aaron și i-a zis:
“Haide! fă-ne un dumnezeu care să meargă înaintea noastră; căci Moise, omul acela care ne-a scos din țara Egiptului, nu știm ce s-a făcut.”
Aaron le-a răspuns:
“Scoateți cerceii de aur din urechile nevestelor, fiilor și fiicelor voastre și aduceți-i la mine.”
Și toți și-au scos cerceii de aur din urechi și i-au adus lui Aaron. El i-a luat din mâinile lor, a bătut aurul cu dalta și a făcut un vițel turnat. Și ei au zis:
“Israele! iată dumnezeul tău care te-a scos din țara Egiptului.”
Cand a văzut Aaron lucrul acesta, a zidit un altar înaintea lui și a strigat:
”Maine va fi o sărbătoare în cinstea Domnului!”
A doua zi, s-au sculat dis-de-dimineață și au adus arderi de tot și jertfe de mulțumire. Poporul a șezut de a mâncat și a băut; apoi s-au sculat să joace. (Exod 32:1-6)
Odată ce
problema revelației este pecetluită (făcută imposibilă, neputincioasă-Dumnezeu nu mai poate vorbi, cel prin care vorbea e pierdut printre detaliile necunoscutului și nesiguranței – ”omul acela… nu știm ce s-a făcut”),
inițiativa trebuie luată în mâinile proprii (”Haide, fă-ne”) și
create mijloacele regulatorii (”fă-ne un dumnezeu care să meargă înaintea noastră”) pentru ca
infuzia de rațiune semnificantă să justifice practici sociale ce gravitează în jurul (4′) plăcerii individuale și (4”) a conformismului social(”poporul a șezut de a mâncat și a băut; apoi s-au sculat să joace”).
Chiar dacă presiunea vine din partea poporului, Aron preotul, ca reprezentat al lui Dumnezeu, este cel care se pliază pe cerințele ”progresiste”/deconstructiviste/nihiliste ale poporului. Creativitatea lui Aron constă în nu atât aducerea Dumnezeului care i-a scos din Egipt în tiparele religioase ale vremii și culturii (Dumnezeu Însuși folosește aceste cadre ca formă de comunicare a Cine este El) ci reducerea Lui exclusiv la aceste cadre culturale.
Imanentizarea transcendentului prin reducționismul naturalist începe cu imposibilitatea revelației și se face de către cler la cerința presiunii culturale și sociale pentru a suplini nevoile entropice și agenda amoralistă a populației! Sună foarte liberal/postmodern/progresist, nu? NICI NU ȘTIM CE VECHI SUNTEM!
Eliberați de ”fantasmele” trecutului, de povara așteptării grabnice a vorbirii lui Dumnezeu de pe vre-un Sinai privat, privim arogant peste umăr la cei care care încă mai așteaptă și cred că Dumnezeu e Cel care vorbește cu Moise și ne scârbim de limitele naturii lor umane pentru … a ne sorbi neputințele propriei naturi umane. De-conversia multor creștini este fenomenul gălăgios al celor ce dau glas propriilor neputințe de a crede în Dumnezeu atunci când privesc la idolii celor care se laudă cu a lor credință în Dumnezeu. Tragedia e că și ei se află exact în aceeași situație a idolatriei, a construirii de noi idoli care să suplinească alungarea/acoperirea/stingerea furioasă a umbrei Celui Atotputernic. Tocmai acești oameni se cred foarte neprihăniți și se arată foarte înțelepți, pierzându-se astfel pe sine. (A se citi AICI încă o poveste tristă a înlocuirii Dumnezeului care a avut putere să mântuiască un întreg popor din Egipt cu idolul facil al mâncării, băuturii, dansului orgiastic și numelui legat de smoală și cărămizi.)
Dacă renunțăm la izvorul apelor vii, cu siguranță că ne vom construi puțuri mereu nesatisfăcătoare. Idolii de azi încep să sune astfel: “viața (eu) are (am) sens doar dacă
am putere și influență asupra celorlalți” (idolatria puterii)
sunt iubit și respectat de _____.” (idolatria aprobării de ceilalți)
am acest tip de plăceri, o calitate anume a vieții” (idolatria confortului)
sunt în stare să controlez viața mea în ceea ce privește _____.” (idolatria controlului)
oamenii depinde de mine și au nevoie de mine.” (idolatria ajutorului)
cineva este acolo să mă protejeze și să mă țină în siguranță.” (idolatria dependenței)
sunt complet liber de orice obligații și reponsabilități în a avea grijă de cineva” (idolatria independenței)
sunt foarte productiv și eficient în munca mea” (idolatria muncii)
mi se recunosc toate realizările .” (idolatria rezultatelor)
am un anumit nivel de bogăție, libertate financială și ceva posesiuni frumușele.” (idolatria materialismului)
ader la codurile morale ale religiei mele și le împlinesc în activitățile religioase” (idolatria religiei)
această persoană este în viața mea și sunt/este fericită împreună cu mine.” (idolatria fericirii personale)
mă simt total independent de orice formă de religie și trăiesc conform propriei mele morale și principii ale rațiunii mele autonome.” (idolatria a-religioasă/atee)
rasa și cultura mea sunt superioare și trebuie recunoscute ca atare .” (idolatria rasială/culturală)
sunt acceptat de un anumit grup social sau profesional.” (idolatria elitismului)
copii sau părinții sau soțul/soția sunt fericiți (cu mine). ” (idolatria familiei)
Doamna/Domnul Perfect este îndrăgostit(ă) de mine.” (idolatria relațiilor)
sunt în suferință și doar atunci mă simt vrednic de a iubi/fi iubit și să scap de vinovăție.” (idolatria suferinței)
cauzele mele politice sau sociale sunt generatoare de progres.” (idolatria ideologiei)
Un profet ce a stat singur în fața unui popor întreg, poruncind chiar lui Dumnezeu să se reveleze la glasul lui, are drept răsplată pentru curajul și credincioșia lui… o amenințare cu moartea din partea reginei țării sale și o tăcere asurzitoare din partea Dumnezeului a cărei onoare o tocmai apărase riscând totul:
”Să fi fost totul o iluzie? Să fie Dumnezeu capricios și neputincios ca ceilalți idoli din bazinul culturilor și religiilor de dimprejur? Să fi înțeles eu greșit totul? La ce folos să fiu neprihănit? La ce folos toată experiența și cunoașterea de până acum?”
Ilie era obosit de Dumnezeu!
Iar când ești obosit de Dumnezeu fugi, fugi cât mai departe!
În absența vorbirii lui Dumnezeu, urmărit de inamici dar și de propria angoasă, la doar o zi de la fulminanta reprezentație de putere și autoritate în fața întregului popor, Ilie fuge din nordul Israelului tocmai în colțul cel mai sudic al Iudeii. Siguranță față de potrivnicii vremurilor! Însă suficient de departe de Dumnezeu?
El s-a dus în pustiu unde, după un drum de o zi, a șezut sub un ienupăr și dorea să moară, zicând: “Destul! Acum, Doamne, ia-mi sufletul, căci nu sunt mai bun decât parinții mei.” (1 Împărați 19:4)
În toată această letargie și neputință, Dumnezeu se apropie de Ilie trimițănd un înger care să îi asigure nevoia de hrană, re-memorând astfel experiențe trecute în care Dumnezeu era Cel care se revelase, ocrotise și dăduse speranță (1 Împărați 17:1-6).
Îngerul Domnului a venit a doua oară, l-a atins și a zis:
“Scoală-te și mănâncă, fiindcă drumul pe care-l ai de făcut este prea lung pentru tine.”
El s-a sculat, a mâncat și a băut; și, cu puterea pe care i-a dat-o mâncarea aceasta, a mers patruzeci de zile și patruzeci de nopți până la muntele lui Dumnezeu, Horeb. (1 Împărați 19:7-8)
Când ești obosit de Dumnezeu acesta te invită la… Sinai. Ilie reface experiența de 40 de zile a lui Moise la Sinai (Exod 24:18), dialogând cu voce tare sau cu cea a conștiinței cu Însuși Dumnezeu. Confruntat cu dezamăgire, slăbiciune, ură din partea altora, frică și nesiguranță, cel mai simplu e să fugi de Dumnezeu!Ei bine, Ilie alege să asculte de înger și fuge spre Dumnezeu, reface legătura revelației, pune puzzle-ul înapoi, ascultă înainte de a întreba, își re-analizează experiențele și teologia în lumina dialogului său cu Dumnezeu. Dumnezeu care vine nu prin puterea unei evidențe empirice de necontestat, impunătoare, ci într-un susur blând, firav, potrivit anatomiei sufletești a celui dezamăgit. Ilie descoperă astfel să nu se creadă nici prea neprihănit (”mai am 7000 de bărbați în Israel care nu s-au pângărit cu idoli”) și nici prea înțelept (Eu voi face judecata, tu doar ești parte a planului Meu în a o realiza – ”Du-te, întoarce-te pe drumul tău prin pustiu până la Damasc și când vei ajunge, să ungi pe…)
Multe activități făcute în numele Domnului ajung să obosească atât trupul cât și sufletul. Din când în când trebuie să ne retragem în pustie, singuri cu … Dumnezeu!
Acolo vom avea o conversație onestă, cu durerile noastre coafate de mersul ritualic prin banalitatea cotidiană, cu dezamăgirile noastre ascunse de indiscreția celorlalți, cu speranțele noastre frânte ce vin din alchimia unor certitudini prost alcătuite și asumate.
Acolo, pe Sinaiul nostru, ne vom re-evalua credința noastră – dacă ea e în adevăratul Dumnezeu al izbăvirii sau dacă nu cumva a ”evoluat”/contextualizat în tentația comodă a unui idol care să ne servească poftele.
Acolo vom calibra nu revelația lui Dumnezeu în termenii încrederii noastre ci încrederea noastră în Dumnezeu în lumina revelației Sale!
Acolo, în pustia sufletului, în siguranța intimității cu Dumnezeu, ne vom plânge eșecurile și șterge lacrimile de pe fața unui Dumnezeu care plânge laolaltă cu noi!
Astfel de momente sunt absolut necesare sănătății noastre psihice și spirituale. Cel puțin din când în când e bine să ne gândim la ”Nu fi prea neprihănit și nu te arăta prea înțelept: pentru ce să te pierzi singur?” (Eclesiastul 7:16).
Iar celor ce vin cu inima ruptă în bucăți Dumnezeu nu le oferă dragostea în bucățele ci se oferă pe Sine!
Peter Meller: 
