Întreaga lume se odihnește noaptea. Suflări de animale, susuri de apă, copaci și fețe umane sunt eliberate din strânsoarea formelor și captivitatea vederii. Noaptea e ca un pântec al emoțiilor în care fiecare își relevă propria natură, temeri și speranțe, adăpostindu-se în întuneric de privirile indiscrete ale vecinului de peste zi. Noaptea e și mormântul timpului – până și Dumnezeu își număra reușitele creației prin pecetluirea lor cu lespedea nopții.
De altfel circularitatea sterilă a cotidianului diurn este compensată noaptea cu atracția onirică și întâlnirile cu un altul misterios, atrăgător și înspăimătător deopotrivă. Noaptea este singurul timp al zilei când poți rămâne copil, indiferent de vârstă.
În mângâierea nopții sufletele au șansa reînvierii, a zilnicei treceri tangențiale prin fața morții, a culcării întru odihnă sau zbucium. Poate tocmai de aceea noaptea este un labirint al sufletului în căutarea acelui loc unde pașii nu mai sunt necesari, unde zbuciumul căutării ia sfârșit, unde reîntâlnirile au loc înainte de a se întâmpla. Visul este tocmai acel tărâm al nopții în care cuvintele vin în matca lor pentru a lăsa loc șoaptelor, pașilor, buzelor și săruturilor, toate șterse în cele din urmă de îngerul morții, al despărțirilor, trădărilor, neputințelor.
Noaptea este și timpul învierii trecutului în lumina speranțelor viitorului. Realități fracturate de neputințele cotidiene sunt recreate în plămădeala dorințelor ascunse în cufărul nopții. Este timpul când fiecare este un demiurg, un creator întârziat, regizor al speranțelor ce stau să moară peste zi.
Dar dincolo de speranță și iluminările ei, noaptea este și timpul profețiilor. Rendezvous-urile cu paradisul pierdut sunt condiționate de o luptă imensă cu forțe potrivnice, cu trecerea peste barierea timpului, dincolo de cascade ale memoriilor dureroase și deșerturi ale așteptării.
Orice profeție are însă un gram de întuneric și angoasă ce nu pot fi învinse decât de … dragoste.
“Prophesies are dark and don’t need a flashlight to illuminate. I’m a bring my own lighthouse kind of lover.” Jarod Kintz, This Book is Not FOR SALE
Ori labirintul cel mai complicat parcurs într-o noapte a sufletului uman și dintr-o iubire puternică pentru oameni (ca să îi mântuie și să le dea speranță) este labirintul Paștelor, parcurs de Isus, victima sacrificială care deschide o nouă cale, inițiază un nou exod din meandrele sufocante ale păcatului și morții. Poate tocmai de aceea într-o catedrală ca cea din Chartres avem un labirint ce prin secolele xiv-xvi era parcurs pios de către preoți și pelegrini ce cântau psalmul 51, Miserere mei, Deus.Chiar mai mult decât atât, s-ar părea că în Duminica Învierii un dans liturgic avea loc în acest labirint pe muzica Victimae paschali laudes. Indiferent de originile păgâne (exită date istoriografice care atestă că într-un astfel de labirint din catedrală se juca și un joc posibil pre-creștin cu o bilă – pilota), mesajul unui astfel de labirint într-o biserică creștină este cât se poate de clar – labirintul din noaptea sufletului este parcurs de fiecare, tocmai de aceea avem nevoie de un ghid, înainte mergător. Ori Isus este tocmai Cel care a sanctificat timpul nopții, l-a folosit spre mântuirea noastră, dându-ne speranța dimineții.
Lumina trebuie ținută vie toată noaptea până ce toată lespedea speranțelor ei va fi dată laoparte odată pentru totdeauna de Luceafărul strălucitor de dimineață. Așa știm că noaptea și labirinturile ei au fost cu folos și nu doar un vis al visului.
Alonewithothers's Blog 
Leave a comment