Neutralitatea comodă
Spaţiul public contemporan nu mai reflectă demult nevoia de cultivare a dorinţelor de către elite. J. Habermas nota în Sfera publică şi transformarea ei structurală că în modernitate nu avem de a face atât de mult cu o cultură a elitelor, cât mai degrabă cu una a maselor. Sfera publică, cu valorizările ei, se constituie în secolul al XVIII-lea acolo unde există canale de comunicare (mai întâi cafenele, serate artistice, apoi ziare, etc.) şi un public (un public cult în primă instanţă). Acest public înstărit şi cultivat era singura stavilă împotriva despotismului bunului plac şi a tentaţiilor autoritariste ale conducătorilor. Dar odată cu transformarea publicului judecător de cultură în public consumator de cultură (sfârşitul sec. al XIX-lea – începutul sec. al XX-lea), odată cu dezvoltarea comunicării în masă şi accederea democratică la informaţie, opinie şi chiar decizie, media va facilita dezvoltarea banalului, a comercialului. Până şi avangardismul îşi găseşte moartea în masificarea culturii şi reproducerea ei serială.
Cu timpul se va forma un public cu discernământul tot mai amorţit sau, ca să o spun în cheie pozitivă, tot mai deschis “educării” de către o elită a specialiştilor în comunicare. În faţa liberalismului conservator, patrician, devenit retrograd, grupurile revoluţionare care vor să acceadă la puterea de decizie şi care vor să capete legitimitate, vor dezvolta mijloacele de comunicare din ce în ce mai performante şi penetrante în câmpul social (să ne aducem aminte de modul în care naziştii şi comuniştii au folosit mass-media pentru răspândirea mesajului lor revoluţionar). Este un fel de rescriere modernă a anticei strategii de putere a împăratului roman care, nevoit să îşi justifice deciziile şi setea de putere în faţa patricienilor, se va legitima prin uralele plebei/mulţimii mituită cu pâine şi circ.
Coborâtă la nivelul maselor, cultura este consumată tocmai ca pretext de devorare a unor dorinţe continuu stimulate. Am fost mai întâi obişnuiţi cu atât de atent construita imagine a celebrităţilor, cele care au luat locul sfinţilor din icoane şi calendare. Fiecare gest, vorbă, acţiune, chiar şi tic al vreunei vedete era minuţios reprodusă de fanii săi evlavioşi. S-ar părea că mecanismul insuflării seriale a dorinţei funcţionează cât se poate de convenabil. Copiii, adolescenţii şi tinerii din diferite colţuri ale lumii au cam aceleaşi vise şi dorinţe: vreau să cânt ca …, să fiu frumoasă ca…, să am succesul lui…, să fiu rebel ca …, etc. Odată “epuizată” vedeta, industria viselor şi a mimetismului mai mult sau mai puţin nătâng avea grijă să “producă” o nouă celebritate, care să ocupe locul rămas liber în vitrina religiozităţii seculare. Nimeni nu doreşte să fie asemenea unei vedete “deşeu”!
Însă “olimpienii” mai cad şi în infernul dorinţelor frânte în consumul de droguri, dependenţă sexuală sau chiar moarte. Atunci maşinăria exacerbării dorinţelor de frumuseţe (feminină, masculină sau, mai nou, androgină), a respectului de sine, a bogăţiei fără efort, a sexualităţii transformată în unitate de măsură a vieţii, etc., toate aceste modele ale dorinţei sunt oferite democratic, chiar de către persoane obişnuite, anonimi extaziaţi de cele 15 minute de celebritate prescrise de Andy Warhol. Exhibiţionismul dorinţei este filmat şi transmis în direct ochilor şi urechilor avide de experienţe senzaţionale. Big Brother şi emisiunile gen reality show sunt exemple grăitoare ale acestei filosofii educaţionale. A arăta tot, a spune tot, a vedea tot, a dori tot! Societatea transparentă a lui G. Vattimo e prea transparentă ca să mai conţină şi altceva decât dorinţe sugrumate de prea multe chemări la beatitudine, vorba cântecului:
I’m a barbie girl, in the barbie world
Life in plastic, it’s fantastic!
Cred astfel că mitul independenţei şi raţionalităţii alegerilor umane este spulberat de nebuloasele şi chiar tragediile trăirilor celor care se lasă modelaţi fără niciun discernământ de moda culturală a veacului în care trăim. Imersia cu orice preţ în fericirea clipei, gratuită şi stimulată artificial, are întotdeauna un tarif împovărător! Oare care este tendinţa generală a dorinţelor exacerbate de astăzi: este una constructivă, pozitivă, ziditoare sau mai degrabă una distructivă, care consumă, mistuie, dărâmă, desface, epuizează?
Spre deosebire de creştinism, mişcarea care a cuprins şi răsturnat Imperiul Roman pornind de la clasele de jos (după care a fost captată/adoptată de elitele culturale), industria (post/hiper)modernă a dorinţei filtrată, educată mediatic, se adresează maselor dar este comandată de minoritatea burgheză a specialiştilor în clamarea drepturilor politice, rasiale, sexuale şi de către specialiştii în marketing şi comunicare. Vorba celor de la AC/DC: Who made who? Publicul imprimă tendinţa pe care trebuie să o prelucreze burghezia din showbiz sau aceasta educă dorinţele şi nevoile publicului, formând ceea ce numim modă? Am toate motivele să cred că cel care cunoaşte foarte bine tendinţa naturii umane spre privilegii gratuite şi fericire instant, lascivitate şi sexualitate fără nicio responsabilitate, înavuţire fără efort, va face tot posibilul ca în teatrul acestor dorinţe, să îl scuture de bani, timp şi eforturi pe clientul său. Aşadar, să dăm dreptate reclamei: lumea noastră eşti tu!
Acesta pare a fi arhimodelul dorinţei pe care ni-l oferă, cu mici excepţii, cultura în care trăim. Îmi va fi scuzată îndrăzneala dacă aş numi acest model al dorinţei drept modelul diabolic, al Satanei: calea lui este largă şi facilă, ne sfătuieşte să ne lăsăm în voia înclinaţiilor noastre, să dispreţuim constrângerile morale, civile şi, mai ales, religioase. Satana este seducătorul, “prietenul” mereu plin de intenţii bune, care este însă cu totul absent atunci când trebuie să îşi asume pagubele aduse de luarea în serios a sfaturilor sale. Punând atât de mult accent pe încrederea în sine, omul sedus de emanciparea sugerată de diavol va gusta din heteronomia impotenţelor entropice, la pachet cu negăsirea de sine. Totodată, diavolul poate mima neutralitatea “absolută” pentru că atunci nu va merge pe mentalitatea win-win, ci doar pe varianta lose-lose…
Vorbind unor astfel de oameni seduşi de propriul sine, Isus pronunţă un crud diagnostic şi relevă mecanismul dorinţei mimetice diabolice:
Pentru ce nu înţelegeţi vorbirea Mea? Pentru că nu puteţi asculta Cuvântul Meu.
Voi aveţi de tată pe diavolul şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii.
Iar pe Mine, pentru că spun adevărul, nu Mă credeţi. (Ioan 8:43-45)
Aş contrapune acum modelul dorinţei cristice, al lui Isus Hristos.
Imitatio Christi
Una dintre acuzele aduse creştinilor este cea a serialităţii:
a) unui ascetism gratuit,
b) a prohibiţiei care pierde frumuseţea şi plăcerea actului de a trăi şi
c) a mimetismului industrial, fără discernământ.
Observaţiile sunt adevărate în parte, dar false per ansamblu!
a) Ascetismul mundan este doar o formă de “hedonism” supramundan (renunţ la anumite plăceri trecătoare de aici pentru a aduna comori în ceruri), dar şi de discernământ care favorizează trăirea cu adevărat intensă, chiar şi a plăcerilor lăsate de Dumnezeu spre desfătarea oamenilor.
b) Prohibiţia puritană a cunoscut destul de multe forme aberante în istorie, dar o doză de autocontrol (nu de control, pentru că el naşte adversitate şi dorinţă de a transcende interdictul) este întotdeauna benefică. Să facem statistici comparative referitoare la incidenţa anumitor boli – somatice, psihice, comportamental-deviante, sexuale – şi cred că ele ne vor spune suficient de multe lucruri cu privire la rolul anumitor prohibiţii.
c) Mimetismul industrial este, într-adevăr, nu doar o problemă a celor expuşi “emancipărilor” modelor culturale ci şi a comunităţilor creştine. (Am întâlnit suficiente persoane care, într-un spirit adolescentin rebel, nemulţumite de comportamentul gregar al anumitor comunităţi creştine, au preferat plonjarea discriminatorie în mecanismul mimetic mediatic, “al lumii”, care pare a suplini cu brio decepţiile confesionale.) Dar chiar şi în aceste cazuri de “mers în turmă”, a nediferenţierii şi copierii “la kilogram”, avem de a face cu forme răstălmăcite, secundare, artificiale de viaţă creştină.
Şi totuşi, de ce Isus Hristos este modelul dorinţei?
Revoluţia pe care o vesteşte şi-o pregăteşte porunca a zecea se săvârşeşte în Evanghelii. Dacă Isus nu vorbeşte niciodată în termeni de interdicte, ci întotdeauna în termeni de modele şi de imitaţie, este fiindcă duce până la capăt lecţia celei de-a zecea porunci. Nu din narcisism ne îndeamnă să-l imităm pe el însuşi, ci pentru a ne abate de la rivalităţile mimetice.
Pe ce anume trebuie să se întemeieze imitaţia lui Isus Cristos? În niciun caz pe felul său de a fi sau pe deprinderile lui personale: în Evanghelii nu-i niciodată vorba de aşa ceva. Isus nu propune nici vreo regulă de viaţă ascetică în sensul lui Thomas a Kempis şi al celebrei sale Imitaţii a lui Isus Hristos, oricât de admirabilă ar fi această lucrare. Ceea ce Isus ne îndeamnă să imităm este propria sa dorinţă, este însufleţirea care îl călăuzeşte pe el, Isus, spre ţelul pe care şi l-a fixat: să semene cât mai mult cu putinţă cu Dumnezeu Tatăl. (…) Scopul său este de a deveni chipul perfect al lui Dumnezeu.
De ce Isus îl consideră pe Tatăl şi se consideră pe el însuşi ca fiind cele mai bune modele pentru toţi oamenii? Pentru că nici Tatăl, nici Fiul nu doresc cu aviditate, cu egoism. Dumnezeu “face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni”. El le dă oamenilor fără să socotească, fără să facă între ei nici cea mai mică deosebire. El lasă roadele cele rele să crească împreună cu cele bune până la vremea recoltei. (Rene Girard, Prăbuşirea Satanei, p. 28-29, sublinierile îmi aparţin)
Înţeleasă în dinamica pe care ne-o prezintă Isus Hristos, dorinţa umană este purificată şi refocalizată spre restabilirea adevărului, preţuirea lucrurilor vrednice de cinste, iubirea semenului, deschiderea către celălalt care îmbogăţeşte…
Alonewithothers's Blog 