Anatomia dorinţei (Analfabetismul religios şi ignoranţa savantă a “autonomiei” moderne)

Riscul unei culturi majoritar creştine este acela că produce pe bandă rulantă ignoranţi în ceea ce priveşte tocmai fundamentul credinţei creştine. Aproape oriunde m-aş învârti în spaţiul european, pot observa bâlbâieli în simpla enumerare a celor 10 porunci ale lui Moise sau a fericirilor Predicii de pe munte. Supralicitarea şi masificarea unei tradiţii religioase duce, prin efectele perverse ale timpului şi formalizării discursului, tocmai la sucombarea ei valorică, la ignorarea ei.

În anatomia dorinţei contemporane aş dori să cuprind o resursă care explică mecanismul poftei/râvnirii mult mai bine decât filosofiile unor psihologi sau “părinţi spirituali” din zilele noastre.

Să citim cuvintele atât de cunoscute, dar atât de puţin înţelese din Exod:

Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească zilele în ţara, pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău.
Să nu ucizi.
Să nu preacurveşti.
Să nu furi.
Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău.
Să nu pofteşti casa aproapelui tău; să nu pofteşti nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru, care este al aproapelui tău.
(Exod 20:12-17, sublinierea îmi aparţine)

În improvizaţiile chiastice pe Deuteronom, am constat că  întreaga povară a împlinirii atâtor porunci restrictive are suport şi soluţie împlinirea poruncii pozitive, aceea de a-ţi respecta părinţii. Sănătatea unui corp social este dată de sănătatea celulelor ei (familia). Cu o proximă ocazie voi analiza această poruncă a 5-a, în paralel cu divagaţiile unei psihanalist-feministe (este vorba de Alice Miller şi cartea ei, Revolta trupului, Nemira, 2006).

M-aş opri acum asupra poruncii a zecea. Din câte observ, poruncile a şasea, a şaptea, a opta şi a noua sunt puse într-o ordine a gravităţii violenţei dorinţei, culminând cu a zecea poruncă. Pentru a nu ucide, a nu fi desfrânat şi a nu fura, trebuie să respecţi porunca care nu interzice o acţiune, ci însăşi dorinţa. Dacă nu am râvni bunurile aproapelui, atunci nu am ajunge niciodată să fim vinovaţi de omor, de adulter, de furt sau mărturie mincinoasă.

În faţa celei de a zecea porunci, am putea păşi pe autostrada atât de bătătorită a modernilor, văzând în această interdicţie ura patologică a tradiţiei iudeo-creştine faţă de libertate. Am fi însă prea tradiţionalişti şi plaţi dacă am rămâne în paradigma hippie a lui mai 1968, cu sloganul lui tembelizant e interzis să interzis.

Să fim realişti şi, dincolo de fluturaşii fotogenici de prin minţile filosofilor, să recunoaştem ca fals postulatul naturii bune a omului. Este foarte pueril şi necredibil faptul că oamenii sunt în mod natural predispuşi să nu dorească bunurile aproapelui.

Să ne imaginăm însă că ar fi legiferată nu interdicţia dorinţei faţă de bunurile aproapelui, ci dorinţa faţă de tot ce îi aparţine, ca scop al autonomiei individului. În dezmăţul violenţelor de orice fel, până şi domnul I. Kant ar fi dezamăgit şi umilit de starea de minorat a omului luminat în care l-a adus “autonomia modernă”. Iar domnul Thomas Hobbes ar găsi astfel, la apogeul unei societăţi emancipate, nu primitive, un război al tuturor împotriva tuturor.

Ne-am permite un lux de neiertat dacă am ignora cazierul pătat al societăţii moderne şi postmoderne, pretinzând că nu există o tendinţă  naturală spre conflicte rivalitare şi că astfel, nu se cere o legiferare a dorinţei.

  2 comments for “Anatomia dorinţei (Analfabetismul religios şi ignoranţa savantă a “autonomiei” moderne)

  1. sam
    February 27, 2010 at 11:24 pm

    As arunca mingea pentru un mic joc de glezne logic:

    1. omul este in mod natural rau si-si doreste bunul aproapelui dar persoana care emite judecata asta se auto-exclude

    2. omul este rau persoana de fata inclusa

    in primul caz emitatorul este in impostura logica. nu se poate exclude decat excluzandu-se din rasa umana

    in al doilea este in impostura morala. nu poate emite judecati de valoare fiind om adica avand inclinatii naturale rele. Intre aceste inclinatii se afla si emiterea de enunturi false (cum ar fi cel de la care am pornit discutia) pentru a “castiga” ceva, nu neaparat material

    Apropo, acu imi dau seama ca pe Pavel l-am auzit vorbind cam asa: “vai de mine pacatosul…” E suficient uneori…

  2. Marius Corduneanu
    February 28, 2010 at 12:38 pm

    Mă bucură sincer comentariile critice pe care le primesc. Am astfel posibilitatea de a-mi calibra expresia şi conţinutul scriiturii, poate chiar şi pe cel al atitudinilor aferente.

    Cred însă că de data asta te-ai pripit să tragi nişte concluzii fără a asculta atent, calm şi până la capăt “cuvântarea oponentului” (apropo, să ducem până la capăt logica asumării concluziilor mai întâi de către cel care le emite?).

    Te rog să îmi spui dacă jocul de glezne mai este valabil şi la sfârşitul postărilor despre “Anatomia dorinţei” (adică încă vreo 2-3 postări).

    Cu bună credinţă,
    al Dvs. Marius C.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: