Anatomia dorinţei (Analfabetismul religios şi ignoranţa savantă a “autonomiei” moderne)

Riscul unei culturi majoritar creştine este acela că produce pe bandă rulantă ignoranţi în ceea ce priveşte tocmai fundamentul credinţei creştine. Aproape oriunde m-aş învârti în spaţiul european, pot observa bâlbâieli în simpla enumerare a celor 10 porunci ale lui Moise sau a fericirilor Predicii de pe munte. Supralicitarea şi masificarea unei tradiţii religioase duce, prin efectele perverse ale timpului şi formalizării discursului, tocmai la sucombarea ei valorică, la ignorarea ei.

În anatomia dorinţei contemporane aş dori să cuprind o resursă care explică mecanismul poftei/râvnirii mult mai bine decât filosofiile unor psihologi sau “părinţi spirituali” din zilele noastre.

Să citim cuvintele atât de cunoscute, dar atât de puţin înţelese din Exod:

Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească zilele în ţara, pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău.
Să nu ucizi.
Să nu preacurveşti.
Să nu furi.
Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău.
Să nu pofteşti casa aproapelui tău; să nu pofteşti nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru, care este al aproapelui tău. (Exod 20:12-17, sublinierea îmi aparţine)

În improvizaţiile chiastice pe Deuteronom, am constat că  întreaga povară a împlinirii atâtor porunci restrictive are suport şi soluţie împlinirea poruncii pozitive, aceea de a-ţi respecta părinţii. Sănătatea unui corp social este dată de sănătatea celulelor ei (familia). Cu o proximă ocazie voi analiza această poruncă a 5-a, în paralel cu divagaţiile unei psihanalist-feministe (este vorba de Alice Miller şi cartea ei, Revolta trupului, Nemira, 2006).

M-aş opri acum asupra poruncii a zecea. Din câte observ, poruncile a şasea, a şaptea, a opta şi a noua sunt puse într-o ordine a gravităţii violenţei dorinţei, culminând cu a zecea poruncă. Pentru a nu ucide, a nu fi desfrânat şi a nu fura, trebuie să respecţi porunca care nu interzice o acţiune, ci însăşi dorinţa. Dacă nu am râvni bunurile aproapelui, atunci nu am ajunge niciodată să fim vinovaţi de omor, de adulter, de furt sau mărturie mincinoasă.

În faţa celei de a zecea porunci, am putea păşi pe autostrada atât de bătătorită a modernilor, văzând în această interdicţie ura patologică a tradiţiei iudeo-creştine faţă de libertate. Am fi însă prea tradiţionalişti şi plaţi dacă am rămâne în paradigma hippie a lui mai 1968, cu sloganul lui tembelizant e interzis să interzis.

Să fim realişti şi, dincolo de fluturaşii fotogenici de prin minţile filosofilor, să recunoaştem ca fals postulatul naturii bune a omului. Este foarte pueril şi necredibil faptul că oamenii sunt în mod natural predispuşi să nu dorească bunurile aproapelui.

Să ne imaginăm însă că ar fi legiferată nu interdicţia dorinţei faţă de bunurile aproapelui, ci dorinţa faţă de tot ce îi aparţine, ca scop al autonomiei individului. În dezmăţul violenţelor de orice fel, până şi domnul I. Kant ar fi dezamăgit şi umilit de starea de minorat a omului luminat în care l-a adus “autonomia modernă”. Iar domnul Thomas Hobbes ar găsi astfel, la apogeul unei societăţi emancipate, nu primitive, un război al tuturor împotriva tuturor.

Ne-am permite un lux de neiertat dacă am ignora cazierul pătat al societăţii moderne şi postmoderne, pretinzând că nu există o tendinţă  naturală spre conflicte rivalitare şi că astfel, nu se cere o legiferare a dorinţei.