Anatomia dorinţei (Industria invidiei)

Invidia este de o mie de ori mai teribilă decât foamea, fiindcă este o foame spirituală (Miguel de Unamuno)

a) Asemănarea plată tradiţională

În comunităţile tradiţionale de altădată, pentru marea masă a oamenilor exista o omniprezentă teamă de a nu produce invidie şi de a nu fi tentat de invidie. De exemplu, încă de pe vremea lui Platon se învăţa că “omul care are mintea fixată spre realitatea eternă, nu va avea plăcerea de a-şi întoarce ochii către meschinele afaceri omeneşti şi să se lase târât în lupte cu aceştia, ca să se umple de invidie şi ură” (Republica 500b-e, sublinierea îmi aparţine). Într-o lume ierarhizată, orânduită în clase şi păzită de tabu-uri sacre, mai nimeni nu se răzvrătea împotriva sorţilor şi a ordinei lucrurilor.

Cel care încerca să devină egalul privilegiat strica această rânduială. Prin strategiile  puritane ale suspiciunii, negării şi ale respingerii, se amendau fără echivoc tendinţele de diferenţiere, apetitul şi excesul. În măsura în care existau, “invidiile mici”, domestice, erau digerate în anonimat, dar “invidiile mari”, vizibile, erau amendate cu suspiciunea blasfemiei. Asemănarea plată era astfel carantina globală împotriva invidiei. În jocul reprimării pedagogice a propriilor urme de sentimente de invidie, cei cu totul asemănători declanşau mecanismul victimar. Eliberarea din jocul mimetic placid şi de frica de a fi invidiat erau plătite cu preţul coalizării emoţiilor negative ale comunităţii.

Atunci, până şi evenimentele fericite erau ferite de spectacolul social de frica deochiului, a bârfelor, a invidiei celorlalţi. Per ansamblu, comportamentul simbolic al societăţilor tradiţionale avea obsesia pizmei. O sărăcie cuminte, chiar şi simulată, era mai sănătoasă decât o înavuţire care poate atrage ranchiuna şi chiar practicile agresive ale magiei malefice (Foster, George M., The Anatomy of Envy: A Study in Symbolic Behavior, Current Anthropology, vol. 13, nr. 2, U C Berkeley, april 1972).

Pentru un astfel de tipar de gândire, era cât se poate de potrivită maxima lui La Rochefoucauld: invidia e o pasiune timidă şi ruşinoasă pe care nu îndrăznim niciodată s-o mărturisim.

b) Instituţionalizarea invidiei moderne

S-ar părea însă că magma efervescentă a filosofiei moderne a răsturnat plăcile tectonice ale gândirii, aşezate de secole în tiparul lor liniştit. Omul lui Th. Hobbes răstoarnă ierarhizarea platonică, iar acum “fericirea este progresul continuu al dorinţei de la un obiect la altul” (Th. Hobbes, Leviathan,  ch. 1, 11, Ed. A. P. Martinich, Broadview Press Ltd., 2005, p. 75), lăsând să iasă la iveală ferocitatea dorinţelor. De pe paginile Discursului despre originile şi fundamentele inegalităţii dintre oameni, J. J. Rousseau, un alt părinte al modernităţii noastre, ne mângâie orgoliul ca să nu ne întristăm de viziunea pesimistă a lui Hobbes şi a “războiului tuturor împotiva tuturor”.  Ba mai mult, Rousseau ne învaţă să căutăm ce este mai bun, mai atrăgător, mai de dorit pentru că, nu-i aşa, trebuie să ne descoperim şi să punem în valoare natura noastră bună. Aici nu e vorba doar de cosmetica burgheză a vremii, ci de apetitul deschis, de dorinţa stimulată, de ceea ce Daniel Bell numeşte începutul instituţionalizării invidiei (Daniel Bell, The cultural contradictions of capitalism, Basic Books, New York, 1976, p. 22).

De vină pentru această schimbare de paradigmă este democratizarea, noua dinamică socială, la care mai adăugăm şi dezvoltarea mecanismelor economiei, diversificarea bunurilor prin progresul tehnologic şi întrepătrunderea pieţelor şi, implicit, ridicarea continuă a standardului de viaţă. Într-o lume postadamică, doar schimbul, interacţiunea, deschiderea pot fi factori de progres. Ori modernitatea se caracterizează prin aceste calităţi. Dar la pachet cu această dinamică a progresului a venit şi bonusul invidiei, a pasiunii clamării superiorităţii  posesiunilor. A dori este topit în a fi iar a fi este egalizat cu a avea. Domnia cantităţii va avea ca efect primordial spectrul invidiei. Indiferent cât ar încerca I. Kant sau Fr. Nietzsche să condamne indivia (din motive diferite însă) ca fiind o pasiune distructivă,  nimeni a mai putut opri tăvălugul nivelator al dorinţei de a fi diferit,  de a fi un altceva, de a priza democratic succesul aristocrat.

În era revoluţiilor tehnologice, puritanismul tradiţionalist, suspicios, ascet, este înlocuit cu o industrie a beatitudinii şi a standing-ului, susţinute de dezvoltarea economică. Părăsiţi de zei, oamenii au descoperit situaţia convenabilă că nu mai trebuie dată nicio socoteală de dinamica impulsurilor. Cucerând o emancipare cu care nu a fost niciodată obişnuit, omul modern se vede cucerit de invidie, întreţinută de mania câştigului, a competiţiei, de dorinţa de a fi cât mai vizibil. Fermecat în faţa oglinzii şi a vitrinei – iată-l pe “cucernicul” modern! De altfel A. Tocqueville ne-a spus că  omul modern, suprimând privilegiile superioare şi devenind egalul celorlalţi, înfruntă acum concurenţa tuturor. Dezinvoltura, ironia, performanţa excelentă, calităţile la superlativ nu mai aparţin zeilor ci, în absenţa lor, se împrumută şi se împart profanilor.

c) Nemesisul înşelător hipermodern

Catehismul voinţei de a fi vizibil este respectat cel mai fidel, cu sfinţenie,  în publicitate, prin ceea ce G. Lipovetsky numea “fericirea prea la vedere”. Astfel, în noua epocă a hipermodernităţii recente, se ajunge la aparenta neutralizare a invidiei:

La drept vorbind, publicitatea nu-şi propune câtuşi de puţin să stimuleze invidia, ea exaltă doar pozitivitatea noutăţilor, a dorinţelor şi a plăcerilor. “Toată lumea e frumoasă, toată lumea e drăguţă”: publicitatea nu funcţionează ca o pârghie a sentimentelor răuvoitoare, ci ca un instrument de legitimare şi de exarcebare a plăcerilor individualiste. Ea nu focalizează atenţia asupra celuilalt, ci asupra noastră înşine (…). Publicitatea nu e un multiplicator, ci un reductor al invidiei (Gilles Lipovetsky, Fericirea paradoxală – eseu asupra societăţii de hiperconsum, Ed. Polirom, 2007, p. 274-275).

Să dispară invidia în timpurile noastre? Nici vorbă! Ea acum se rarefiază şi îşi îndreaptă colţii dinspre materialitatea lucrurilor către cea a stărilor:

Pretutindeni succesul unora favorizează apariţia ranchiunei altora, invidiile şi bucuria răutăcioasă înfloresc pretutindeni. Dar sentimentele sunt provocate nu atât de diferenţele de avere, cât de categoriile de bunuri a căror caracteristică este tocmai aceea de a nu putea fi cumpărate. Prestigiu, celebritate, talent, victorii, promovări profesionale, frumuseţe, seducţie, succes în dragoste, fericirea de a fi iubit, iată ce provoacă invidia în timpurile hipermoderne. Sub domnia consumului-lume, tocmai bunurile care nu se cumpără sunt cele care alimentează pasiunile triste. (…)

Să nu ne bucurăm prematur de reculul spectrului invidiei. Bucuria răutăcioasă se atenuează, indiferenţa faţă de celălalt este în progres (Gilles Lipovetsky, op. citată, p. 288, 291).

Într-o lume cu atâtea bunuri dar şi cu atâtea rele, ne simţim copleşiţi de trăirile mixate de invidie şi milă pentru că, aşa cum spunea Ioan Damaschin, invidia este mâhnirea provocată de bunurile altora iar mila este mâhnirea provocată de relele altora.

Sper că nu greşesc dacă văd în trei generaţii ale unei familii cele trei etape prezentate mai sus:

bunicii: tradiţionaliştii speriaţi de “grozăviile” apetenţei şi patologiei excesului de astăzi, fideli conservatori ai civilizaţiei ruşinii şi a culpabilităţii, temători în a-şi afişa/cultiva invidia;

părinţii: modernii înavuţiţi, devoratori perspicace de oportunităţi, sensibili la cerinţele standardului de viaţă injectat prin revistele Life Style, emisiuni TV,  reclame, etc.;

copiii: hipermodernii privilegiaţi dar şi plictişiţi de confort, cei care devin adoratori ai modei sau luxului comun de a fi original, de a trăi experienţe noi, provocatoare, etc.

Dar oare în universul nostru voliţional putem să dibuim şi altceva în afară de ghemotocul de dorinţe pe care le lăsăm educate de spiritul veacului acestuia? Pentru că oricum ne definim ca fiinţe înfometate de dorinţe, oare putem despica apele şi discerne imaginea unor modele ale dorinţelor noastre?

  2 comments for “Anatomia dorinţei (Industria invidiei)

  1. March 5, 2010 at 4:30 pm

    Cred ca am sa devin si eu invidios pe tine. Mi-qas dori si la blogul de Filosofie texte asa de bune!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: