Tag: Dumnezeu

If I were a rich man…

Canon după Psalmul 73

Presupun că forfota continuă a oamenilor după o bucată de pâine este un prilej de exegeză întortocheată pentru îngeri (sau pentru civilizaţiile extraterestre – în varianta acceptabilă şi suficient de “raţională” pentru “freethinkers”).

Cinci sau şase zile pe săptămână, în fiecare dimineaţă, arterele oraşului se încarcă de “muncitorii” conştiincioşi dar cam plictisiţi de noua zi de muncă. Mijloacele de transport în comun devin torente gălăgioase care se răsfiră apoi după o geometrie  fractală şi un algoritm eficient. Trebăluind frenetic după optimizarea targhetelor şi depăşirea planului  de vânzări,  cam toată ziua de lucru te învârţi ameţit printre umbre vorbitoare. Seara se desfăşoară acelaşi ritual cotidian, însă la viteze lente şi cu vector inversat: venele urbei se umplu de omuleţii storşi de vlagă, ducându-i înapoi în cartierele-dormitor unde aceştia îşi reîncarcă speranţa de viaţă tihnită în vise glamuroase, dar nicicând concretizate.

În sordidul ritual de seară, încărcându-ţi moleculele obosite cu fiorii audio-vizuali ai spectacolului indecenţei personajelor de succes de la televizor, parcă îţi vine să regreţi stropul de corectitudine şi omenie pe care îl păstrezi (încă) în amintirea sfaturilor părinteşti:

Căci mă uitam cu jind la cei nesocotiţi, când vedeam fericirea celor răi.
Într-adevăr, nimic nu-i tulbură până la moarte, şi trupul le este încărcat de grăsime.
N-au parte de suferinţele omeneşti, şi nu sunt loviţi ca ceilalţi oameni.
De aceea mândria le slujeşte ca salbă, şi asuprirea este haina care-i înveleşte.
Li se bulbucă ochii de grăsime, şi au mai mult decât le-ar dori inima.
Râd, şi vorbesc cu răutate de asuprire: vorbesc de sus, îşi înalţă gura până la ceruri, şi limba le cutreieră pământul. (Ps. 73:3-9)

Când ţi se inoculează mecanismul de cauzalitate mândrie (think big! – high quality self esteem) – agresivitate (be smart! – a top class personal branding quality) – succes (be the one!), începi să te îndoieşti:

De aceea aleargă lumea la ei, înghite apă din plin şi zice: „Ce ar putea să ştie Dumnezeu, şi ce ar putea să cunoască Cel Prea Înalt?”

Aşa sunt cei răi: totdeauna fericiţi, şi îşi măresc bogăţiile.

Degeaba dar mi-am curăţit eu inima, şi mi-am spălat mâinile în nevinovăţie:  căci în fiecare zi sunt lovit, şi în toate dimineţile sunt pedepsit. (Ps. 73:10-14)

Oriunde ai fi în lumea asta, te simţi împresurat de filosofii ale rapacităţii puse în termeni de succes personal şi filosofii ale vulgarităţii transcrise în vizualitate “sexy” cu orice preţ, vizualitate care să acopere lipsa de semnificaţie a unui suflet atrofiat.

M-am gândit la aceste lucruri ca să le pricep, dar zadarnică mi-a fost truda, până ce am intrat în sfântul locaş al lui Dumnezeu, şi am luat seama la soarta de la urmă a celor răi. (Ps. 73:16-17)

Susurul blând sau chiar tăcerea condescendentă a lui Dumnezeu sunt mai înţelepte decât infernul zgomotos al fabricilor de clone mulţumite.  Printre sclipirile contrafacerilor masive de fericire, mass-media ne injectează picăturile de realitate crudă, sinucideri, divorţuri şi răutăţi mondene. Imersia cu orice preţ în fericirea clipei are întotdeauna un tarif împovărător! S-ar părea că prelingerea clipei în oceanul veşniciei rugineşte poleiala de succes imediat sub care se ascund datorii morale, rupturi afective, boli neînţelese şi, evident, nedorite.

Lucrurile şi banii sunt mijloace efective de a obţine împlinirea unor necesităţi. Marea belea din ziua de astăzi este că marketingul pervers îţi creează continuu nevoi de care “nu ai chiar neapărată nevoie”.  Tocmai de aceea este mare lucru să-ţi păstrezi luciditatea în paradis! Să ştii să munceşti pentru a avea apoi timp să te bucuri! Să ştii cum şi ce să faci cu banii fără a uita însă să celebrezi iubirea de aproape! Să trăieşti savoarea clipei, cu cât mai mult dacă eşti tânăr, fără a-ţi avorta viitorul cu bucuriile lui potenţiale. Şi, nu în ultimul rând, să păstrezi o încredere decentă în Cel care este dincolo de timp, pentru a te bucura de El atunci când şi tu vei ieşi din timpul istoriei  umane. Atunci, cu adevărat poţi spune că deţii o experienţă mai bogată decât cea a celor îndopaţi cu fericirea efemeră.

Însă eu sunt totdeauna cu Tine, Tu m-ai apucat de mâna dreaptă; mă vei călăuzi cu sfatul Tău, apoi mă vei primi în slavă.

Pe cine altul am eu în cer afară de Tine? Şi pe pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni decât în Tine. Carnea şi inima pot să mi se prăpădească: fiindcă Dumnezeu va fi pururea stânca inimii mele şi partea mea de moştenire. Căci iată că cei ce se depărtează de Tine, pier; Tu nimiceşti pe toţi cei ce-Ţi sunt necredincioşi.

Cât pentru mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu: pe Domnul Dumnezeu Îl fac locul meu de adăpost, ca să povestesc toate lucrările Tale. (Ps. 73:23-28)

P S. :

Următorul pasaj muzical din Fiddler on the roof ni se oferă drept o oglindă a dorinţelor noastre, mai mult sau mai puţin ascunse. Aşadar, bucuraţi-vă de un mic şi relaxant exerciţiu de sinceritate! 🙂

Ce facem cu timpul care ni s-a dat?

Lucian Blaga spunea că timpul este jucăria cinică prin care Dumnezeu ne măsoară destrămarea și durerea. Dar, în absența “eliberatoare” a lui Dumnezeu, timpul devine forma cea mai coercitivă asupra conștiinței umane postmoderne.

Individul alienat contemporan se lasă mângâiat de orice artefact sau simulacru de relaţie care îi poate acoperi slăbiciunea în faţa timpului. Purtăm la mână ceasuri şi totuşi uităm să ne măsurăm viaţa! Paralizaţi candid de o infinitate de promisiuni seducătoare, devenim simpli turişti prin propria viaţă. Suntem instruiţi cu predilecţie: pofteşte orice şi oricât pentru a trăi o tinereţe care, e greu de recunoscut, se vestejeşte pe măsură ce este consumată tot mai frenetic! Atunci când demolăm valorile incomode cu sofisme pretenţioase, devine atât de cool să subscriem tezei lui Janice Joplin: live fast, die young! Chiar mai mult decât atât: în coabitarea culturală de astăzi, ne putem putem afişa teribilismul adolescentin hippie sau avangardist la adăpostul confortului bine calculat. Organicitatea spectaculară a petrecerii împreună, specifică mai ales copilăriei şi tinereţii, se combină cu o consistentă maximizare a conştiinţei propriului timp (Eigenzeit). Industria ingineriilor bio-chimice ale întineririi şi a veseliei impuse a timpului liber (leisure industry) se potriveşte perfect cu perfida industrie a amneziei, care plantează subiecţilor o proteză de conştiinţă, “eliberată” de orice vină şi temere. Suntem îmbătaţi de gândul de a fi stăpânitori efemeri, uitând că astfel am subscris să fim nişte sclavi permanenţi!

În acest context, găsesc foarte sugestive următoarele rânduri:

Time talks. It speaks more plainly than words. The message it conveys comes through loud and clear. Because it is manipulated less consciously, it is subject to less distortion than the spoken language. It can shout the truth where words lie (Edward T. HallThe Silent Language, Anchor, 1973, p. 1).

Indiferent de voinţa sau vitalitatea noastră (pe care le putem afişa ostentativ), suntem nevoiţi să parcurgem emigrarea internă între vârstele a ceea ce numim conştiinţă. Când ne uităm în oglinzile timpului, observăm cu regret amprentarea timpului asupra funcţiilor corpului. Implacabila eroziune a timpului pune fiinţa umană în faţa unei alegeri. Nihilismul nocturn, decadent, pare a fi alegerea cea mai “curajoasă”, dar de fapt ea este facilă şi, de cele mai multe ori, ascunde o laşitate narcisistă. O altă alegere este aceea de a “şurubăi” la mecanismele prin care se poate manipula trecerea timpului, în ciclicitatea sa convenabilă, spre interesul egoist al omului.

Eu, cel puţin, prefer o a treia opţiune. Este vorba de alegerea de a trăi din plin clipa pentru un scop ce o transcende, conştient că bucuria copilului se prelinge în oftatul înţelept al bătrânului către o altfel de bucurie, mai curată şi mai înţeleaptă.

Cum să înţeleg faptul că timpul e “prietenul” vieţii într-o operaţie, la fel cum poate fi “duşmanul” vieţii într-o evoluţie iremediabilă a unui cancer? Poate că răspunsul e încapsulat, împreună cu farmecul său, în însăşi natura întrebării, cu iz pestilenţial câteodată. Capacitatea de interogare e un argument pentru transcenderea/depăşirea slăbiciunilor răspunsurilor ce mizează pe imanenţă şi contigenţă!

Timpul poate descoperi o dragoste şi dedicare reală, în aceeaşi măsură în care demască putreziciunea unei relaţii “sentimentale”, viciate de apetenţă vizuală şi  goală de conţinut (câţi tineri se plâng că nu sunt înţeleşi şi valorizaţi pentru ceea ce sunt, ci apreciaţi doar pentru spectacolul epuizant al unei performanţe scenice, pe care o supralicitează însă în mod conştient şi benevol, “că aşa-i moda”!).

Învăţăm să trăim cu o bucurie sănătoasă, chiar având în conştiinţă realitatea dureroasă a îmbătrânirii şi stingerii trupului, doar în măsura în care nu ascundem vinovăţiile noastre, blamând copilăria, părinţii, sistemul educaţional, etc.! Cred că “suntem lăsaţi” să trecem prin bucurii şi dureri, vindecări şi boli, miracole şi moarte, pierderi şi regăsiri, nu pentru a ne cuibări în utopiile noastre aptere, inerte în perfecţiunea lor prefabricată, ci pentru că timpul vindecă şi înţelepţeşte un om!  Îmi aduc aminte de o scurtă conversaţie din Stăpânul inelelor:

– I wish it need not have happened in my time (said Frodo).

– So do I, said Gandalf, and so do all who live to see such times. But that is not for them to decide. All we have to decide is what to do with the time that is given us (The Lord of the Rings, I, 60 – italics mine).

Pentru că orice gratuitate se plăteşte, cred că timpul care “ni s-a dat” este o extraordinară resursă de a pierde ceea ce nu ne este autentic, pentru a ne regăsi pe noi şi Dumnezeu! În ultimă instanţă, suntem liberi să decidem ce fel de condiţionare suportăm: una culturală, contingentă, imanentă, cu elemente interesante şi stimulative, dar falimentară în faţa eroziunii timpului, sau condiţionarea Celui care “ne-a dat” timpul ca să îl trăim cu un sens şi cu un folos!

I’m a father and a son; I’ve been a lover with just one,
But this world can get me all undone,
And I’m frightened I’m the only one.
I wrestle with the thoughts I keep,
If I sow the seed of arrogance then it’s loneliness I’ll reap,
It’s loneliness I’ll reap.

Please don’t leave me stranded here,
With a head of lies and a heart of fear.
My life’s a show on Gods TV,
The world an audience, watching me.

So wake me, shake me, keep me sharp,
As I touch the power of Gods great harp.
And this world can fill your head with praise,
That steals me from eternal grace.
So how can I serve God and wealth?
I can captivate an army, but I can’t control myself.
I can’t control myself.

Ghostly figure out at sea, I hear a voice that’s calling me,
To walk upon the waves of faith.
For in the arms of God, I am safe.

All this time, since the day that I was born,
I’ve never known a time like this,
I don’t wanna let you down.

I will sing, sing for your light has come.

Ce să faci cu un Dumnezeu care se ascunde?

În continuarea gândului lui Kierkegaard …

În ce mă priveşte, îmi cunosc prea bine reacţia instinctivă la decizia lui Dumnezeu de a rămâne ascuns: mă răzbun ignorându-L. Încerc să-L scot pe Dumnezeu din viaţa mea asemenea unui copil care crede că se poate ascunde de oamenii mari acoperindu-şi ochii cu mânuţele dolofane. Dacă El nu are de gând să mi se arate, de ce să-L mai caut?

Cartea Iov ne oferă alte două răspunsuri la dezamăgirea pe care ne-o pricinuieşte Dumnezeu când se ascunde. Primul reiese din afirmaţiile prietenilor lui Iov, scandalizaţi de atacurile lui la adresa crezurilor lor fundamentale. Dezamăgirea profundă resimţită de Iov faţă de Dumnezeu nu corespundea teologiei lor. Le era cât se poate de limpede faptul că trebuiau să aleagă între un om care se pretindea drept şi Dumnezeu, pe care ei Îl  ştiau drept. Însăşi ideea lui Iov de a solicita o întrevedere personală cu Dumnezeu era o absurditate! Reprimă-ţi sentimentele, l-au sfătuit ei. Noi ştim cu siguranţă că Dumnezeu nu este nedrept. Aşa că încetează să mai gândeşti în felul acesta! Să-ţi fie ruşine pentru lucrurile îngrozitoare pe care le spui!

Al doilea răspuns, cel al lui Iov, este o bâiguială dezordonată, o contrapunere discordantă relativ la argumentele nemiloase ale prietenilor săi. “Pentru ce m-ai scos din pântecele mamei mele?”, îl întreabă el pe Dumnezeu. “O, de aş fi murit, şi ochiul să nu mă fi văzut!” Iov îşi dă frâu liber protestelor, deşi ştie că acestea sunt zădarnice, asemenea unei păsări ce se loveşte fără încetare de geamul ferestrei camerei  în care e închisă. Are foarte puţine argumente solide, ba, mai mult, şi el recunoaşte că logica prietenilor săi pare fără cusur. Şovăie, se contrazice, bate în retragere şi, din când în când, se prăbuşeşte cuprins de disperare. Omul acesta, renumit pentru neprihănirea lui, ridică glasul împotriva lui Dumnezeu: “Să mă lase dar, să plece de la mine şi să răsuflu puţin, înainte de a mă duce, ca să nu mă mai întorc, în ţara întunericului şi a umbrei morţii …”

Pe care dintre cele două răspunsuri îl susţine cartea Iov? Ambele atitudini au nevoie de unele corectări, dar, după ce toate acuzele deşarte sunt respinse, Dumnezeu le porunceşte pioşilor prieteni ai lui Iov să se ducă la acesta, cu pocăinţă, şi să-i ceară să se roage pentru ei.

Un mesaj care ar putea scanadaliza, ce se desprinde din cartea Iov, este acela că Îi putem spune lui Dumnezeu orice. Aruncă-ţi asupra Lui toată suferinţa, mânia, îndoielile, amărăciunea, decepţiile, dezamăgirea – El le poate purta pe toate. De multe ori, titanii spirituali ai Bibliei ne sunt înfăţişaţi certându-se cu Dumnezeu. Ei au preferat să meargă mai departe şchiopătând, cum a făcut Iov, decât să-L elimine pe Dumnezeu din viaţa lor. În acest sens, Biblia anticipează conceptele psihologiei moderne: nu ai cum să-ţi negi complet sentimentele sau să le faci să dispară, aşa că e mai bine să le exprimi. Dumnezeu poate să facă faţă oricărei reacţii omeneşti, în afară de una singură. Nu poate accepta răspunsul la care am tendinţa de a recurge şi eu, instinctiv: acela de a-L ignora sau de  a mă purta ca şi când El nu ar exista. Lui Iov nu i-a trecut prin minte niciodată să adopte această atitudine. (Philip Yancey, Dezamăgit de Dumnezeu. Trei întrebări pe care nimeni nu îndrăzneşte să le pună cu voce tare, Ed. Kerigma, 2007, p. 226-227)

Întrebare din Iov

Atunci când se acuză sinceritatea unei relaţii prin dizolvarea dragostei în interese meschine, suspiciunea trebuie dovedită, supusă şi ea testării. Dacă se dovedeşte veridicitatea acuzaţiei, atunci acuzatorul câştigă un ascendent moral (ascendent moral obţinut, paradoxal, tocmai de cel care, de obicei, respinge moralitatea/comandamentele morale). Dar, dacă prin testare se ajunge la infirmarea acuzaţiei, atunci avem de a face ori cu ignoranţa, ori cu vanitatea cinică şi perversă a acuzatorului care nu vrea/ştie/poate să iubească.

Într-un astfel de context, Dumnezeu şi Satana fac un pariu: se pune la încercare neprihănitul Iov, prin tot felul de necazuri, pentru a vedea dacă nu cumva acesta, în vremuri de restrişte, îl bleastămă de Dumnezeu. Cu alte cuvinte, filosofia (deconstructivistă, atât de “postmodernă”) a lui Satana este punctul de plecare  al unui experiment de falsificare a acuzaţiei sale: “orice credinţă în Dumnezeu este o formă ascunsă de egoism, o investiţie calculată, o relaţie contractuală, un interes pervers. Dumnezeu mituieşte omul ca acesta să creadă în El. Când s-au terminat beneficiile credinţei în Dumnezeu, omul se va răscula împotriva tiraniei şi răutăţii unui astfel de “sadic” care are, dar nu vrea să dea! În ultimă instanţă, nimeni nu-L iubeşte pe Dumnezeu dacă nu are ceva de câştigat de pe urma acestei relaţii! Dumnezeu poate fi apreciat nu ca persoană, ci doar ca un simplu mecanism productiv în economia intereselor umane.” (Greşesc dacă afirm că gândirea slabă, teoretizată de G. Vattimo, îl precedă pe acesta cu prea  multe milenii pentru ca filosoful italian să îi revendice paternitatea? Gratuitatea respingerii şi a negării pare infinit mai comodă decât efortul de a crea, de a fi consecvent şi onest cu ceea ce faci, gândeşti şi spui! Când mă gândesc la unele discuţii din zilele noastre, parcă îmi vine să mă îndoiesc de originalitatea şi autenticitatea “boemismului”  filosofic al unora. De fapt, îmi dau seama că nu e nimic nou sub soare! Dar, să respectăm cu sfinţenie dreptul democratic al fiecăruia de a pune întrebări şi de a fi sceptic! Numai să fie constant şi integru în demersul său!)

Trebuia ca experienţa circumscrisă vieţii unui muritor pământean să confirme sau infirme această filosofie “emancipatoare”. În aceste sens, observ,  cu mult timp înaintea lui K. Popper, faptul că Dumnezeu este adeptul gândirii  “deschise” (mă refer la dihotomia gândire/mentalitate deschisă-închisă din terminologia filosofică a lui K. Popper) şi acceptă democratic posibilitatea criticii, supunând-o testării.

Cu toţii ştim ce s-a întâmplat după această discuţie dintre Dumnezeu şi Satana. Iov intră în scenă, la fel şi manipulările Satanei prin necazurile, femeia şi filosofii neprihănirii laolaltă cu lamentările şi confuzia bietului Iov. În pofida tuturor încercărilor terifiante al Satanei, Iov îşi păstrează credinţa că Dumnezeu îi va face dreptate. Interesantă este schimbarea de perspectivă a lui Iov pe parcursul cărţii: de la cerinţa de a i se face dreptate, acesta ajunge, în cele din urmă, să dorească a-L întâlni şi să-L vadă pe Dumnezeu. Acesta este al doilea pariu, cel pur uman, al lui Iov: dacă Dumnezeu i se va descoperi în suferinţa sa, la strigătele lui. În cele din urmă, Dumnezeu i se descoperă şi poartă un dialog care îl convinge pe Iov de statutul lui şi de cel al lui Dumnezeu. (Mai târziu, peste secole, vom avea revelaţia puterii lui Dumnezeu într-un limbaj care va putea fi înţeles nu doar de neprihăniţi ca Iov, ci de orice păcătos notoriu). În cele din urmă, ordinea este reintrodusă în universul lui Iov şi acesta este ridicat din cenuşă.

Întrebarea mea: de dragul simetriei narative, al convenţiei unui pariu între persoane oneste şi al respectului faţă de demnitatea persoanei umane, nu ar fi trebuit  ca la sfârşitul naraţiunii să avem o secvenţă în care  Satana să “ceară scuze” lui Iov că l-a supus acestor chinuri pentru o curiozitate “diabolică”? Şi, eventual, să recunoască în faţa lui Dumnezeu că acuzaţiile sale au fost nefondate? (Ştiu, la fel ca oricare creştin,  că va fi un astfel de moment de judecată în viitor, dar parcă aici şi acum ar fi fost de ajutor o astfel de relatare.)

Chiar şi în zilele noastre pot observa cum acuzaţiile la adresa lui Dumnezeu sunt aduse în numele “drepturilor”, “demnităţii”, “respectului”, “libertăţii” persoanei umane, chiar dacă reclamarea acestora implică tocmai contrariul lor, un şuvoi imens de mizerii, suferinţe şi decadenţe. Să acuzi pe cineva de răul pe care îl faci e culmea ipocriziei, nu credeţi?

Despre tăcere (3. De la tăcerea biblică la tăcerea de la Auschwitz)

Un copil urmăreşte cu drag paşii părintelui. Se bucură de vocea lui atunci când acesta îi oferă atenţie, timp, căldură sufletească.

Însă rostogolirea anilor estompează voinţa de a asculta. Paşii sunt tot mai curajoşi, dar şi tot mai însinguraţi.

Într-un moment de luciditate, copilul, devenit matur, îşi aduce aminte cu nostalgie de vocea părintelui. I-ar urma paşii, i-ar asculta vocea, s-ar odihni lângă el.

Dar tot ceea ce primeşte este doar tăcere.

Oare …  a rămas singur?

1. Tăcerea şi terapeutica prin interogaţii

Paricidul şi deicidul culturii europene conţin, în amalgamul de exorcizări ale tăcerii, acuzaţii care ascund o vitalitate ipocrită şi artificii retorice care decad la statutul de imprecaţii şi sentinţe (iată o posibilă descriere a secretului ratingului ridicat al scriiturii lui Fr. Nietzsche, “părintele” gândirii recente, cel care nu putea să conceapă un Dumnezeu care îi “cerşeşte” rugăciuni în fiecare dimineaţă).

În jocul simulării onestităţii dar şi în cel cât se poate de real al suferinţelor noastre umane, vrem să dăm la o parte incomodele măşti ale tăcerii lui Dumnezeu. Măşti ale tăcerii sub care se ascunde un Dumnezeu care pare a ne lăsa orfani într-un univers atât de mare, rece, crud şi indiferent.

Oare ce se poate spune când îndoiala omului întâlneşte tăcerea lui Dumnezeu?

2. Andre Neher şi Exilul Cuvântului

Un posibil răspuns îl putem găsi lecturând Exilul cuvântului. De la tăcerea biblică la tăcerea de la Auschwitz (Ed. Hasefer, 2002).

Pentru mine, Andre Neher (1914-1988) este mai mult decât un autor, el este un monument de erudiţie. Scriitura lui împleteşte formaţia profund iudaică cu spriritul enciclopedist şi modern care-i face lectura atât de abordabilă. Astfel, cărţile sale pot fi intersecţii unde se pot întâlni pasionaţii de istorie iudaică şi biblică (sunt superbe crochiurile lui Moise, Eclesiastul, Ieremia) cu cei ai marii literaturi (Faust şi Doctor Faustus, mărci înregistrate ale lui Goethe şi Th. Mann) şi chiar cu cei pasionaţi de istoria muzicii (dodecafonismul lui A. Schoenberg).  Cititorul român poate găsi traduse în limba română Moise şi vocaţia iudaică, Cheile identităţii iudaice, Faust şi Maharalul din Praga şi Exilul Cuvântului. Consider lectura lui A. Neher absolut obligatorie pentru cineva interesat de o bogată înţelegere a Vechiului Testament.

În Exilul cuvântului. De la tăcerea biblică la tăcerea de la Auschwitz, Andre Neher propune o lectură a Bibliei nu (doar) ca o fenomenologie a cuvântului ci, mai degrabă, ca una a tăcerii.

O astfel de fenomenologie a tăcerii este posibilă doar printr-o inventariere a formelor sale (o morfologie), a structurilor (o sintaxă) şi a dimensiunilor sale (o semantică).

În configurarea morfologiei tăcerii biblice, A. Neher aminteşte faptul că creaţiunea este tăcere (Ps. 19), dar şi Creatorul este tăcere (1 Împăraţi 19:11,12) pentru că este un Dumnezeu ascuns (Isaia 45:15).

În ceea ce priveşte sintaxa tăcerii, A. Neher identifică două tipuri de structuri pe care le numeşte

  1. noduri (emergenţe rapide, fugare, ale unei tăceri pe care, în mod aparent, nimic nu o pregăteşte, ex. Ieremia 42:7) şi
  2. pânze (acele tăceri care se întind peste un întreg capitol sau chiar peste o carte întreagă, de ex. Gen. 6:9-25, unde Noe nu pronunţă niciun cuvânt, Ez. 3:26, 24:1-27 şi Ez. 33, unde avem acea “profeţie mută” a lui Ezechiel, tăcerea profetului nefiind de natură psihologică sau fiziologică ci de natură profetică, ca o “dramatică întâlnire dintre cer şi pământ, căci Dumnezeu şi omul joacă un joc a cărui miză este libertatea” – p. 36).

Analizând pânzele în care se ţese tăcerea lui Dumnezeu, A. Neher identifică trei tipuri de tăceri:

a) Tăcerea absenţei (Rut, Estera)

Primul tip de tăcere este al absenţei. Dumnezeu este absent din naraţiunile Esterei şi Rut. Iar atunci când are loc o intervenţie divină, avem de fapt o intervenţie tăcută (Rut 4:13). Cât priveşte tăcerea absenţei din naraţiunea Esterei, tradiţia rabinică vede o legătură strânsă între etimologia numelui Esterei (cea ascunsă) şi tema Dumnezeului ascuns.

b) Tăcerea eclipsei (Avraam)

Cazul cel mai clar al acestei tăceri este Akada (suprema pietate a lui Avraam, dovedită prin aducerea fiului său ca jertfă). Această tăcere încordată a lui Avraam a durat 3 zile (Gen. 22:4), perioadă în care, conform tradiţiei biblice, este garantată vindecarea, învierea. Această perioadă de trei zile pare a avea puterea de a menţine intactă “viaţa timpului” (Osea 6:2). De altfel, în Genesa 22:2-11 avem nu o absenţă a lui Dumnezeu ci o eclipsă de Dumnezeu, termen împrumutat de la Martin Buber, ca un fel de concept în oglindă la moartea lui Dumnezeu inovată de Nietzsche.

Cuvântul tace, dar nu este mort şi va cunoaşte, în chip necesar, o parusie (p. 39).

c) Tăcerea providenţei (Iosif) şi a complotului (Iov)

Spre deosebire de episodul lui Avraam, tăcerea în cazul lui Iosif şi cel al lui Iov este prelungită teribil de mult. Este vorba despre o tăcere de 22 de ani pentru Iosif şi 45 de ani pentru Iov (conform estimărilor Midraşului). “Hipertrofia duratei strecoară în aceste istorisiri un element de angoasă” (p. 43). În cazul lui Iosif, toată această tăcere îndelungată este pusă de Iosif pe seama providenţei, capriciile la care au fost supuse feliile de viaţă ale lui Iosif fiind, în cele din urmă, cauzatoare a suferinţelor despărţirii dar şi a bucuriei reîntregirii familiei.

Spre deosebire de celelalte “pânze” ale tăcerii, cea din cazul lui Iov ne arată o tăcere care nu e a eclipsei dar nici a providenţei. Andre Neher pune această tăcere a lui Dumnezeu din cartea Iov pe seama “complotului diabolic”, ca  “o floare a Răului”.

Răspunsul lui Dumnezeu către Iov din 38:1 ar corespunde geometric  strigării lui Avraam de către Îngerul lui Dumnezeu din Gen. 22:11 şi spuselor lui Dumnezeu lui Iacov din Gen. 46:2. Dar pentru Avraam, Iosif şi Iacob

restaurarea triumfătoare a cuvântului coincide cu întoarcerea la limpezime (…), Avraam şi Iacob sunt introduşi, de către Dumnezeu, într-un dialog a cărui lumină lămureşte şi explică, în folosul lor, tăcerea anterioară (p. 48-49).

În Iov însă, reapariţia Cuvântului nu lămureşte, nu explică. Ba chiar mai mult, spre deosebire de Avraam şi Iacov, care sunt lansaţi în adâncul tăcerii dar îşi duc lupta singuri, Iov este asaltat de o “bandă de guralivi”. Empatia mută şi mângâierea prietenilor lui nu durează decât 7 zile şi 7 nopţi. După aceea începe asaltul teologic asupra presupusei încăpăţânări a lui Iov de-şi ascunde păcatul. Îi vedem pe aceşti prieteni vorbind ca şi cum ar fi substituţii lui Dumnezeu, crezând că prin cuvintele lor omeneşti vor suplini deficienţa Cuvântului divin.

Cuvântul omului formează aici un spaţiu vid între tăcerea lui Dumnezeu şi omul vizat de această tăcere.

În prezenţa autenticului glas suprem, a Vocii divine, transcendentă, măturând cu putere de uragan toate nimicurile vorbirii omeneşti (aşa cum o vedem descoperindu-se în finalul cărţii), Iov stă descumpănit. Iov a fost silit să treacă înot un ocean de vorbărie omenească gata să imite şi să maimuţărească Dumnezeiescul Cuvânt (p. 53).

Logica textului din Iov îi sugerează autorului francez să împartă cartea în trei mari secţiuni: 1. tăcerea complotului (începutul cărţii); 2. retorica vinovăţiei (corpul major al cărţii) şi 3. ruptura dimensională a dialogului (finalul cărţii).

Trecând la semantica tăcerii biblice, aceasta este circumscrisă de studierea termenilor care se regăsesc în corpul textului biblic. A. Neher găseşte trei serii de rădăcini lexicale ale tăcerii:

1. damo, aplicat tăcerii lui Dumnezeu şi a oamenilor şi şatac, folosit însă destul de rar. Aceste termene descriu tăcerea ca o formă negativă şi pasivă a creaţiei – vezi încremenirea lui Aaron (Lev. 10:3), a lui Iacob (Gen. 45:26). Alături de şeol, locul în care se duc morţii, avem şi duma, derivat din damo, iar expresia a coborî în duma înseamnă a accede la tăcere (Ps. 94:17, 115:17, Is. 21:11). Aceasta este o tăcere nocturnă, mortală (Ps. 22, Is. 47:5), concept preluat de romantici şi unii existenţialişti.

2. haşa şi haraş se atribuie, fără diferenţe şi cu aceeaşi intensitate, tăcerii lui Dumnezeu şi a oamenilor, dar spre deosebire de damo, haşa şi haraş au un aspect energic, ca o strădanie, concentrare (a se vedea tăcerea lui Avraam).

În înţelesul acestor prime două perechi de termeni, tăcerea este fundamental situată între inerţie şi energie, între neant şi existenţă (p. 64).

3. olam şi haster panim plasează tăcerea în neutralitatea deschisă, în gama de probabilităţi. Haster panim, expresia biblică referitoare la tăcere cel mai des întâlnită, înseamnă literar a ascunde faţa. Răspunzând expresiei celebre a lui Fr. Nietzsche dar şi tăcerii lui Dumnezeu ca neexistenţă (prin vocea eroului din Le Diable et le Bon Dieu a lui Sartre), Martin Buber invocă această expresie a tăcerii ca o ascundere a feţei, în stilul tradiţiei hasidice:

Avem un joc de-a v-aţi ascunselea, unde Dumnezeu şi omul se pierd fiindcă au uitat că şi-au fost parteneri odată (p. 74).

Istoria acestui joc începe tragic în Eden, unde Adam se ascunde de Dumnezeu şi continuă apoi până după Auschwitz unde, peisajul derivei istoriei îl îndeamnă pe Adorno să scrie despre dialectica negativă şi pe Elie Wiesel despre fenomenologia tăcerii prin eroii săi muţi. Auschwitz este improvizaţia făcută trup şi istorie, este eşecul violent al raţiunii umane tocmai în libertatea neîmblânzită a omului. Fenomenul Auschwitz probează o serie de cauzalităţi: riscul libertăţii este viitorul, iar riscul viitorului este tăcerea. O tăcere în care se poate naşte speranţa.

3. Cuvântul care ciopleşte existenţa după propria-i măsură

Speranţa post-Auschwitz a evreilor este una care se naşte dintr-o singurătate completă, eşuată. Nimic nu îi mai poate salva, dar se nădăjduieşte mai departe. Tăcerea este cea care umple de realitate evenimentul aici şi acum, iar viitorul este unul posibil, al infinitului deschis. Iudeului îi rămâne să trăiască viaţa, să nădăjduiască, chiar legile naturii învăţându-l că nu e construcţie fără ruină, nu e înălţare fără cădere, nu e recoltă fără moartea seminţei.  Zidul de la Ierusalim, Statul Israel sunt roadele Nopţii de la Auschwitz. De altfel azav semnifică atât abandonul cât şi culegerea. În tăcere, certitudinele stereotipe pot fi făcute praf şi pulbere atunci când omul rămâne blocat în văicăreala abandonului, la fel cum tot în tăcere se pot culege energiile găsirii unui pământ nou.

Tăcerea, în Biblie, este pragul aceleeaşi uşi, prin care totul se separă şi totul se întâlneşte (p. 367).

Dar dacă Cuvântul ciopleşte existenţa după propria măsură, oare dimensiunile tăcerii tragice de pe paginile Vechiului Testament nu vor căpăta valenţe şi semnificaţii mai bogate odată cu lectura Noului Testament? În următorul articol voi urmări descoperirea unor noi izvoare ale tăcerii atunci când Cuvântul devine verb, se întrupează, se întâlneşte cu omul şi cu Dumnezeu în rostire dar şi se desparte de Dumnezeu în tăcerea de pe cruce.

%d bloggers like this: