Tag: fericire

If I were a rich man…

Canon după Psalmul 73

Presupun că forfota continuă a oamenilor după o bucată de pâine este un prilej de exegeză întortocheată pentru îngeri (sau pentru civilizaţiile extraterestre – în varianta acceptabilă şi suficient de “raţională” pentru “freethinkers”).

Cinci sau şase zile pe săptămână, în fiecare dimineaţă, arterele oraşului se încarcă de “muncitorii” conştiincioşi dar cam plictisiţi de noua zi de muncă. Mijloacele de transport în comun devin torente gălăgioase care se răsfiră apoi după o geometrie  fractală şi un algoritm eficient. Trebăluind frenetic după optimizarea targhetelor şi depăşirea planului  de vânzări,  cam toată ziua de lucru te învârţi ameţit printre umbre vorbitoare. Seara se desfăşoară acelaşi ritual cotidian, însă la viteze lente şi cu vector inversat: venele urbei se umplu de omuleţii storşi de vlagă, ducându-i înapoi în cartierele-dormitor unde aceştia îşi reîncarcă speranţa de viaţă tihnită în vise glamuroase, dar nicicând concretizate.

În sordidul ritual de seară, încărcându-ţi moleculele obosite cu fiorii audio-vizuali ai spectacolului indecenţei personajelor de succes de la televizor, parcă îţi vine să regreţi stropul de corectitudine şi omenie pe care îl păstrezi (încă) în amintirea sfaturilor părinteşti:

Căci mă uitam cu jind la cei nesocotiţi, când vedeam fericirea celor răi.
Într-adevăr, nimic nu-i tulbură până la moarte, şi trupul le este încărcat de grăsime.
N-au parte de suferinţele omeneşti, şi nu sunt loviţi ca ceilalţi oameni.
De aceea mândria le slujeşte ca salbă, şi asuprirea este haina care-i înveleşte.
Li se bulbucă ochii de grăsime, şi au mai mult decât le-ar dori inima.
Râd, şi vorbesc cu răutate de asuprire: vorbesc de sus, îşi înalţă gura până la ceruri, şi limba le cutreieră pământul. (Ps. 73:3-9)

Când ţi se inoculează mecanismul de cauzalitate mândrie (think big! – high quality self esteem) – agresivitate (be smart! – a top class personal branding quality) – succes (be the one!), începi să te îndoieşti:

De aceea aleargă lumea la ei, înghite apă din plin şi zice: „Ce ar putea să ştie Dumnezeu, şi ce ar putea să cunoască Cel Prea Înalt?”

Aşa sunt cei răi: totdeauna fericiţi, şi îşi măresc bogăţiile.

Degeaba dar mi-am curăţit eu inima, şi mi-am spălat mâinile în nevinovăţie:  căci în fiecare zi sunt lovit, şi în toate dimineţile sunt pedepsit. (Ps. 73:10-14)

Oriunde ai fi în lumea asta, te simţi împresurat de filosofii ale rapacităţii puse în termeni de succes personal şi filosofii ale vulgarităţii transcrise în vizualitate “sexy” cu orice preţ, vizualitate care să acopere lipsa de semnificaţie a unui suflet atrofiat.

M-am gândit la aceste lucruri ca să le pricep, dar zadarnică mi-a fost truda, până ce am intrat în sfântul locaş al lui Dumnezeu, şi am luat seama la soarta de la urmă a celor răi. (Ps. 73:16-17)

Susurul blând sau chiar tăcerea condescendentă a lui Dumnezeu sunt mai înţelepte decât infernul zgomotos al fabricilor de clone mulţumite.  Printre sclipirile contrafacerilor masive de fericire, mass-media ne injectează picăturile de realitate crudă, sinucideri, divorţuri şi răutăţi mondene. Imersia cu orice preţ în fericirea clipei are întotdeauna un tarif împovărător! S-ar părea că prelingerea clipei în oceanul veşniciei rugineşte poleiala de succes imediat sub care se ascund datorii morale, rupturi afective, boli neînţelese şi, evident, nedorite.

Lucrurile şi banii sunt mijloace efective de a obţine împlinirea unor necesităţi. Marea belea din ziua de astăzi este că marketingul pervers îţi creează continuu nevoi de care “nu ai chiar neapărată nevoie”.  Tocmai de aceea este mare lucru să-ţi păstrezi luciditatea în paradis! Să ştii să munceşti pentru a avea apoi timp să te bucuri! Să ştii cum şi ce să faci cu banii fără a uita însă să celebrezi iubirea de aproape! Să trăieşti savoarea clipei, cu cât mai mult dacă eşti tânăr, fără a-ţi avorta viitorul cu bucuriile lui potenţiale. Şi, nu în ultimul rând, să păstrezi o încredere decentă în Cel care este dincolo de timp, pentru a te bucura de El atunci când şi tu vei ieşi din timpul istoriei  umane. Atunci, cu adevărat poţi spune că deţii o experienţă mai bogată decât cea a celor îndopaţi cu fericirea efemeră.

Însă eu sunt totdeauna cu Tine, Tu m-ai apucat de mâna dreaptă; mă vei călăuzi cu sfatul Tău, apoi mă vei primi în slavă.

Pe cine altul am eu în cer afară de Tine? Şi pe pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni decât în Tine. Carnea şi inima pot să mi se prăpădească: fiindcă Dumnezeu va fi pururea stânca inimii mele şi partea mea de moştenire. Căci iată că cei ce se depărtează de Tine, pier; Tu nimiceşti pe toţi cei ce-Ţi sunt necredincioşi.

Cât pentru mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu: pe Domnul Dumnezeu Îl fac locul meu de adăpost, ca să povestesc toate lucrările Tale. (Ps. 73:23-28)

P S. :

Următorul pasaj muzical din Fiddler on the roof ni se oferă drept o oglindă a dorinţelor noastre, mai mult sau mai puţin ascunse. Aşadar, bucuraţi-vă de un mic şi relaxant exerciţiu de sinceritate! 🙂

Frédéric Beigbeder – 199.000 lei

Nu am să fac o recenzie unei cărţi care s-a bucurat de prea mult succes. Paradoxal poate, dar succesul a venit mai ales din partea celor vinovaţi de apariţia ei (mă refer la foarte mulţi dintre “bussiness-manii” şi “creativii” emancipaţi de pe meleagurile noastre, personaje parveninte şi ipocrite, perfecte pentru figuraţie la un Concert din muzică de Bach). Cartea lui Frédéric Beigbeder, deşi “expirată” de vreo 5 ani, după gusturile vânătorilor de etichete şi mondenităţi culturale, merită a fi citită pentru a consemna diagnosticul crud al unui tip de educaţie şi de cultură. Infuzia de “fericire la comandă” oferă din plin incovenientul indigestiei mizerabile, pe care dopajul hedonist o provoacă în cele din urmă.

Frédéric Beigbeder - 199.000 lei

Pe Frederic Beigbeder nu-l poţi citi lin, comod, în timp ce îţi droghezi sfera intimă de lectură cu paseisme melancolice. Dimpotrivă, el îţi oferă o brutală introducere într-un prezent al dantelăriilor publicitare care ne sufocă interesele, banii şi timpul. Prezent care se dovedeşte decadent, indecent, ros de patimi şi exagerări. Trebuie să ai doză serioasă de decenţă a normalităţii ca să poţi înţelege indiscreţia sa faţă de o societate prefăcută şi mult mai nihilistă, în mizeriile făţărniciei ei, decât visurile nihiliştilor adolescentini.

Vă ofer câteva mostre de sinceritate inteligentă (demnă însă de un destin mai bun decât cel al rebeliunii totale, permanentizată, care devine astfel distructivă şi gratuită), citate preluate din cartea sa 199.000 lei, apărută la Editura Pandora-M, 2004:

  • Lucrez în publicitate: ei da, poluez universul. Sunt tipul care vă vinde rahat. Ăla de vă face să visaţi la lucruri pe care n-o să le aveţi niciodată. Cer veşnic albastru, gagici care nu-s niciodată nasoale, o fericire perfectă, retuşată pe Photoshop. Imagini bibilite, muzică ultimul răcnet. Apostolatul meu este să vă fac să vă curgă balele. În profesia mea, nimeni nu vă doreşte fericirea, pentru că oamenii fericiţi nu consumă.
  • Pentru a aduce omenirea în sclavie, publicitatea a ales surdina, supleţea, persuasiunea. Trăim în primul sistem de exploatare a omului de către om, împotriva căruia până şi libertatea este neputincioasă. În schimb, el mizează totul pe libertate, asta e cea mai mare găselniţă a lui. Orice critică îi conferă rolul pozitiv, orice pamflet întăreşte iluzia toleranţei sale mieroase. Vă supune cu eleganţă. Totul e îngăduit, nimeni nu vine să te porcăiască dacă dai totul cu cracii-n sus. Sistemul şi-a atins scopul: însăşi nesupunerea a ajuns o formă de supunere.
  • Destinele noastre frânte sunt frumos puse în pagină. Sunt sigur că până şi voi, cei ce citiţi această carte, vă spuneţi: ”Ce drăgălaş e puştulache ăsta care dă cu bâta-n baltă, hai la coteţ, că şi tu eşti prins la înghesuială aici ca toţi ceilalţi, ai să-ţi plăteşti impozitele la fel ca toată lumea”. Nu-i chip să ieşi din asta. Toate uşile îţi sunt închise în nas cu zâmbetul pe buze. Eşti încolţit cu credite de rambusat, cu rate, cu chirii de plătit. Ai cumva îndoieli? Afară, milioane de şomeri aşteaptă să eliberezi locul. Poţi să faci gât până nu mai poţi. Churchill a dat deja răspunsul. A spus: “este cel mai rău sistem, cu excepţia tuturor celorlalte”. Nu ne-a luat pe nepusă masă. N-a zis cel mai bun; a spus cel mai rău!
  • Publicitatea este o tehnică de intoxicare a creierului.

Clinica de sensibilizare

Printre fardurile cancerigene, oglinzile ce ne ţin captivi aparenţei şi fericirea superficialităţii noastre “recente”, ridicaţi o pleoapă doar pentru câteva secunde şi evadaţi din visul apter al culturii de consum. Poate că astfel renunţăm la comercializarea suferinţei umane romanţate. Poate că astfel, “greutatea” trăirii se disipă sub curcubeul dorinţelor purificate de vanitate şi deşertăciune.

%d bloggers like this: