• Aşa cum spunea Jorge Luis Borges, toate instrumentele omului sunt extensii ale corpului său, doar cartea este o extensie a memoriei şi a imaginaţiei sale (Twenty-Four Conversations with Borges: Interviews by Roberto Alifano 1981-1983, GrovePress, 1984, p. 34).

    Distrugerea/arderea cărţilor poate fi văzută astfel ca o purificare, o anihilare a unei memorii colective/individuale. Cărţile sunt distruse tocmai pentru ca ele sunt instituţii ale memoriei, ale unei anumite identităţi.

    Acesta este subiectul unei cărţi foarte documentate, cea mai bine scrisă carte a acestei teme (după spusele lui Noam Chomsky). Este vorba de A Universal History of the Destruction of Books. From Ancient Sumer to Modern Iraq (Atlas & Co., New York, 2008), scrisă de Fernando Baez, directorul Bibliotecii Naţionale din Venezuela.

    O foarte posibilă explicaţie a distrugerii cărţilor este oferită de autorul cărţii prin apelul la miturile apocaliptice.

    Istoria religiilor ne spune că atunci când istoria se sfârşeşte, eternitatea începe! Tocmai această paradigmă a distrugerii prezentă în mai toate miturile supravieţuirii sfârşitului (să ne aducem aminte de Ragnarok-ul scandinav, de sacrificiile ritualice aztece, de apocalipsa iudeo-creştină, de anunţurile repetate ale oracolelor sibilice despre sfârşitul Romei şi naşterea unei lumi noi), acest model mitic are menirea de a transforma atât omul cât şi cosmosul în reconectarea/reconcilierea cu sacrul. Prin distrugere se împlineşte ritualul purificării/consacrării/restaurării arhetipului echilibrului universal.

    De obicei distrugerea cărților are câteva etape: excludere, cenzură, devalorizare și, în final, distrugere. Avem și forme mai rafinate de distrugere a cărților, cum ar fi combatarea discriminatorie (o formă de cenzură) și furtul comercial (o formă de devalorizare). Aculturarea sau transculturarea  prevăd impunerea unei culturii pe corpul uneia vechi și transplantul noii memorii într-o anumită societate (este ceea ce au făcut naziștii sau maoiștii). Noua societate are o listă ”sfântă” de cărți care trebuiesc studiate și una neagră, a celor care trebuie exterminate.  Aceste forme de distrugere a cărților prin care se reinventează istoria – omul- societatea se întâlnesc în totalitarismul politic/ideologic, în tentațiile colectiviste, în formarea utopiilor milenariste, în despotismul servil și cel birocratic, chiar și în societățile democratice.

    Un lucru tulburător îl descoperim atunci când se ridică întrebare: ”să fie oare ignoranţii cei mai mari dușmani și piromani sadici ai cărţilor”?

    It’s common error to attribute the destruction of books to ignorant men unaware of their hatred. After twelve years of study, I’ve concluded that the more cultured a nation or a person is, the more willing each is to eliminate books under the pressure of apocalyptic myths. In general, biblioclasts are well-educated people, cultured, sensitive, perfectionists, painstaking, with unusual intellectual gifts, depressive tendencies, incapable of tolerating criticism, egoists, mythomaniacs, members of the middle or upper classes, with minor traumas in their childhood or youth, with a tendency to belong to institutions that represent constituted power, charismatic, with religious and social hypersensitivity. To all that we would add a tendency to fantasy. In sum, we have to forget the stereotype of the savage book destroyer. Ignorant people are the most innocent (p. 18).

    Iată doar câteva exemple din istorie:

    • faraonul și poetul Akhenaton din Egiptul antic a cerut ca toate cărțile dinaintea lui să fie arse pentru ca să prevaleze scrierile sale despre Aten, noua zeitate supremă;
    • Li Si, consilierul împăratului chinez Shi Huang, propunea distrugerea tuturor cărților care făceau apologia tradiției, a întoarcerii spre trecut;
    • marele filosof Lao Tzu spunea în ”Tao Te Ching” la capitolul 19: ”eliminați înțelepții, îndepărtați intelectualii și asta va fi mult mai folositor poporului”;
    • Platon a încercat să ardă cărțile lui Democrit și chiar și-a ars propriile poeme atunci când l-a întâlnit pe Socrate;
    • poetul roman  Statius a cerut ca la moartea tatălui său, scrierile lui să-i fie arse;
    • misticul evreu Sabbatai Zevi spunea că trebuie distruse Scripturile pentru că astfel va începe noua eră promisă în vechime;
    • tot în mijlocul poporului Cărții îl găsim pe rabi Naaman din Bratislava: ”a arde o carte este ca și cum ai aduce o lumină lumii!”;
    • cardinalul spaniol Jimenez de Cisneros, fondatorul Universității Complutense din Madrid, inițiatorul și finanțatorul primei Biblii poliglote,  (greacă, ebraică, caldeeană, latină), acest extraordinar om de cultură a ars cărți islamice în Granada;
    • Juan de Zumárraga, creatorul primei biblioteci din Mexic, a ars o grămadă de codexuri aztece;
    • un om care se prezenta pe sine tolerant, David Hume, recomanda să fie arse toate cărțile de metafizică;
    • chiar Borges, într-un eseu autobiografic, nu ascunde faptul că a vrut să își ardă cărțile sale timpurii, toate exemplarele tipărite, dacă ar fi avut suficienți bani să le cumpere…
  • Într-un mic sondaj de opinie la o emisiune de ştiri, nişte tineri au fost întrebaţi ce fac de Crăciun. Răspunsul era tras la xerox, în bună tradiţie a originalităţii pretinse de tinereii noştri: “sărbătorim Crăciunul cu prietenii. O să fie distracţie la maxim!”

    Bun. Nu ai dreptul să comentezi idealul vieţii altora! (Şi totuşi, imersarea placidă în mlaştina petrecerilor bahice şi lascive poate fi o alegere, însă una care nu se supune criteriului raţionalităţii, prin care se zice că omul e oleacă mai diferit de animale.)

    Dar îs nelămurit totuşi: ce sărbătoreşti prin “distracţie la maxim”? Ce legătură are celebrarea naşterii lui Isus Hristos cu risipa de calorii ale mişcărilor tribale, accesorii absolut necesare pentru o fiinţă emancipată din mileniul nostru? Ce fir leagă suferinţa alungării şi prigonirii părinţilor Domnului de către conducători habotnici şi vanitoşi cu îmbuibeala comodă şi suveranitatea maximă asupra telecomenzii/mouse-lui, prin care omuleţul hipermodern îşi reclamă împărăţia? Celebrare a întrupării Celui sfânt prin salbe de desfrîu? Primire a Mântuitorului cu “ofranda” exacerbării adicţiilor prin care maleficul ţine umanul în temniţa viciilor?

    Poate că ar trebui refăcute acele recesăminte cu privire la opţiunile religioase ale populaţiei. Marea majoritate celebrează Naşterea Domnului cu nimic mai diferit decât o banală şi insipidă zi cu care un ateu trebuie să facă faţă nonsensului acestei vieţi. Poate că e totuşi o diferenţă –  avem o zi-două  libere şi ne bucurăm de mai multă mâncare şi băutură decât de obicei. De aceea, la câte asemănări sunt între creştinii nepracticanţi şi ateii practicanţi (care o fi diferenţa?), nu e de mirare că Domnul a avertizat că mare e poarta şi lată e calea care duce la pierzare…

    La ce folos naşterea Mântuitorului dacă ea este doar un bun pretext pentru aceeaşi circularitate a adicţiilor, pe care le consumăm doar pentru a ne îngroapa pentru câteva momente sentimentul de deşertăciune? Unde este bucuria întâlnirii Creatorului înfăşurat în chip de om? Cât timp ne petrecem ca să pricem ceva din marea taină a întâlnirii infinitului într-un boţ de ţărână? De ce ne amputăm imaginaţia, limitându-ne doar la instictul cu care un animal îşi caută hrana? Unde ne este muzicalitatea inimii, tandreţea care te cuprinde când te gândeşti la naşterea unui copil, durerea cu care contemplăm moartea, speranţa ce o transcende? De ce lăsăm duşi de valul amneziei colective doar ca să uităm propriile lupte interioare?

    Oare cât din aburii distracţiei de Crăciun ne ajută să devenim mai mult oameni? …

  • Geniu pustiu?

    De câteva zile omenirea are un mesia în minus!

    Iată că s-au despărțit “iremediabil” moleculele care alcătuiau ființa biologică numită Christopher Hitchens.  El a fost unul dintre cei care şi-a dedicat viața” combaterii efectelor perverse ale teismului, (…) care a încercat să-şi lumineze semenii oferindu-le raţiunea”. Ei bine, vorba evreului, niciun șmecher nu scapă de moarte! Și Ch. Hitchens, cu toată povara raționalității sale, a trecut linia imensei absurdități care reprezintă moartea, dezintegrarea atomilor, privarea de memoria adunată “în van” și imersarea lor anonimă într-o “indiferență eternă”. Iluminarea adusă de încă un mesia al rațiunii e stinsă de întunericul perfid în care ne atrage, asemenea unui vacuum, credința atee. ”Excesul” de rațiune cauzează întotdeauna efectul pervers al mutilării și repulsiei față de rațiunea abuzată de atâția eliberatori ”binevoitori” (găsiți exemple câte doriți de-a lungul istoriei filosofiei).

    Cel care s-a străduit atât de mult să lumineze ” ignoranții împotmoliți în mocirla credinței în Dumnezeu” nu a fost în stare să realizeze regula simplă și de bun simț că respingerea bășcălioasă și caricaturizarea pot fi dovezi ale unei forme de inteligențe, dar în nici un caz nu fac dovada unor argumente raționale.

    Citind laudele post-mortem aduse lui Hitchens, atâtea cuvinte de apreciere și respect, de compasiune și chiar de eroificare, mă apucă și pe mine admirația văzând la atâția atei strategii soteriologice, aproape religioase, de valorificare a vieții anumitor oameni.

    Și totuși, Christopher Hitchens geniu? Şi încă unul pustiu?

    1. Oare câți dintre cei care îi aduc atâtea omagii au fost în stare să facă o analiză a discursului/retoricii lui Hitchens, analiză a retoricii desprinse atât  din cârțile lui cât, mai ales, din ”spumoasele” lui confruntări? Într-o istorie contemporană a erorilor de argumentare, a ”cum să nu”, eroul nostru își are un loc binemeritat. Întotdeauna sofiștii au știut să facă entertainment și să vrăjească mințile mai slabe!

    2. Geniu…  al bășcăliei? Hm, dacă e vorba de bășcălie, eu, cel puțin, prefer autorii de muzică hip-hop!

    Vorba lui Dyo, care a spus-o cum nu se poate mai direct:

    Respect pentru Hitchens? Păreri de rău pentru absenţa diatribelor sale batjocoritoare la adresa lui Dumnezeu? Să fim serioşi! Chiar dacă s-ar fi convertit pe patul de moarte – la fel de improbabil pe cât este ca eu să câştig la loterie – moştenirea lui “liber-cugetătoare” rămâne. A lăsat în urmă o mare de oameni care l-au divinizat de-a binelea şi îi culegeau de pe buze fiecare cuvinţel genial, care i-au ingurgitat pe negândite băşcăliile la adresa religiei. Nu pot să nu observ, frunzărind puzderia de clipuri de pe youtube în care apare dumnealui, că adesea genialitatea sa era văzută în sarcasmul şi aciditatea cu care îşi bătea joc de creştinism în special […]. O genialitate a batjocurii, a replicilor ofensatoare, a demolării argumentelor opozanţilor prin trivializarea lor într-un discurs ce nu se deosebea uneori de genul stand up comedy. A fost o vreme când numărai geniile pe degetele de la o mână; astăzi, vorba lui Baranga, geniul poate să fie detectat şi în măiestria gestului golanului din tramvai care îţi şuteşte portofelul în înghesuială. Avem genii care ştiu să facă minuni cu mingea la picior; de ce nu am avea şi genii care să facă din batjocurirea lucrurilor sfinte o artă? (No respect for Christopher Hitchens – sublinierea îmi aparține)

    În valul mulțimii care își plânge însigurarea, pretext pentru auto-flirtul cu senzația genialității, găsesc câte un Hitchens cam la fiecare colț de stradă.

    • Cinismul,
    • rebeliunea dandy,
    • credința în necredință,
    • adorația superficială a raționalității care să acopere propriile inconsecvențe,
    • cauterizarea sensibilității prin consumul adictiv de ironie și persiflare (prietenii și psihologii știu de ce!), de multe ori tocmai în numele sensibilității,
    • energica deconspirare a ipocriziei altora cu vocea profetului care-i mut în propria casă,

    toate acestea fac ca aproape orice om din epoca noastră să devină, asemenea lui Ch. Hitchens, un ”geniu pustiu”. Nicicând în istorie nu am văzut ca adorația turmei să fi avut o oglindă atât de mincinoasă în care să se admire! Să-i dăm mass-mediei ce-i aparține!

    Așadar, după ce moare încă un fals mesia, va trebui să nădăjduim că timpul va descoperi atât angoasele și zbaterile umane din spatele imaginii publice a acelui fals mesia, cât și insațiabila dorință a masei de a-i oferi gratuit speranțele și propria admirație celui care are gura mai mare.

    Pentru cei care vor să salveze ceva timp, recomand analiza lui Alvin Plantiga, profesorul de logică ce devoalează părțile deloc fotogenice ale pretențiilor prezentate atât de glamuros prin media:

    The Four Horsemen also claim that religious belief is unreasonable and irrational, as silly as believing in the Spaghetti Monster or Superman, or maybe even the Green Lantern. Their claims are loud and strident. They propose to deal with their opponents not by way of reasoned argument and discussion, but by way of ridicule and “naked contempt” (see footnote 16 in chapter 2). Why they choose this route is not wholly clear. One possibility, of course, is that their atheism is adolescent rebellion carried on by other means. Another (consistent with the first) is that they know of no good reasons or arguments for their views, and hence resort to schoolyard tactics. In terms of intellectual competence, the new atheists are certainly inferior to the “old atheists”—Bertrand Russell and John Mackie come to mind. They are also inferior to many other contemporary but less strident atheists—Thomas Nagel, Michael Tooley, and William Rowe, for example. We may perhaps hope that the new atheists are but a temporary blemish on the face of serious conversation in this crucial area. (Plantinga, Alvin. Where the Conflict Really Lies : Science, Religion, and Naturalism . Oxford University Press, 2011, x-xi)

    Ceea ce găsesc tragic este că un pretins iubitor al iubirii a respins înverșunat mîinile care s-au lăsat străpunse de răutatea umană ca să ofere cu adevărat iubire. Cel care a militat atât de mult pentru demnitatea și valoarea ființei umane a ratat complet semnificația întrupării, a dovezii clare că Dumnezeu e aproape, e cu noi! Nu ne mai rămâne decât să așteptăm ziua când fiecare își va primi răsplata pentru fiecare cuvânt pe care l-a spus în viața aceasta! Cu adevărat, aceasta e o versiune mult mai rațională decât întunericul injust în care Ch. Hitchens a crezut!

  • TWO TV hosts claim they ate chunks of each other’s flesh because they wanted to find out what human meat tastes like in front of a studio audience. (The Daily Telegraph, December 20, 2011)

    … să mai vorbim de progres moral atunci când canibalismul e tratat fancy, fără condimente, de omuleți în costum și cravată? Uite cum ne mâncăm unii pe alții, la propriu! Cum să nu ai nevoie de un Mântuitor când vezi pe ce culmi ale ”progresului moral” au ajuns oamenii “evoluati”? Ceea ce părea doar un artificiu retoric în devoalarea consecințelor asumării ateismului devine fapt real, eveniment cotidian celebrat la televizor, parte a pedagogiei răului cu care copiii noștri vor trebui să se obișnuiască!