… e găsirea țapilor ispăşitori pe care să îi folosim ca perdea pentru acoperirea propriilor lipsuri. ”Întodeauna celălalt e de vină” e deviza valabilă pentru orice om, de la Adam și Eva încoace.

Era inevitabil ca tinerimea cu imaginația scăldată în mitologiile HD ale Hollywood-ului să fie plictisită de figurile politice șterse dar scăldate în ipocrizie și corupție. Totodată, istoria ne-a dovedit de atâtea ori că pasiunea tinerească pentru afirmarea purității unor idealuri poate fi captată foarte ușor de interese perfide.

Așadar, să ne lăsăm (con)duși până la capăt de demența interpretărilor pe care ni le oferă libertatea gratuită a contestării și să vizionăm cuminți clipul celor de la Anonymous cu privire la terapia de grup, la modă în ultimul timp:

Ce fel de democrație e cea cu măști anonime???? Unde e Caragiale să ne portretizeze mimetismul tâmp al mișcărilor anarhiste de către tinereii mioritici, contemporani cu propria celebritate de pe Facebook?

”Politicienii sunt corupți” – afirmație perfect adevărată (cu posibile limitări/excepţii totuși), dar care ascunde un subtext ce ține de o platformă aproape religioasă, maniheistă: ”ei sunt răi, noi suntem buni”.

E clar cine sunt ei, dar cine sunt cei care demască corupția altora? Politicienii nu sunt extratereștri sau demoni, ci ei sunt măsura statutului moral al poporului/populației care i-a ales. E adevărat, politicienii au o responsabilitate mai mare și, ca persoane publice, ar trebui să fie mult mai limitați în exercitarea libertăților/drepturilor lor. Dar un politician e o sumă a virtuțiilor sau viciilor unei populații. Așadar avem conducătorii pe care îi merităm! Oricare dintre noi care ar purta inelul magic ca să-l facă invizibil,  de care  vorbea Platon, ar fi tentat să facă răul, nicidecum binele, dacă nu ar avea deasupra lui amenințarea pedepsei legii. Și, între noi fie vorba, modernitatea noastră excelează în legiferare dar și în strategii inteligente de  a ocoli prevederile legiferării. Iar la cât de mult respectă românii legile, nici nu te miri că politicienii au aşa curaj/nesimţire. Ocaua mică e mai mare la cel se semnează contracte de miliarde, puțin mai mică la cel care vinde în piață sau ia mită în spital, școală,primărie, etc. Când se cere o schimbare pornind exclusiv de la vlădică, atunci sunt mari șanse ca opincă să rămână la fel.

Cum poți crede în consistența semantică a acestor afirmații despre corupție și despre dreptate din moment ce mai toată tinerimea e relativistă cultural, epistemologic, moral, religios? Cât de ipocriţi trebuie să fie cei care destructurează conceptul de responsabilitate prin hiperinflaţia reclamării drepturilor, pentru ca apoi să ceri altora judecata şi tragerea la răspundere? De unde discursul despre corupție și neprihănire? Doar natura unor oameni e coruptă? Ce ar face cei ”puri” dacă ar fi în situația celor aflați la butoanele puterii? Cam tot Occidentul e condus acum de cei care prin anii ’60-70 erau cuprinşi de efervescenţa contestării. Asta nu înseamnă că avem acum o lume mai bună. Cei care deconspiră agende oculte nu pot fi supuși propriei exigențe? Să înlocuim o aroganță/ipocrizie cu o alta?

Exercițiul criticii are un puternic efect psihedelic, asemănător cu cel al deținerii puterii. Așadar, somn liniștit: doar ei sunt vinovați și corupți!

PS.

În articolul Credința fără iluzii (Calea profetului vs. calea cinicului) am prezentat oferta terapeutică la cinismul nostru cel de toate zilele. Mă tem însă că această ofertă nu va fi luată în considerare de conformiștii întru contestare. Calea profetului e mult mai grea și costisitoare decât cea a cinicului!

2012, vremuri de criză…

Statele Unite: câştigă cel care spune ce destin măreţ are America, cel mai bun performer al minciunii bine ticluite, impecabilul vânzător de iluzii, frumosul şoptitor al mantrei “We can do it!”

România: când ţara arde şi suferă, câştigă prestanţă mahalagistul negativist cu sau fără papion european. În comicul cuplu Tândală şi Păcală al vremurilor noastre, Crin Antonescu (Tândală) ne-a arătat în ultimele zile limitele sale: un biet semiotician de Obor.

Personagiul nu poate fi creativ ci are comportamentul unei lipitori, al unui oportunist de orice sezon, al unui devorator al acelor persoane publice prin care poate căpăta în faţa oamenilor ceva interes şi, mai ales, încredere. A fost mai întâi Klaus Johannis. Acum e cazul doctorului Arafat.

Ei bine, trăim glorioasele zile când ”revoluţia bunului simţ” a fost coborâtă în stradă de “Prometeul” nostru mioritic. Ca un foarte “responsabil” politician, Crin Antonescu cheamă lumea în stradă şi, prin violenţa sa verbală, instigă la alte tipuri de violenţe. Orice e posibil, permis, numai să i se împlinească pofta ce o o pofteşte şi îl roade atât de mult: să ajungă la scaunul ala prea înalt de la Cotroceni. Pentru asta, plagiază scenografia şi aparatul conceptual bine ticluite din 1989 (“dictatorul crud şi nemilos cu poporul flămând şi suferind”), se erijează într-un revoluţionar, imită tipul de discurs haiducesc al lui Trăian Băsescu din 2004 şi binecunoscutul său apel la popor.

Cum arată poporul lui Antonescu ieşit in stradă? Nu poate fi decât după și asemănarea creatorului lui:

– ceva “revoluţionari” de serviciu, botezaţi, crescuţi şi mituiţi de Iliescu, furioşi că li s-au anulat “drepturile” (veritabili dobermani din ”Ferma Animalelor”);

– slugarnici ai baronilor locali, sătui de prea mulţi ani de opoziţie si neîndestulare a poftelor lor corupte;

– agitatorii de orice ocazie, cei care ştiu să facă cât mai multă gălăgie pentru a se acoperi scandalul corupţiei din sânul PSD, unde sponsorizări pentru campania electorală a lui Geoană aveau ambiția de a influenţa chiar şi decizii ale Europei cele neprihănite;

– bişniţari versați dar supăraţi că nu le mai ies socotelile evaziunii fiscale cu noua taxă auto;

– golani bucuroşi să îşi demonstreze ”masculinitatea”;

– pensionari specializaţi în confesări publice ale propriilor neputinţe, marcă a nemulțumirii cronice a românului;

– hipioţi ce luptă împotriva corporatismului şi globalizării, cu ceva  lecturi făcute la Fundația Soros pentru o societate deschisă;

– ecologiştii guralivi ai lui Cernea, veritabili poluatori sonori;

– dar și oameni cu adevărat nemulțumiți (umblă un zvon că Dumnezeu oferă deja un premiu pentru cel care descoperă un român mulțumit!).

În faţa acestui mic popor instigat de Crin Antonescu la terapie de grup prin piețe eu mă simt insignifiant,minuscul. Nu pot ajunge la înălțimea unor astfel de așteptări democratice!

Marea masă a poporului se luptă mai departe nu cu limbuțiile ascuțite și interesate, ci cu propria neputință. Și aici mă refer la o natură paradoxală a românului: Să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimic! Crin Antonescu are o mare problemă dar și un mare ajutor din partea românilor: pasivitatea, imobilitatea. Ne plângem că e foarte greu dar nu vrem nicio reformă! Sabotăm orice încercare de a schimba sistemul – administrativ, de asistență socială, de educație, acum și cel medical dar ne plângem mai departe că așa nu se mai poate!

Ca exemplu pentru cât de stâlcit acceptăm și schimbăm schimbarea, îmi aduc aminte foarte bine iscusința cu care se făcea reformă la o școală unde am predat. Cu o atitudine de descurcăreț nativ, directorul citește în consilul profesoral noile prevederi pentru schimbarea pârghiilor de putere și decizii în școală.

Depindem de consiliu local și de cel al părinților? OK, se rezolvă și asta: avem un profesor la Consiliul local, o să voteze ce îi spunem noi, avem vreo doi părinți profesori, care o să fie musai membri în comisia părinților și uite așa avem majoritatea. Întrebări?

Ei bine, în fața acestei mari mase de inerție eu mă simt cu adevărat neputincios. Restul nu e tăcere ci o mare și inutilă gălăgie!