People of faith are in their different ways planning your and my destruction, and the destruction of all hard-won human attainments that I have touched upon. Religion poison everything. (Ch. Hitchens, God is not Great. How Religion Poisons Everything, Twelve, first edition, 2007, p. 13)
La fel ca și sforăiturile dulcegi-amărui ale lui Nietzsche, Marx, Freud, Russell, etc., discursul ideologic al lui Ch. Hitchens dă bine în semantica scriiturii, sucește mințile necoapte și instabile, acoperă stilistic ceva găuri existențiale – nu prea comfortabile, dar stă mai prost la evidențele empirice. Iată o dovadă de ”ură” a unor creștini egipteni care îi protejează pe conaționalii lor mulsumani la rugăciunea de seară, o poză ce umblă pe rețelele de socializare (nu știu însă dacă această poză e luată din revoltele din februarie sau din noiembrie 2011).
Edwin Stratton’s photo of christians protecting muslims at prayer in Tahrir Square, Cairo
M-am apropiat de cartea “Why Faith Matters” cu acea curiozitate a unui spectator la spectacolului suferinţei unui om care a avut cancer şi poate spune din interiorul acestui infern cum a descoperit nu ură şi dispreţ ci o relaţie şi mai intimă cu Dumnezeu. Este vorba de David J. Wolpe, unul dintre cei mai străluciţi rabini din Statele Unite (prieten cu Rick Warren, interlocuitor respectat de Ch. Hitchens, etc.).
Citind această carte am găsit acea căldură umană a unuia care, în buna tradiţie rabinică, poate spune adevăruri profunde în cuvinte simple, dar nicidecum simpliste. Avem mărturia rătăcirii sale în braţele nemiloase ale ateismului din tinereţe, apoi redescoperirea uimirii şi a valorii interogării, ceea ce l-a atras din nou spre Dumnezeu. După această prezentare a propriei vieţi ca tărâmul unde încolţesc seminţe diferite (a se vedea parabola semănătorului din Mat. 13), autorul încearcă să răspundă la întrebări foarte serioase: de unde vine religia?ea cauzează violenţă? ştiinţacontrazice religia?, este oare religia bună? şi de ce credinţa contează în lumea noastră?
Recomand cartea ca o veritabilă cursă în care raţiunea, simţirea şi complexele atotsuficienţei sunt puse la încercare de întrebări simple, dar profunde şi provocatoare.
Iată dar un pasaj, oferit ca un preview la o lectură a cărţii:
Throughout my various illnesses, I prayed. My prayer was not answered because I lived; my prayer was answered because I felt better able to cope with my sickness. Each time I go for my regular tests, the CT or PET scans or an MRI, each time I am moved into the metal tube that will give an image of sickness or health, I pray. I do not pray because I believe God will give me a clear scan. I pray because I am not alone, and from gratitude that having been near death I am still in life. I pray not for magic for closeness, not for miracles but for love.
The novelist George Meredith wrote, “Who rises from his prayer a better man, his prayer is answered.” Spiritual aspiration is a likelier urge to be better than we are. People of faith gaze less into the grave than up at the stars. (p. 25, my emphasis)
Tăcerea mea din ultimul timp de pe blog nu a fost în zadar, ci a fost o investiţie de sens. M-am îmbogăţit cu o nouă viaţă, cea a fiului meu. Nimic mai uimitor! În lanţul vieţii o nouă legătură s-a creat, o nouă poveste se istoriseşte, alături de alte zeci şi sute de mii care încep în fiecare zi.
Acum am prilejul să învăţ mai mult decât poate oferi orice program doctoral:
acum simt cum învăluiala pedantă a cuvintelor sunt insuficiente pentru a se ridica la nivelul emoţiilor unuia care nu are habar de litere.
acum până şi numele este dat, chemat, ca o pură fatalitate a acceptării că nu am controlul asupra unui altuia. Decidenţa falnică cu care ne lustruim numele mai târziu este surprinsă de o extraordinară fragilitate şi dependenţă cu care orice nou născut îţi cucereşte inima.
epidermă – reflecţie – interioritate – materie – spirit, toate acestea îşi reclamă posibilitatea unei con-locuiri, pe care maturitatea noastră o consideră im-posibilă.
ceea ce credem noi că e sinele, ipseitatea pură, râvnită dar neatinsă de filosofi, ea este acum nealterată de strategiile culturale cu care ne înfăşurăm nuditatea.
nuditatea? O superbă povestire a fragilităţii umane.
chiar dacă nu văd prea bine, acum ochii sunt nu atât receptori cât emiţători ai unei gingăşii pure, lecţie pentru rapacitatea privirilor mature pe care le aruncăm ca nişte plase fatale peste ceilalţi…
Totodată, ca să nu romanţez inutil, sunt pe deplin conştient că în noul trup plăpând sunt în germinaţie păcate, gesturi, acţiuni, vorbe care vor trăda originea din fântâna genetică pervertită a omenirii. Dar tocmai de aceea am spus că numele este acum chemat, acceptat. În numele lui, Thomas, voi vedea proiectată umbra necredinţei dar şi a drumului către lumină. Greutatea purtării uneui astfel de nume sper să fie ca un antrenament al căutării Celui care există, vorbeşte cheamă şi primeşte la sine orice căutător. Naşterea unui copil şi viaţa lui plăpândă sunt … all the proof I need!
Poate că torentul de senzaţii ce se revarsă în noua realitate în care păşeşte un nou născut va da de gândit şi celor ce s-au legat atât de comod de uterul protectiv al lumii vizibile.
My contention is that, ultimately, responsibility is a contract between two people rather than a property of the brain, and determinism has no meaning in this context (Michael Gazzaniga).
Edwin Stratton’s photo of christians protecting muslims at prayer in Tahrir Square, Cairo
