Legea versus harul şi adevărul

Aş dori însă să insist asupra a ceea ce consider a fi miezul Prologului şi al Evangheliei după Ioan:

Şi noi toţi am primit din plinătatea Lui şi har după har, căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos  (Ioan 1:16-17). 

 Legea este explicată ca o umbră, ca un epitrop (în sensul strict juridic) în Galateni şi în sensul ceremonial (cultic) în Evrei. Ea a fost dată ca să îl condamne pe om, să aducă moartea (Rom. 7:7-13), ea este pentru păcătoşi (1 Timotei 1:9), ca să arate nevoia de răscumpărare (Rom. 8:1-4), ca să ne îndrume la Hristos, autorul şi împlinitorul Legii (Gal. 3:21-26). Isus a împlinit întreaga Lege ca să ne poată răscumpăra de sub acuzaţia ei. El a murit pe cruce, pe lemn, sub blestemul Legii, a murit condamnat de Lege. El a împlinit Legea  în toate aspectele sale:

         – aspectul moral (Ioan 8:17 – Deut 19:15);

         – aspectul ceremonial (Ioan 10:34  – Ps. 82:6);

         – aspectul civil (Ioan12:34 – Ps. 72:17);

         – aspectul juridic (Ioan 15:25 – Ps. 35:19);

         – aspectul profetic al Legii ( Ioan 19:7 – Lev. 24:16).

Dar nouă ne mai rămâne ceva de făcut, avem o lege de împlinit? Da, legea dragostei: pe măsură ce las harul lui Dumnezeu să-mi inunde întreaga viaţă, atunci las ca Hristos să-şi oglindească chipul în  împlinirea în viaţa mea a legii dragostei, a desăvârşirii.

Legea a fost dată prin Moise, nu în sensul că Moise a fost cel care a primit-o direct de la Dumnezeu, pentru că ea a fost dată de Dumnezeu prin îngeri (Evrei 2:2), ci ca cel care a făcut-o de cunoscut poporului lui Dumnezeu şi care a mijlocit această relaţie a poporului cu Dumnezeul pe care nu-L putea vedea nici un om (Deut. 4:12, Ex. 33:20). Întreaga Lege se cuprinde în două porunci: să iubesc pe Domnul Dumnezeu cu tot sufletul, cu tot cugetul, cu toata inima şi pe aproapele meu ca pe mine însumi. Aceasta era o poruncă care trebuia să fie motivată de dragostea lui Dumnezeu faţă de credinciosul vechi-testamentar privind la jertfa de miel care murea în locul lui, pentru ca el să poată trăi.

Acum însă, la împlinirea vremurilor, mântuirea s-a înfăptuit  în adevăratul Miel al lui Dumnezeu, Omul Isus Hristos, harul întrupat:

Nu există dragoste mai mare decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi (Ioan 15:13).

Isus Hristos ne spune că toată Legea se cuprinde într-o singură poruncă: “iubeşte pe aproapele tău, cum te-am iubit Eu Însumi”. Dar aceasta se poate împlini doar când mă atârn cu totul de Dumnezeu, iar această rămânere în lumină, mă curăţeşte de orice păcat, şi astfel Domnul este îndreptăţit să îmi reverse puterea de a iubi chiar şi pe vrăjmaşul meu, aşa cum a făcut-o Isus Însuşi. Porunca lui Dumnezeu este dragostea (Matei 7:12, 17, 18; 22:37-40; Ioan 13:34; 14:15, 21; Rom. 13:8-10; Gal. 5:14; 1 Tim. 1:5; Iacov 2:10-13; 1 Ioan 2:3, 4; 3:22-24; 4:21; 5:2, 3; 2 Ioan 5, 6).

Această învăţătură este explicată mai în detaliu, de acelaşi apostol,  în 1 Ioan:

– cine este născut din carne, iubeşte lumea şi lucrurile din lume, el este un mincinos, rămâne în întuneric, nu se curăţeşte de păcat, dragostea Tatălui nu este în el şi asta se vede foarte clar prin faptul că urăşte pe fratele său!

– dar cine este născut din Dumnezeu, iubeşte pe Dumnezeu, vine la lumină, se curăţeşte de păcat, trăieşte în adevăr, în dragostea lui Dumnezeu şi iubeşte pe fratele său!

Modul în care iubesc pe aproapele meu exprimă atitudinea mea faţă de Dumnezeu, exprimă gradul meu de a înţelege harul şi adevărul care a venit prin Isus Hristos şi de a depinde de El. Altfel, ne amăgim cu sloganuri!

Ioan scrie Evanghelia şi epistolele sale tocmai ca să întâmpine filosofia gnostică care a exclus încarnarea reală a lui Dumnezeu în trup. Prin întrupare, în Isus Hristos a avut loc o permanentă unire a celor două naturi: 1 Ioan 4:2; 2 Ioan 7. Respingerea lui Isus ca singurul Fiu al lui Dumnezeu este o necinstire a lui Dumnezeu (1 Ioan 2:23). De aceea Fiul vine ca să îl facă de cunoscut pe Tatăl, ca fiind singurul care L-a văzut pe Dumnezeu Tatăl (Col. 1:15;  Ioan 5:37; 6:46). Pentru că nimeni nu a văzut vreodată pe Dumnezeu (Ioan 1:18) datorită păcatului care ne alungă de la Faţa Lui, viziunea directă a lui Dumnezeu este afirmată doar în cazul lui Isus Hristos (Ioan 1:18; 6:46), iar prin El ne este făgăduită şi împlinită dorinţa de a-L vedea pe Dumnezeu (Ioan 14:9; Apoc. 22:4).

Însă respingerea lui Isus ca Fiul lui Dumnezeu, ca Însuşi Dumnezeu care ne-a creat şi care ne poate mântui din blestemul păcatului ne duce din nou, paradoxal, la textul primelor capitole din cartea Genesa. Paralelismul dintre relatarea începutului din cartea Genesa şi din prologul Evangheliei după Ioan are ca element comun nu doar tema creaţiei, ci şi cea a raportului dintre uman şi divin, între Dumnezeul Creator şi oamenii, creatura mâinilor Sale:

Ne credem cei dintâi care “demistifică” mitul lui Adam şi al Evei şi ne clamăm mândria pretutindeni. Dar nu vedem ceea ce caracterizează în mod esenţial acest mit, şi anume că aşează relaţia dintre divinitate şi umanitate în termeni de expulzare. Exact ca şi prologul lui Ioan. Unica diferenţă, pe care n-o vede nimeni, însă care e esenţială, niciodată n-o vom repeta îndeajuns, este aceea că în mitul lui Adam şi al Evei cea care manipulează şi expulzează umanitatea este încă divinitatea, pentru a asigura întemeierea culturii, pe când în prologul lui Ioan umanitatea este cea care expulzează divinitatea[1].

Marc Chagall, White Crucifixion

Ce se întâmplă însă cu aparenta contradicţie dintre taina întrupării lui Dumnezeu în forma naturii umane şi pasajele vechi-testamentare care reclamă tocmai o distanţă insurmontabilă între Dumnezeu şi om? Eu  sunt Dumnezeu, nu om (Osea1 1:9);

…căci Eu sunt Dumnezeu, nu om (Ezechiel  28:2).

Apostolul Pavel ne spune că în Isus Hristos locuieşte trupeşte toată plinătatea dumnezeirii (Col. 1:19). Este aceasta cu totul de neacceptat pentru iudeul care avea deja scrierile Vechiului Testament în mâini şi prin lentilele cărora trebuia să identifice pe Hristosul lui Dumnezeu? Chiar dacă locuirea lui Dumnezeu în trup omenesc este şi rămâne o taină pe care nu o putem înţelege pe deplin, Dumnezeu a lăsat în Vechiul Testament nişte indicii ca Israel să-L poată recunoaşte atunci El avea să vină să-şi cerceteze poporul.

1. Mesia şi legământul davidic

Vechiul Testament foloseşte termenul „Dumnezeu” („Elohim”) şi în legătură cu oamenii, cu domnitorii şi cu judecătorii. Ps. 45 este un psalm mesianic, iar în v.6 ni-l prezintă pe domnitorul lui Israel: „scaunul tău de domnie, Dumnezeule, este veşnic“ (vezi şi Evrei 1:8). Regele din descendenţă davidică întruchipează regele etern divin: 2 Sam. 7:16; Ps. 89:3, 4,29; Is. 9:6 – „Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor“, „Dumnezeu  tare“ fiind folosit şi în Deut.10:17; Neemia 9:32, Ps. 24:8, Ier. 32:18. Toate acestea sunt rezervate fiului lui David, din descendenţă trupească a liniei regale davidice, fiu care va fi numit de Dumnezeu Fiul Său, iar acesta Îl va numi pe Dumnezeu drept Tată. Uitaţi-vă la întreaga Evanghelie după Ioan şi urmăriţi cum se împlineşte acest legământ davidic!

2. Mesia şi rolul de judecător

Dar pe lângă legământul davidic, Dumnezeu putea veni sub forma unui om şi pentru că El trebuia să vină sub forma unui Judecător. Ori în textele din Exod 21:6; 22:9; theoi se referă la clasa judecătorilor deoarece ei pronunţau judecata asupra problemelor umane în Numele lui Dumnezeu. De aceea judecătorii erau numiţi onorific „dumnezei” (Ps. 82:1,6). În Ioan 10:30 Isus face referire la Ps. 82 pentru că Vechiul Testament îi numea „dumnezei” pe domnitorii şi pe magistraţii care conduceau sau judecau în numele lui Dumnezeu. Dar aceste atribuiri ale titlului divin domnitorilor şi judecătorilor se făceau doar în sens reprezentativ. Doar Dumnezeu îşi aplică titlu divin, de Împărat şi de Judecător în sens exclusiv. Pasajele din Isaia 40-66 dovedesc foarte clar că Israel trebuia să-L aştepte pe Însuşi Dumnezeu care să vină în mijlocul lor.

Conceptul dinamic de Dumnezeu ca Împărat este strâns legat de conceptul de Dumnezeu care-Şi vizitează poporul ca să-Şi împlinească scopurile împărăţeşti printre oameni. Acest lucru este viu ilustrat de aşa-numiţii psalmi de „întronare” (Ps. 96:10-13; 98:8-9; etc.) [1].

Iudeii, dacă ar fi citit cu băgare de seamănă Scripturile Vechiul Testament, ar fi trebuit să-L aştepte la împlinirea vremurilor pe Însuşi Dumnezeu.

Ioan ne asigură că atunci când L-a văzut pe Isus, el văzut slava singurului născut din Tatăl (doxan hos monogenous para patros), adică Isus este singurul din aceeaşi categorie cu Tatăl (mod de exprimare impropriu, datorat limitării semantice pe care o suferă limbajul nostru post-adamic). Dacă vom lua în considerare textul din Exod 33:18-34:7, unde Dumnezeu împlineşte rugămintea lui Moise de a-Şi dezvălui slava, atunci am putea spune că slava lui Dumnezeu este acea epifanie (sau descoperire) a frumuseţii Sale (semnificaţia slavei din ebraică: kavod, adică lumină), care este însoţită de proclamarea Numelui Său. Contemporanii manifestării în trup a lui Dumnezeu I-au privit slava Lui arătată odată cu rostirea Numelui Său (orice minune a slavei Sale din Evanghelia după Ioan este urmată de o proclamare a Numelui Său, a unui Eu sunt…).

Cel ce este în sânul Tatălui a ales să-L facă de cunoscut, locuind (punându-şi cortul) printre noi plin de har şi de adevăr (Ioan 1:14). El a ales să se facă trup, să vină printre noi şi să intre apoi spre Tatăl (Ioan 7:28-33) prin cruce, pentru ca să ne dea posibilitatea de a merge şi noi pe calea care ne-a deschis-o (Ioan 14:1-7). El a venit ca să ne aducă dinspre “răsărit“, din păcat şi moarte spre Faţa Domnului, a Tatălui Ceresc, într-o nouă grădină, fără de păcat (Apoc. 21-22).

Interesant este faptul că şi Apocalipsa are o desfăşurare progresivă a lucrurilor care au să se întâmple în curând, lucruri legate de a doua venire a lui Iisus Hristos. Evanghelia după Ioan ne prezintă prima venire a lui Iisus, punerea Cortului lui Dumnezeu printre oameni. Apocalipsa ne încurajează să biruim pentru a fi Cortul lui Dumnezeu cu oamenii.

Atât în Evanghelia după Ioan cât şi în Apocalipsa, evenimentele se petrec în aria semnificaţiilor ce ţin de prezenţa lui Dumnezeu, de Cortul/Templul Lui. Mântuirea şi viaţa veşnică prezentate de Domnul Iisus în Evanghelia după Ioan ţin de revelarea lui Dumnezeu prin Fiul Său, întruparea funcţiilor Cortului Prezenţei lui Dumnezeu, realitate prefigurată în Vechiul Testament. Apocalipsa ne vorbeşte de o Zi a Domnului şi despre o judecată, aceasta fiind prezentată în strictă dependenţă de evenimentele care se petrec în Templul din ceruri.

Asemănările structurale dintre cele două cărţi sunt uşor de observat în teologia ioanină a progresului, a prezentării divinităţii lui Iisus Hristos şi a acelui ceas de mântuire mult aşteptat în Evanghelia după Ioan şi a prezentării Zilei Domnului în Apocalipsa. Observăm că aceste prezentări progresive sunt încadrate, în ambele cărţi, de un prolog care se ocupă de prezentarea foarte clară a divinităţii lui Iisus, ca Unul de o fiinţă cu Tatăl şi cu un epilog în care ni se afirmă credibilitatea celui care a scris aceste lucruri, de maximă importanţă pentru cei ce le citesc.

Avem făcută o chemare de a crede în Iisus ca fiind Hristos-ul, Fiul lui Dumnezeu, ca să avem viaţa veşnică (Evanghelia după Ioan) şi o chemare de a birui ca să domnim şi să ne bucurăm de binecuvântarea veşnică a Mielului care a biruit (Apocalipsa).

Revenind la Evanghelia după Ioan, în Ioan 13-16 Îl vedem pe Isus Hristos în camera de sus, retras cu ucenicii Săi, descoperindu-le planul de mântuire, încurajându-i şi promiţându-le pogorârea Duhului Sfânt. La un moment dat, El le spune acestora:

15. Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu ştie ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu  (Ioan 15:15, s. m.).

După înviere, Acelaşi Isus Hristos îi declară Mariei :

17. “Nu Mă ţinea”, i-a zis Iisus; „căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Ci, du-te la fraţii Mei, şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20:17, s. m.).

Cuvântul care era de la început cu Dumnezeu a ales să fie cu oamenii, să se întrupeze într-o secvenţă istorică (Ioan mărturiseşte că  “Cel ce vine după mine este înaintea mea pentru că era înainte de mine“- Ioan 1:15) pentru a ne redeschide perspectiva veşniciei lui Dumnezeu Tatăl. De aceea El şi-a pus cortul printre noi (Ioan 1:14a) şi a adus harul şi adevărul pe care Legea lui Moise doar le prefigura (Ioan 1:17). El a împlinit ca realitate umbra din Vechiul Testament.

În această perspectivă, a intrării în Cort, putem găsi justificarea pentru următoarea structură a  cărţii:

“În mijlocul vostru      Robi                    Prieteni                  Fraţi

  stă Unul…”              1:19-12:50              13:1-19:42             20:1-21:25

  Ioan 1:26

                               Curtea cortului              Locul Sfânt                Locul Prea Sfânt

Prima parte a Evangheliei îl înfăţişează pe Iisus în relaţia cu mulţimea, iar evenimentele par să reprezinte anumite semne. A doua secţiune se referă la „ceasul” ce urma să vină şi la relaţia lui Isus cu ucenicii Săi [2].

a) În capitolele 1:19-12:50 Iisus, ca unul care stă în mijlocul oamenilor (Ioan 1:26), arată celor din popor cum pot veni spre Dumnezeu, definindu-se în raport cu ceea ce ţinea de obiectele Cortului care se aflau în curte (uşă, miel, altar, trupul, sângele, apa) precum şi elementele din Locul Sfânt pe care preoţii le rosteau poporului conform binecuvântării din Numeri 6:22-27 (pâinea şi lumina). În această secţiune majoră a cărţii, toţi oamenii care se relaţionează cu Iisus se definesc ca robi (15:15a), ca cei ce nu–L  cunosc, dar vin la El pentru că au nevoie de ceea ce le-ar putea oferi El (Nicodim – cap. 3, femeia samariteană, samaritenii din cetatea ei şi slujbaşul împărătesc – cap. 4, slăbănogul de 38 de ani – cap. 5, mulţimea de la marea Galileii – cap. 6, cei de la praznicul Corturilor – cap. 7, cei de la sărbătoarea luminii şi femeia prinsă în preacurvie – cap. 8, orbul din naştere – cap. 9, cei de la praznicul înnoirii Templului – cap. 10, Lazăr, martorii învierii lui şi cei ce s-au suit la Ierusalim de praznicul Paştelor – cap. 11, gloata care Îl primeşte pe Iisus de Florii şi grecii care Îl caută în Ierusalim – cap. 12).

b) În capitolele 13:1-16:33, Iisus îi ia deoparte pe ucenicii Săi, ca fiind “preoţii“ care vor face de cunoscut lucrarea Lui după ce Iisus Se va duce la Tatăl, şi îi pune în cunoştinţă de cauză de plecarea Lui la Tatăl dar şi de venirea Mijlocitorului care îi va lumina şi veghea. Avem deja imaginea Locului Sfânt unde lumina sfeşnicului lui Dumnezeu (Duhul lui Dumnezeu) veghează asupra celor 12 pâini – simbol a poporului lui Dumnezeu. Iisus se relaţionează acum cu ucenicii ca şi cu nişte prieteni (15:15b).

c) Cap.17 aduce în scenă atmosfera rugăciunii Marelui Preot, a trecerii Sale pe la altarul tămâierii înainte de a aduce jertfa de Yom Kippur.

d) Cap. 18:1-21:25 relevă aducerea lui Iisus ca Miel de Paşte şi ca jertfă de Yom Kippur în Locul Prea Sfânt în faţa Domnului, precum şi ca Miel junghiat dar în slavă care împarte responsabilităţi celor care au crezut în El. De abia acum, după aducerea Sa ca jertfă, ne-a împăcat prin sângele Lui şi ne poate spune cu toată încredinţarea şi pe bună dreptate  fraţii Mei şi că avem acelaşi Tată (20:17).

În această direcţie putem înţelege faptul că locuirea printre noi, plin de har şi de adevăr a Cuvântului întrupat este însăşi manifestarea slavei Sale, a dezvăluirii puterii şi frumuseţii lui Isus Hristos prin minunile Sale (locuirea plină de har – charis) , însoţită de adevărul (locuirea plină de adevăr – aletheia) învăţăturilor Sale (Edwyn C. Hoskyns).

Tocmai de aceea naşterea din Dumnezeu este condiţionată de primirea acestei prezenţe lui Dumnezeu întrupat în Isus din Nazaret, crezând în Numele Său revelat prin locuirea lui Dumnezeu plin de har şi de adevăr printre oameni. Versetul 12 din Prolog are şi el rezonanţe în Vechiul Testament:

Cei ce cunosc Numele Tău, se încred în Tine, căci Tu nu părăseşti pe cei ce Te caută, Doamne! (Psalmul 9:10)

Unii se bizuiesc pe care lor, alţii pe caii lor; dar noi ne bizuim pe Numele Domnului, Dumnezeului nostru. (Psalmul 20:7)

Verbele cheie ale acestui verset exprimă cu precizie matematică de ce este nevoie pentru a trece dincolo de simpla acceptare mentală a divinităţii lui Isus, la o relaţie continuă cu El prin adopţia în familia lui Dumnezeu: a crede + a primi = a deveni [3].

Dacă Dumnezeu a promis în vechime o mântuire, ea trebuia numaidecât să fie împlinită.

Dar mai întâi este trimis martorul, glasul care să facă de cunoscut că Domnul vine în mijlocul oamenilor Săi (Is. 40:3-5, etc.). Rolul lui era să pregătească calea, adică inimile oamenilor pentru ca atunci când va veni Domnul, să fie un moment de sărbătoare şi nu unul de condamnare şi judecată. Ucenicii lui Ioan Botezătorul încă nu înţeleseseră că el doar a mărturisit despre lumină, nefiind el lumina ci mărturisind despre adevărata Lumină [1].

Această Lumină luminează viaţa fiecărui om, atât spre viaţă, în mântuire, într-un mod pozitiv, cât şi spre judecată şi moarte, într-un sens negativ (Ioan 3:19-21), venind în lume (contextul imediat precum şi cel mai larg, al Evangheliei ne permitem să interpretăm expresia erchomenon eis ton kosmon, venind în lume, ca referindu-se nu atât la naşterea oamenilor, modalitatea prin care ei vin în lume, cât mai ales la venirea sau întruparea Logos-ului, a Fiului lui Dumnezeu, ex.: Ioan 12:46).

(…) Teologul, atribuind Unuia-Născutului calitatea dumnezeiască, afirmă că El e în lume şi în toate pururi ca Viaţa după fire, ca Lumina după fiinţă, umplând creaţia ca Dumnezeu, Care nu e circumscris în locuri, nu e măsurabil prin distanţe, nu e supus cantităţii, nu e cuprins în general de ceva, nu trebuie să se mute din loc în loc, ci e prezent în toate şi nu lipseşte din nimic. Dar a afirmat că a venit în lume, deşi era prezent în ea, prin modul întrupării, „Căci s-a arătat pe pământ şi cu oamenii a petrecut” (Baruh 3, 38), se înţelege cu trupul, făcând prin aceasta mai arătată şi mai îngroşată prezenţa Lui în lume; şi Cel odinioară cuprins cu înţelegerea se face văzut şi cu ochii trupului. În felul acesta, făcându-Şi prezenţa mai îngroşată, ne-a dăruit cunoaşterea simţită a lui Dumnezeu, făcându-Se cunoscut prin minuni şi prin lucrarea unor fapte mari [2].

Cuvântul lui Dumnezeu a venit la ai Săi (ta idia, proprietatea sa), unii exegeţi considerând că această expresie se referă la omenire în totalitatea sa [3]. Chiar dintre ai Săi (omenirea, reprezentată mai întâi de poporul Israel, cei care trebuiau să fie ai lui Dumnezeu, vezi Ex. 19:5, etc.) nu l-au primit, adică nu au crezut în El, în Numele Lui. Însă tuturor celor care au primit Cuvântul lui Dumnezeu, El le-a dat dreptul să devină copii ai lui Dumnezeu.

Cei care au primit, au acceptat Cuvântul lui Dumnezeu, au fost adoptaţi de către Dumnezeu, primind dreptul, permisiunea de a avea o nouă identitate, cea de copii ai lui Dumnezeu (tekna teou), identitate care nu poate fi obţinută din sânge, adică din dorinţa vreunui om (aşa cum prozeliţii puteau deveni parte a poporului lui Dumnezeu printr-o dorinţă clar exprimată prin ritualul botezului şi al circumciziei) nici din carne (iudeul care devenea parte a poporului lui Dumnezeu prin simpla naştere din părinţi iudei) [4].

Căci primesc puterea de-a fi ridicaţi între fiii lui Dumnezeu deoarece au primit prin credinţă pe Fiul. Fiul le dă puterea pe care o are El după fire, în mod propriu şi stăpânitor, numai El, chemându-i la comuniune, ca un chip al iubirii de oameni existente în El, împlinind aceasta ca pe o faptă a iubirii faţă de lume. Căci noi, cei ce purtam chipul cel pământesc, nu puteam scăpa altfel de moarte, dacă nu se întipărea în noi frumuseţea chipului ceresc prin chemarea la calitate de fii. Căci, făcându-ne părtaşi ai lui prin Duhul, am fost pecetluiţi spre asemănarea cu El, ca arhetip al chipului, după care am şi fost făcuţi, cum zice dumnezeiasca Scriptură. Căci numai aşa, redobândind frumuseţea de la început a firii şi fiind aduşi la chipul firii dumnezeieşti, vom fi mai buni decât relele ce ne-au  venit din neascultare [5].

Ar trebui să facem însă precizarea că cuvântul huios, fiu, în relaţie cu Dumnezeu este în exclusivitate rezervat lui Isus, Fiul lui Dumnezeu. Termenul ioanin pentru creştini este tekna, copii (1 Ioan 2:1; 3:1, copilaşii mei şi copii ai lui Dumnezeu) [6].

Ioan 1:14 marchează tranziţia la manifestarea istorică a Logos-ului Întrupat, la împlinirea profeţiei din Is. 40; Mal. 3-4; etc., a împlinirii propovăduirii “glasului” care pregătea calea pentru ca Însuşi Dumnezeu să vină la poporul Său spre a-l mântui din robia nu a Babilonului, ci a întunericului păcatului şi a morţii.

Şi Cuvântul a devenit (egeneto) trup este explicat şi în 1 Timotei 3:16 (hos ephanerothe en sarki), adică s-a manifestat în trup. Dumnezeu devine trup în sensul asemănării naturii umane, al dobândirii umanităţii locuite de plinătatea Dumnezeirii (Col. 1:19).

Cuvântul a locuit printre noi! Verbul „a locui” înseamnă, în limba greacă, „a trăi în cort” (skenoo). Acesta poate fi un ecou al cuvintelor din ebraică shakan care înseamnă “a locui” şi a substantivului derivat shekinah care înseamnă “prezenţă”.

Dumnezeu alege să-şi pună cortul între noi oamenii (Ioan 1:14 – „a locuit” sau „a pus cortul”) ca  să ne  ofere posibilitatea ca la finalul istoriei să putem locui împreună cu El pe vecie în cortul Său (Apoc. 21:3).

În Iosua, la capitolul 3, avem trecerea Iordanului, a intrării în ţara promisă, intrare facilitată doar de un singur lucru – de chivotul Domnului: 

[…] El vă va arăta drumul pe care trebuie să-l urmaţi, căci n-aţi mai trecut pe drumul acesta” (Iosua 3:4);

Preoţii care duceau chivotul legământului Domnului s-au oprit pe uscat în mijlocul Iordanului, în timp ce tot Israelul trecea pe uscat, până a isprăvit tot poporul de trecut Iordanul (Iosua 3:17).

Cel mai sacru obiect al lui Israel, ascuns de priviri în Sfânta Sfintelor şi acoperit cu slava Domnului, chivotul, era scaunul de domnie al lui Dumnezeu. El reprezenta dreptatea şi sfinţenia (acolo erau depozitate tablele Legii) şi mila Domnului (acolo se stropea sângele răscumpărării de Yom Kippur). Semnul prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul poporului ajunge în mâlul Iordanului pentru ca Israel să poată intra în moştenirea promisă de Dumnezeu.

Iosua 3 cuprinde un limbaj vechi-testamentar a înfăşurării în ţărână a slavei Domnului, a întrupării. Ca să putem fi copii ai lui Dumnezeu, născuţi din Dumnezeu (Ioan 1:12-13), Ioan continuă cu versetul 14, cu venirea – naşterea lui Dumnezeu ca om:

 Şi Cuvântul S-a făcut trup  şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” (Ioan 1:14).

Întruparea este explicată, din aceeaşi perspectivă, şi în Evrei 2:5-18.

Chris Shreve, The Word Was Made Flesh, oil on wood

Dacă vom observa modul în care este scris prologul cărţii Apocalipsa, vom vedea că atât creaţia, cât şi revelaţia şi răscumpărarea sunt prin Cuvânt, prin Fiul, a doua Persoană a Trinităţii (Apoc. 1:1-7).

În Prologul din Ioan Cuvântul este o acţiune divină, de creare a lumii, de descoperire a lui Dumnezeu şi de răscumpărare. Dumnezeu Îşi declară scopul când acţionează (Gen. 1:3-29) iar conversaţia din cadrul dumnezeirii din Geneza 1:26, la crearea omului, este relatată în formă propoziţională. Yahweh vorbeşte direct şi pe cale verbală, spre deosebire de zeităţile păgâne (1 Împ. 18:27-29; Is. 41:22-23; Ier. 10:5; Hab. 2:18).

Oare în ce Dumnezeu mă încred: mut, neputincios şi ajutat de o pleiadă de mijlocitori?

Urmărindu-se înţelesul revelaţiei, ca prezenţă a Divinităţii în lume sau descoperire de sine a divinului, se va spune că logos-ul nu este regăsit decât în măsura în care el însuşi se face prezent. El nu este descoperit ci se descoperă pe sine, nu este mijlocit ci se mijloceşte pe sine, nu este interpretat ci se face singur prezent şi  înţeles [1].

De reţinut este faptul că toate religiile afirmă inaccesibilitatea lui Dumnezeu şi necesitatea mijlocitorilor, spre deosebire de Dumnezeul revelat în Biblie care comunică şi se revelează direct omului.

Cum se distinge vocea, glasul lui Dumnezeu, de cuvântul lui Dumnezeu? Forma de expresie nu este despărţită de ideea sau învăţătura care este articulată verbal, ex. Ioan 3:34; 5:38, 39; 8:43; 17:8! De aceea, cine nu primeşte cuvintele lui Dumnezeu şi mesagerii Lui, nu-L primeşte pe Dumnezeu şi este judecat! Dar cine le primeşte şi crede în ele, crede în Dumnezeu şi are viaţa veşnică!

„Cuvântul” în Vechiul Testament avea aria semantică circumscrisă doar de revelaţia profetică şi de revelaţia din scrierile sapienţiale. Dabar (tradus în Septuaginta prin logos sau rhema) însemna şi adevăr (Ps. 119:160); el era pus de Dumnezeu în gura unor purtători de cuvânt aleşi (Num. 24:16; 2 Sam. 23:2) şi era expresia revelaţiei (Amos 3:7). Ieremia „întrupează” Cuvântul lui Dumnezeu în cuvintele adresate de el (Ier. 1:9, 11, 12; vezi de asemenea şi Isaia 6:6-9):

Vechiul Testament descrie Cuvântul lui Dumnezeu ca pe un cuvânt inteligibil transmis audibil purtătorilor de cuvânt aleşi, ca pe un mijloc de binecuvântare, vizibil în măsura în care mesajul divin este descris şi ca anticipând, la împlinirea vremii hotărâte de Dumnezeu, Cuvântul întrupat sau Logosul manifestat în mod vizibil [2].

„La început era Cuvântul”

este pe deplin adecvată Fiinţei eterne şi nu conţine nici o aluzie la «venirea în fiinţă», ci este înţeleasă ca existenţă eternă a Cuvântului: «Cuvântul a fost în mod continuu» [3].

Grecii puneau în opoziţie cuvântul cu fapta, vorbirea cu acţiunea. Dar concepţia iudeo-creştină învinge opoziţia filosofică dintre logos şi ergon prin legarea cuvântului de faptă, de eveniment: dabar însemna atât „cuvânt” cât şi „lucru”, spre deosebire de logos care însemna „cuvânt” dar şi „raţiune” [4].

Dumnezeu vorbeşte şi împlineşte (Isaia 55:11), idee bine ilustrată de paralelismul ebraic din Ps. 33:6.

Când Dumnezeu vorbeşte, El acţionează! Dar Dumnezeu nu vorbeşte simple cuvinte, ci rosteşte viaţă şi judecată!

În Evanghelia după Ioan, Isus Hristos îşi aseamănă lucrarea dătătoare de viaţă a Duhului cu cuvintele Lui, care au şi ele „Duhul care dă viaţă…, cuvintele pe care le spun Eu sunt duh şi viaţă.” (Ioan 6:63). Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu a căpătat viaţă omenească prin zămislirea în pântecele fecioarei Maria prin Duhul Sfânt al lui Dumnezeu.

Viaţa şi lumina sunt strict legate, în Prolog, de Cuvântul lui Dumnezeu. De asemenea, cum s-a întâmplat la începutul primei creaţii şi a primului om din acea creaţie (Gen. 1:3, 2:7), la fel şi viaţa de la Duhul, lumina vestitoare şi Cuvântul lui Dumnezeu sunt legate în evenimentul naşterii lui Isus, a unui “început” a noii creaţii a lui Dumnezeu, o creaţie fără păcat, a noului Adam. Pentru că Cuvântul este Mediatorul în creaţie, prin care ea a intrat în existenţă, tot El este Cel de a cărui acţiune depinde continuitatea existenţei creaţiei şi a mântuirii ei. Cuvântul este zoe (viaţă) şi fos (lumină), elemente pe care le găsim atât în prima creaţie, ceea ce ne trimite la actul originator descris şi în Genesa, dar şi în noua creaţie, aspect pe care Ioan îl va detalia pe parcursul Evangheliei sale (lumina: Ioan 3:19-21; 8:12; 9:5; 12:35-36, 46; viaţa: 3:16, 36; 4:14, 36; 5:24; 6:27, 33, 35, 40, 54, 63, 68; 8:12; 10:10-28; 11:25; 12:25, 50; 14:6; 15:13; 17:2-3; 20:21), precum şi în prima sa epistolă (lumina: 1 Ioan 1:5, 7; 2:8-11; viaţa: 1 Ioan 1:2; 2:25; 3:16; 5:11-13, 20).

Cuvântul este lumina revelaţiei lui Dumnezeu, singura sursă de viaţă pentru creaţie (Ps. 36:9; 119: 130).  Viaţa este legată atât de actul creaţiei, cât şi de lumina care vine de la acelaşi originator al creaţiei. Chiar unele expresii rabinice cu privire la Tora, Cuvântul revelat al lui Dumnezeu, fac apel la acelaşi vocabular: cum este uleiul pentru lumină, aşa sunt cuvintele Torei lumină pentru lume! [5] Să ne aducem aminte şi de Psalmul 119:105: Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea.

Strict legat de semnificaţia luminii, a conştientizării de realitatea lui Dumnezeu, Cuvântul lui Isus este atât de autoritar, ca şi Cuvânt al lui Dumnezeu, încât până şi cei morţi îi aud chemarea şi îi dau socoteală (Ioan 5:25, 28-29). Isus nu a rostit un rabinic „Aşa vorbeşte Moise” sau un profetic „Aşa vorbeşte Domnul”, ci o specificare la persoana întâi: „Eu vă spun”, rezervată doar demnităţii lui Dumnezeu (Carl. F. H. Henry). Rostul unor astfel de ziceri (în traducerea românească – “Adevărat, adevărat…”) este acela de a arăta că adevărul lor este garantat fiindcă Isus Însuşi, prin “amin”- ul Lui, le recunoaşte a fi propriile Lui cuvinte, făcându-le astfel viabile şi demne de crezut.

Cuvântul lui Isus este autoritar în darea vieţii (Ioan 5:25 într-un anumit “ceas” care deja  venise – „ceasul mântuirii”) cât şi în judecata veşnică (Ioan 5:28-29 în „ceasul” care va veni). Isus se desemnează pe Sine drept Fiul lui Dumnezeu, sfinţit şi trimis în lume ca şi Cuvânt al lui Dumnezeu întrupat (Ioan 10:35-37), pentru a aduce viaţă (Ioan 10:10, 28) fiindcă El este dătătorul vieţii, prin care s-au făcut toate.

Dar pentru aceasta este absolut necesar ca evanghelistul să ne spună că această lumină, în care era viaţa oamenilor, luminează în întuneric. Acest prezent, fainei (luminează) este o referinţă clară la lumina Cuvântului creator al lui Dumnezeu în întunericul de la începutul creaţiei (Gen. 1:2-5), dar care a strălucit prin întreaga istorie a întunericului umanităţii căzute, a strălucit în Întruparea Cuvântului, în învierea Sa din morţi şi în prezent prin Duhul Sfânt, noul Mijlocitor pe care l-a trimis. Această aranjare a textului din versetul 5 trimite foarte clar la revelarea supremă a lui Dumnezeu prin venirea Sa în mijlocul creaţiei:

Căci la Tine este izvorul vieţii; prin lumina Ta vedem lumina (Ps. 36:9)

Atunci Solomon a zis:

– „Domnul a zis că vrea să locuiască în întuneric! (1 Împ. 8:12)

Dacă vom citi cu atenţie detaliile legate de planul Templului lui Solomon, când se construieşte Sfânta Sfintelor, Locul prea sfânt în care era invitat să se coboare slava lui Dumnezeu, acest locaş nu avea nici o fereastră, nici o altă sursă de lumină (1 Împăraţi 6:19-31). Conştient că Locul prea Sfânt va fi un loc special al prezenţei lui Dumnezeu, care avea să se coboare într-o încăpere fără nici o sursă de lumină, Solomon imploră prezenţa  Domnului care doreşte să locuiască în întuneric! Dar întunericul din odaia Locului Prea Sfânt simboliza mai mult decât un întuneric care se alungă prin aprinderea unei simple lumini. El simboliza ignoranţa umană, păcatul şi fructul otrăvit al acestora, moartea.

În v. 5 Ioan ne spune că întunericul nu a suprimat (sau cucerit) lumina (katelaben, a strânge sau a suprima, a cuceri). Acest verset din Prologul lui Ioan este strict legat de venirea lui Dumnezeu în Persoană de a locui în întuneric, de a veni pe pământ în mijlocul oamenilor (Is. 9:1-2; 49:6, etc., profeţiile lui Isaia sunt făcute la câteva sute de ani după evenimentul implorării venirii lui Dumnezeu în întuneric de către Solomon, la inaugurarea Templului de la Ierusalim).

Mântuirea vine prin lumină, cu judecată şi dreptate, biruind ignoranţa, păcatul şi moartea! Să privim imprecaţiile psalmistului ca dorinţe fierbinţi de a fi mântuit şi de a fi luminat cu Lumina Feţei Domnului Dumnezeului său:

– Eu am căutat pe Domnul, şi mi-a răspuns: m-a izbăvit din toate temerile mele. Când îţi întorci privirile spre El, te luminezi de bucurie, şi nu ţi se umple faţa de ruşine (Ps. 34:5)

– Tu eşti Dumnezeul, care mă ocroteşte: pentru ce mă lepezi? Pentru ce trebuie să umblu plin de întristare, sub apăsarea vrăjmaşului? Trimite lumina şi credincioşia Ta, ca să mă călăuzească, şi să mă ducă la muntele Tău cel sfânt şi la locaşurile Tale! (Ps. 43:2-3).

– Lumina este semănată pentru cel neprihănit, şi bucuria pentru cei cu inima curată. (Ps. 97:11)

– Binecuvântarea aaronică rostită  de preoţi peste poporul lui Dumnezeu (Num. 6:23-27) avea să se împlinească prin coborârea Luminii, a Celui Necreat care este Creatorul Fiul lui Dumnezeu, aducând mântuirea promisă:  Mulţi zic: „Cine ne va arăta fericirea?” Eu însă zic: „Fă să răsară peste noi lumina Feţei Tale, Doamne!” (Ps. 4:6)

– Căci nu prin sabia lor au pus mâna pe ţară, nu braţul lor i-a mântuit, ci dreapta Ta, braţul Tău, lumina Feţei Tale, pentru că îi iubeai. (Ps. 44:3)

– Ferice de poporul, care cunoaşte sunetul trâmbiţei, care umblă în lumina Feţei Tale, Doamne! (Ps. 89:15).

– Celui fără prihană îi răsare o lumină în întuneric, El este milostiv, îndurător şi drept. (Ps. 112:4).

– „Veniţi, casă a lui Iacov, să umblăm în lumina Domnului!” (Is. 2:5)

– „Scoală-te, luminează-te! Căci lumina ta vine, şi slava Domnului răsare peste tine. Căci iată, întunericul acoperă pământul, şi negură mare popoarele; dar peste tine răsare Domnul, şi slava Lui se arată peste tine. (Is. 60:1-2)

Toate aceste referinţe vechi-testamentare ale luminii care aduce mântuire şi viaţă sunt împlinite în Cel pe care Ioan L-a prezentat ca venind de la Dumnezeu, fiind Însuşi Dumnezeu.

Interesant este faptul că în întreaga Evanghelie după Ioan, Isus, ca şi Cuvânt al lui Dumnezeu, nu se mai defineşte ca şi Cuvânt, ci ca Fiu al lui Dumnezeu, adică se defineşte în perimetrul funcţiei Sale de mântuire a creaţiei Sale. De altfel Prologul demonstrează faptul că Cuvântul lui Dumnezeu (v. 1) este trimis în lume ca Fiu al lui Dumnezeu (v. 18), operând de acum încolo pe întregul Evangheliei cu conceptul „Fiul lui Dumnezeu”.

Pe lângă funcţia de a da viaţă a Cuvântului, acesta are şi rolul de judecător: Cuvântul lui Dumnezeu este prezentat ca Judecător în Apoc. 19:13, fiind Unul şi Acelaşi cu Fiul lui Dumnezeu, Cel căruia „îi este dată judecata omenirii” (Ioan 5:22). Prologul face tranziţia de la Logos-ul, Creatorul,  la Fiul cel promis, Hristos Mântuitorul!