“La început era Cuvântul” (8. … şi ai Săi nu L-au primit)

Ioan scrie Evanghelia şi epistolele sale tocmai ca să întâmpine filosofia gnostică care a exclus încarnarea reală a lui Dumnezeu în trup. Prin întrupare, în Isus Hristos a avut loc o permanentă unire a celor două naturi: 1 Ioan 4:2; 2 Ioan 7. Respingerea lui Isus ca singurul Fiu al lui Dumnezeu este o necinstire a lui Dumnezeu (1 Ioan 2:23). De aceea Fiul vine ca să îl facă de cunoscut pe Tatăl, ca fiind singurul care L-a văzut pe Dumnezeu Tatăl (Col. 1:15;  Ioan 5:37; 6:46). Pentru că nimeni nu a văzut vreodată pe Dumnezeu (Ioan 1:18) datorită păcatului care ne alungă de la Faţa Lui, viziunea directă a lui Dumnezeu este afirmată doar în cazul lui Isus Hristos (Ioan 1:18; 6:46), iar prin El ne este făgăduită şi împlinită dorinţa de a-L vedea pe Dumnezeu (Ioan 14:9; Apoc. 22:4).

Însă respingerea lui Isus ca Fiul lui Dumnezeu, ca Însuşi Dumnezeu care ne-a creat şi care ne poate mântui din blestemul păcatului ne duce din nou, paradoxal, la textul primelor capitole din cartea Genesa. Paralelismul dintre relatarea începutului din cartea Genesa şi din prologul Evangheliei după Ioan are ca element comun nu doar tema creaţiei, ci şi cea a raportului dintre uman şi divin, între Dumnezeul Creator şi oamenii, creatura mâinilor Sale:

Ne credem cei dintâi care “demistifică” mitul lui Adam şi al Evei şi ne clamăm mândria pretutindeni. Dar nu vedem ceea ce caracterizează în mod esenţial acest mit, şi anume că aşează relaţia dintre divinitate şi umanitate în termeni de expulzare. Exact ca şi prologul lui Ioan. Unica diferenţă, pe care n-o vede nimeni, însă care e esenţială, niciodată n-o vom repeta îndeajuns, este aceea că în mitul lui Adam şi al Evei cea care manipulează şi expulzează umanitatea este încă divinitatea, pentru a asigura întemeierea culturii, pe când în prologul lui Ioan umanitatea este cea care expulzează divinitatea[1].

Marc Chagall, White Crucifixion