“La început era Cuvântul” (7. Cuvântul a locuit printre noi)

Ce se întâmplă însă cu aparenta contradicţie dintre taina întrupării lui Dumnezeu în forma naturii umane şi pasajele vechi-testamentare care reclamă tocmai o distanţă insurmontabilă între Dumnezeu şi om? Eu  sunt Dumnezeu, nu om (Osea1 1:9);

…căci Eu sunt Dumnezeu, nu om (Ezechiel  28:2).

Apostolul Pavel ne spune că în Isus Hristos locuieşte trupeşte toată plinătatea dumnezeirii (Col. 1:19). Este aceasta cu totul de neacceptat pentru iudeul care avea deja scrierile Vechiului Testament în mâini şi prin lentilele cărora trebuia să identifice pe Hristosul lui Dumnezeu? Chiar dacă locuirea lui Dumnezeu în trup omenesc este şi rămâne o taină pe care nu o putem înţelege pe deplin, Dumnezeu a lăsat în Vechiul Testament nişte indicii ca Israel să-L poată recunoaşte atunci El avea să vină să-şi cerceteze poporul.

1. Mesia şi legământul davidic

Vechiul Testament foloseşte termenul „Dumnezeu” („Elohim”) şi în legătură cu oamenii, cu domnitorii şi cu judecătorii. Ps. 45 este un psalm mesianic, iar în v.6 ni-l prezintă pe domnitorul lui Israel: „scaunul tău de domnie, Dumnezeule, este veşnic“ (vezi şi Evrei 1:8). Regele din descendenţă davidică întruchipează regele etern divin: 2 Sam. 7:16; Ps. 89:3, 4,29; Is. 9:6 – „Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor“, „Dumnezeu  tare“ fiind folosit şi în Deut.10:17; Neemia 9:32, Ps. 24:8, Ier. 32:18. Toate acestea sunt rezervate fiului lui David, din descendenţă trupească a liniei regale davidice, fiu care va fi numit de Dumnezeu Fiul Său, iar acesta Îl va numi pe Dumnezeu drept Tată. Uitaţi-vă la întreaga Evanghelie după Ioan şi urmăriţi cum se împlineşte acest legământ davidic!

2. Mesia şi rolul de judecător

Dar pe lângă legământul davidic, Dumnezeu putea veni sub forma unui om şi pentru că El trebuia să vină sub forma unui Judecător. Ori în textele din Exod 21:6; 22:9; theoi se referă la clasa judecătorilor deoarece ei pronunţau judecata asupra problemelor umane în Numele lui Dumnezeu. De aceea judecătorii erau numiţi onorific „dumnezei” (Ps. 82:1,6). În Ioan 10:30 Isus face referire la Ps. 82 pentru că Vechiul Testament îi numea „dumnezei” pe domnitorii şi pe magistraţii care conduceau sau judecau în numele lui Dumnezeu. Dar aceste atribuiri ale titlului divin domnitorilor şi judecătorilor se făceau doar în sens reprezentativ. Doar Dumnezeu îşi aplică titlu divin, de Împărat şi de Judecător în sens exclusiv. Pasajele din Isaia 40-66 dovedesc foarte clar că Israel trebuia să-L aştepte pe Însuşi Dumnezeu care să vină în mijlocul lor.

Conceptul dinamic de Dumnezeu ca Împărat este strâns legat de conceptul de Dumnezeu care-Şi vizitează poporul ca să-Şi împlinească scopurile împărăţeşti printre oameni. Acest lucru este viu ilustrat de aşa-numiţii psalmi de „întronare” (Ps. 96:10-13; 98:8-9; etc.) [1].

Iudeii, dacă ar fi citit cu băgare de seamănă Scripturile Vechiul Testament, ar fi trebuit să-L aştepte la împlinirea vremurilor pe Însuşi Dumnezeu.

Ioan ne asigură că atunci când L-a văzut pe Isus, el văzut slava singurului născut din Tatăl (doxan hos monogenous para patros), adică Isus este singurul din aceeaşi categorie cu Tatăl (mod de exprimare impropriu, datorat limitării semantice pe care o suferă limbajul nostru post-adamic). Dacă vom lua în considerare textul din Exod 33:18-34:7, unde Dumnezeu împlineşte rugămintea lui Moise de a-Şi dezvălui slava, atunci am putea spune că slava lui Dumnezeu este acea epifanie (sau descoperire) a frumuseţii Sale (semnificaţia slavei din ebraică: kavod, adică lumină), care este însoţită de proclamarea Numelui Său. Contemporanii manifestării în trup a lui Dumnezeu I-au privit slava Lui arătată odată cu rostirea Numelui Său (orice minune a slavei Sale din Evanghelia după Ioan este urmată de o proclamare a Numelui Său, a unui Eu sunt…).

Cel ce este în sânul Tatălui a ales să-L facă de cunoscut, locuind (punându-şi cortul) printre noi plin de har şi de adevăr (Ioan 1:14). El a ales să se facă trup, să vină printre noi şi să intre apoi spre Tatăl (Ioan 7:28-33) prin cruce, pentru ca să ne dea posibilitatea de a merge şi noi pe calea care ne-a deschis-o (Ioan 14:1-7). El a venit ca să ne aducă dinspre “răsărit“, din păcat şi moarte spre Faţa Domnului, a Tatălui Ceresc, într-o nouă grădină, fără de păcat (Apoc. 21-22).

Interesant este faptul că şi Apocalipsa are o desfăşurare progresivă a lucrurilor care au să se întâmple în curând, lucruri legate de a doua venire a lui Iisus Hristos. Evanghelia după Ioan ne prezintă prima venire a lui Iisus, punerea Cortului lui Dumnezeu printre oameni. Apocalipsa ne încurajează să biruim pentru a fi Cortul lui Dumnezeu cu oamenii.

Atât în Evanghelia după Ioan cât şi în Apocalipsa, evenimentele se petrec în aria semnificaţiilor ce ţin de prezenţa lui Dumnezeu, de Cortul/Templul Lui. Mântuirea şi viaţa veşnică prezentate de Domnul Iisus în Evanghelia după Ioan ţin de revelarea lui Dumnezeu prin Fiul Său, întruparea funcţiilor Cortului Prezenţei lui Dumnezeu, realitate prefigurată în Vechiul Testament. Apocalipsa ne vorbeşte de o Zi a Domnului şi despre o judecată, aceasta fiind prezentată în strictă dependenţă de evenimentele care se petrec în Templul din ceruri.

Asemănările structurale dintre cele două cărţi sunt uşor de observat în teologia ioanină a progresului, a prezentării divinităţii lui Iisus Hristos şi a acelui ceas de mântuire mult aşteptat în Evanghelia după Ioan şi a prezentării Zilei Domnului în Apocalipsa. Observăm că aceste prezentări progresive sunt încadrate, în ambele cărţi, de un prolog care se ocupă de prezentarea foarte clară a divinităţii lui Iisus, ca Unul de o fiinţă cu Tatăl şi cu un epilog în care ni se afirmă credibilitatea celui care a scris aceste lucruri, de maximă importanţă pentru cei ce le citesc.

Avem făcută o chemare de a crede în Iisus ca fiind Hristos-ul, Fiul lui Dumnezeu, ca să avem viaţa veşnică (Evanghelia după Ioan) şi o chemare de a birui ca să domnim şi să ne bucurăm de binecuvântarea veşnică a Mielului care a biruit (Apocalipsa).

Revenind la Evanghelia după Ioan, în Ioan 13-16 Îl vedem pe Isus Hristos în camera de sus, retras cu ucenicii Săi, descoperindu-le planul de mântuire, încurajându-i şi promiţându-le pogorârea Duhului Sfânt. La un moment dat, El le spune acestora:

15. Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu ştie ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu  (Ioan 15:15, s. m.).

După înviere, Acelaşi Isus Hristos îi declară Mariei :

17. “Nu Mă ţinea”, i-a zis Iisus; „căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Ci, du-te la fraţii Mei, şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20:17, s. m.).

Cuvântul care era de la început cu Dumnezeu a ales să fie cu oamenii, să se întrupeze într-o secvenţă istorică (Ioan mărturiseşte că  “Cel ce vine după mine este înaintea mea pentru că era înainte de mine“- Ioan 1:15) pentru a ne redeschide perspectiva veşniciei lui Dumnezeu Tatăl. De aceea El şi-a pus cortul printre noi (Ioan 1:14a) şi a adus harul şi adevărul pe care Legea lui Moise doar le prefigura (Ioan 1:17). El a împlinit ca realitate umbra din Vechiul Testament.

În această perspectivă, a intrării în Cort, putem găsi justificarea pentru următoarea structură a  cărţii:

“În mijlocul vostru      Robi                    Prieteni                  Fraţi

  stă Unul…”              1:19-12:50              13:1-19:42             20:1-21:25

  Ioan 1:26

                               Curtea cortului              Locul Sfânt                Locul Prea Sfânt

Prima parte a Evangheliei îl înfăţişează pe Iisus în relaţia cu mulţimea, iar evenimentele par să reprezinte anumite semne. A doua secţiune se referă la „ceasul” ce urma să vină şi la relaţia lui Isus cu ucenicii Săi [2].

a) În capitolele 1:19-12:50 Iisus, ca unul care stă în mijlocul oamenilor (Ioan 1:26), arată celor din popor cum pot veni spre Dumnezeu, definindu-se în raport cu ceea ce ţinea de obiectele Cortului care se aflau în curte (uşă, miel, altar, trupul, sângele, apa) precum şi elementele din Locul Sfânt pe care preoţii le rosteau poporului conform binecuvântării din Numeri 6:22-27 (pâinea şi lumina). În această secţiune majoră a cărţii, toţi oamenii care se relaţionează cu Iisus se definesc ca robi (15:15a), ca cei ce nu–L  cunosc, dar vin la El pentru că au nevoie de ceea ce le-ar putea oferi El (Nicodim – cap. 3, femeia samariteană, samaritenii din cetatea ei şi slujbaşul împărătesc – cap. 4, slăbănogul de 38 de ani – cap. 5, mulţimea de la marea Galileii – cap. 6, cei de la praznicul Corturilor – cap. 7, cei de la sărbătoarea luminii şi femeia prinsă în preacurvie – cap. 8, orbul din naştere – cap. 9, cei de la praznicul înnoirii Templului – cap. 10, Lazăr, martorii învierii lui şi cei ce s-au suit la Ierusalim de praznicul Paştelor – cap. 11, gloata care Îl primeşte pe Iisus de Florii şi grecii care Îl caută în Ierusalim – cap. 12).

b) În capitolele 13:1-16:33, Iisus îi ia deoparte pe ucenicii Săi, ca fiind “preoţii“ care vor face de cunoscut lucrarea Lui după ce Iisus Se va duce la Tatăl, şi îi pune în cunoştinţă de cauză de plecarea Lui la Tatăl dar şi de venirea Mijlocitorului care îi va lumina şi veghea. Avem deja imaginea Locului Sfânt unde lumina sfeşnicului lui Dumnezeu (Duhul lui Dumnezeu) veghează asupra celor 12 pâini – simbol a poporului lui Dumnezeu. Iisus se relaţionează acum cu ucenicii ca şi cu nişte prieteni (15:15b).

c) Cap.17 aduce în scenă atmosfera rugăciunii Marelui Preot, a trecerii Sale pe la altarul tămâierii înainte de a aduce jertfa de Yom Kippur.

d) Cap. 18:1-21:25 relevă aducerea lui Iisus ca Miel de Paşte şi ca jertfă de Yom Kippur în Locul Prea Sfânt în faţa Domnului, precum şi ca Miel junghiat dar în slavă care împarte responsabilităţi celor care au crezut în El. De abia acum, după aducerea Sa ca jertfă, ne-a împăcat prin sângele Lui şi ne poate spune cu toată încredinţarea şi pe bună dreptate  fraţii Mei şi că avem acelaşi Tată (20:17).

În această direcţie putem înţelege faptul că locuirea printre noi, plin de har şi de adevăr a Cuvântului întrupat este însăşi manifestarea slavei Sale, a dezvăluirii puterii şi frumuseţii lui Isus Hristos prin minunile Sale (locuirea plină de har – charis) , însoţită de adevărul (locuirea plină de adevăr – aletheia) învăţăturilor Sale (Edwyn C. Hoskyns).

Tocmai de aceea naşterea din Dumnezeu este condiţionată de primirea acestei prezenţe lui Dumnezeu întrupat în Isus din Nazaret, crezând în Numele Său revelat prin locuirea lui Dumnezeu plin de har şi de adevăr printre oameni. Versetul 12 din Prolog are şi el rezonanţe în Vechiul Testament:

Cei ce cunosc Numele Tău, se încred în Tine, căci Tu nu părăseşti pe cei ce Te caută, Doamne! (Psalmul 9:10)

Unii se bizuiesc pe care lor, alţii pe caii lor; dar noi ne bizuim pe Numele Domnului, Dumnezeului nostru. (Psalmul 20:7)

Verbele cheie ale acestui verset exprimă cu precizie matematică de ce este nevoie pentru a trece dincolo de simpla acceptare mentală a divinităţii lui Isus, la o relaţie continuă cu El prin adopţia în familia lui Dumnezeu: a crede + a primi = a deveni [3].