Iată un alt exemplu al almagalmării atributelor contradictorii din vremurile noastre:
Într-o societate ce își clamează evoluția și supremația față de orice o precedă istoric, una care se bazează pe dialog, raționalitate și disponibilitate critică, am cam ajuns să ne educăm copiii cu crezul învechit al lui Mussolini:
I am not to be contradicted, because it raises doubts in my mind, and diverts me from what I know to be the right path, whereas my animal instincts are always right. (Denis Mack Smith, Mussolini, Vintage Books, 1983, p. 188, sublinierea îmi aparține)
Este uimitor cum firele artistice și finuțe, lectori devotați, devoratori de anti-academisme și radicalisme filosofice, sociale, estetice, se întâlnesc cu marea masă grosieră și semi-analfabetă a celor ce fredonează ”Mușchii mei minte nu are” pe teritoriul prescripției ”omului nou”, învechit cu filosofii prăfuite!
Nimic nu mai e ceea ce părea a fi! Împrumutul de atribute și substanțe pare a topi orice referință ”tare”, care dă sens limbajului. Iată un exemplu cules din fagurele de miere otrăvită al discursurilor despre suferința umană.
Un intelectual de rasă își justifică ”de-convertirea” de la creștinism prin apelul la cantitatea apăsătoare de suferință din lume, afirmând placid însă că:
I have such a fantastic life that I feel an overwhelming sense of gratitude for it. I am fortunate beyond words. (…) But I don’t have anyone to express my gratitude to. This is a void inside me, a void of wanting someone to thank, and I don’t see any plausible way of filling it. (Bart Ehrman, God’s Problem, Harper One, New York, 2008, pp. 1–3, 5, 16, 128.)
În schimb o grămadă de oameni din ”lumea a treia”, care nu au nicio clipă de confort și sațietatea celui ce se joacă cu prețiozități ipocrite, care sunt în suferință, lipsuri, și totuși aleg să creadă și să se încreadă în Dumnezeu (contradicție semnalată și de Dinesh D’Souza în ultima sa carte Godforsaken, p. 11).
Oare ce întrebări i s-ar pune astăzi lui Iov, dacă am avea posibilitatea să-i luăm un interviu?
Behind every great painting lies an even greater story
Lech Majewski – a widely reputed Polish visual artist with retrospective at the Museum of Modern Art in NY and artworks on view at the Venice Biennale (see: www.lechmajewski.com) – has created a motion picture THE MILL & THE CROSS based on the painting by Peter Bruegel, The Way to Calvary.
The inspiration came from the book The Mill & the Cross, written by a renowned Art historian, Michael Francis Gibson, in which the story of Christ’s Passion is set in Flanders in the year 1564, the very year Bruegel painted his masterpiece. Among the five hundred plus figures swarming over the Bruegel’s canvas, Gibson, together with Majewski, selected a dozen characters whose life stories unfold and intertwine. To recreate this unique work on film, a group of computer graphic wizards produced backgrounds from the original Bruegel paintings, an elaborate task, in view of the amount of special effects required.
Lech Majewski is an expert in such undertakings – his feature The Garden of Earthly Delights based on the painting by Hieronymus Bosch was called by the Sight & Sound a “masterpiece”; and by The Washington Post: “the most powerful film made in years”. He wrote the original story and produced Julian Schnabel’s debut Basquiat. Majewski’s latest film Glass Lips based on his installation at the 2007 Venice Biennale was described by The New York Times as “beautiful and hypnotic!”; while Variety wrote: “Glass Lips exerts a chilly fascination from minute to minute, it’s harshly beautiful, dialogue-free meditation.”
In THE MILL & THE CROSS, Rutger Hauer plays Peter Bruegel. His friend Jonghelinck, a banker and art collect is portrayed by Michael York and Mary is played by Charlotte Rampling. (www.themillandthecross.com)
”Ferma animalelor” lui Orwell este prea plată pentru plinătatea caracterelor noului regim al restaurației! Imaginația scriitorului este clar depășită de multitudinea de caractere și personagii care ne scufundă în aceleași ”meandre ale concretului” de vreo 20 de ani. În acest sens aș da un sens creativ (nu doar literar, ci și politic, chiar moral) tăcerii lui Băsescu din ultimele săptămâni. Această tăcere este prilejul perfect pentru a auzi
inadecvările logice ale unui profesor de logică, Andrei Marga (care m-a învățat în anul I ceva despre principiul non-contradicției): Băsescu e un dictator, asemenea lui Mussolini, pentru că vrea limitarea numărului de parlamentari, uitând însă de spumegările patologice ale șefului său de la PNL, cel care a declarat cât se poate de răspicat că urmărește dispariția PDL-ului și rămânerea pe scena politică a doar două partide politice. Halal democrație! Halal logică! Uite așa iese la iveală bizantinismul marii părți a intelectualității române, intelectualitate care e în marea ei majoritate plată (în realizări), mediocră (blocată în repetiții și anchilozeală) și aservită Cezarului, privându-ne de mișcări de renaștere națională și morală, așa cum au avut cehii sau polonezii.
eschivele jenante ale unui prim ministru care se mândrește cu cel mai cinstit guvern, dar care ne oferă până acum doar revanșe zilnice pentru cei care descoperă predispoziția miniștrilor săi către plagiat, fals, incompatibilitate, rea voință, favorizarea infractorilor, etc. Iată micimea unui prim ministru care e bucuros să-și facă recensământul prostiei!
cântecul de sirenă al celor care nu mai pot de dorul mulțimilor, dar care le topește orice mărire salarială în inflație șiipocrizia politicienilorce devin frățiori cu toți drăcușorii doar pentru a ajunge la punguța cu bani de la capătul podului, pentru a asigura, ce-i drept
sforăitul liniștit nu doar al societății civile (ce-o fi aia?), ci și al unei popor redus la statutul de populație flămândă de orice fel de mită, o sumă colectivă a unei prostii atotputernice.
În genere îmi place să aud un președinte de țară vorbind, având sentimentul că mă reprezintă și că pot fi mândru de asta. Ei bine, până să ajungem la un astfel de președinte, trebuie să recunoaștem că cea mai bună lecție o primim acum de la un președinte care ne oferă lecția tăcerii. Poate așa ne dăm seama de prăpastia imensă dintre ceea ce suntem și ceea ce cerem de la alții sau pretindem a fi! Mă gândesc că totuși am fost inspirați când ne-am ales ca imn național ”Deșteaptă-te române!” Dar aștept dimineața în care vom putea cânta un alt imn!
PS.
Mă tem însă ca această tăcere să nu fie prea lungă. Nu de alta, dar am deveni locul unde s-ar odihni liniștit prea multe stihii ale istoriei (reale sau ficționale), așa cum ne sugerează americanii în comedia Hotel Transylvania.
