Câteodată nu pot să îmi ascund fascinația onirismului nocturn, romantic în esența lui, în care simți fiorul care face ca o lume să se clădească și să se distrugă în egală măsură. Liniile clare și distincte ale raționalizării (apolinice, diurne, ca să folosesc dihotomia lui Nietzsche trecută prin filtrul antropologiei imaginarului lui Gilbert Durand) sunt estompate de domeniul petelor, al penumbrelor care valorizează fiecare petic de lumină. Gotic sau latin, acest fantastic nocturn e scena în care natura e martora deloc tăcută a dramelor umane. Atunci când chipul semenului e umbrit de demonii care-l chinuie întru ură și distrugere, natura ne devine partenerul întru odihnă și dragoste. Următorul pasaj al lui Shakespeare e grăitor pentru idealizarea naturii ca refugiu al unei iubiri imposibile:
Come, gentle night; come, loving, black-browed night;
Give me my Romeo; and, when I shall die,
Take him and cut him out in little stars,
And he will make the face of heaven so fine
That all the world will be in love with night… (W. Shakespeare, Romeo and Juliet, Act 3, Scene 2, 20)
Ieșirea din cetate ne dă prilejul să vedem mai bine grădina pe care am pierdut-o și pe care o idealizăm prin poezii. Dar poate că tocmai ăsta e și rolul poeziei: a ne (re)învăța un limbaj și o (re)experimentare a unei lumi ale căror poduri/lianturi au fost extirpate din natura noastră prin mecanismele noastre reflexe de supraviețiure animalică, de dominație în câmpul social, de sclavi ai producției economice și tehnologice.
Notă:
Pentru o discuție foarte instructivă asupra procesului de separare dar și de reîntâlnire dintre artă/literatură și religie recomand Modes of Faith. Secular Surrogates for Lost Religious Belief a lui Theodore Ziolkowski (Chicago University Press, 2007) și The Re-enchantment of the World: Art versus Religion, scrisă de Gordon Graham (Cambridge, 2007).
Alonewithothers's Blog 