• Libertatea captivă

    Mai întâi să ascultăm puțină muzică halucinogenă care să ne introducă în temă:

    gonsalves4Rob Gonsalvez, Flight Plan

    Înghesuială mare în universurile ce ni se deschid în fața ochilor! Memoria colectivă este populată de tot felul de lumi virtuale, de personaje magice, de eroi, personaje malefice, îngeri, roboți, zâne, vrăjitori, elfi, zei, oameni și animale. Operele de artă, cărțile și filmele sunt adevărate case ale viselor unde se refugiază o minte obosită de serialitatea vieții cotidiene. Incredibilul nici nu-și mai joacă jocul justificării, evaziunea ne este prezentată de fapt ca o invazie a ceea ce e greu de crezut, jocurile cu atribute clar demarcate se petrec în cadrul unor linii narative ce ne dezvăluie familiarități străine, știința pusă în slujba fantasticului, personaje create din culori, umbre, halo-uri, materialități atât diferite încât orice poate fi sursă a orice, crearea și distrugerea sunt corolarele inevitabile unor lumi ce caută pacea eternă, milenară, prin încleștări teribile, iată doar câteva dintre oximoroanele unei altfel de realități magice. Logica identității și a noncontradicției, pe care se bazează gândirea europeană ce a făcut posibilă știința, este împletită cu o logică a ambiguității, a identităților multiple.

    Recunosc că în ultimul timp sunt foarte interesat de posibilitatea unei teologii a imaginarului, analizând relația dintre teologie, imaginar și industria media. Știu că e necesară o arheologie a acestei relații dificile. Dificilă pentru că de prea multe ori, mai ales în ultimele 2 secole, teologia creștină a trebuit să se conformeze epistemei științifice a lumii seculare. Iată dar că azi, poate mai mult ca niciodată, omul înconjurat de gadgeturi și uimit de avansurile tehnico-științifice plonjează în lumile virtuale de care se simte atras și pe care le face cât mai accesibile. Nu doar realitate ci și ficțiune la purtător!

    Păstrând încă închisă discuția despre o posibilă teologie a imaginarului, chiar dacă mitologiile crăciunului sunt în toi și tare mă ispitesc a le supune unei re-lecturări, vă propun vizionarea trailer-urilor a două filme foarte recente, din viitor, aș putea spune. Sunt demne de observat similitudinile, universul cromatic, cum se realizează trancenderea dintr-o lume în alta, tipologia caracterelor/personajelor, dinamica acțiunilor și, inevitabil, finalitatea la care trebuie să ajungem, forțați de materialitatea timpului din realitatea noastră.

    Escape with us!

    Epic (2013)

    și Oz the Great and Powerful (2013)

  • Odată ca niciodată erau vremuri când neamțul era un om harnic, cinstit, un model de corectitudine și constant în principiile lui. La el s-a gândit I. Kant când vorbea despre negustorul care preferă să fie cinstit nu datorită câștigului pe care această calitate i-ar aduce-o afacerii lui prin cucerirea fidelității cumpărătorilor, ci datorită principiului în sine de a fi cinstit, a datoriei de a respecta această valoare morală indiferent de efectele sau profitul pe care le-ar putea produce.

    Dar  vremurile trecură și neamțul îl întâlni pe român. Acesta părea umil, cu privirea aplecată, cu nu prea multe vise, și în orice caz nu prea mărețe. Vroia doar să se descurce prin noianul de greutăți cu care istoria pare că l-a neîndreptățit mai mult decât pe oricare alt om pe fața pământului. Căutându-i privirea umilă, neamțului i se făcu milă și își luă timpul și energia de a-l ajuta pe român să îndrepte gardul, să facă ordine în ogradă, să-l învețe cum să facă o casă mai trainică, cum să își instruiască copiii, etc.

    Mai trecură ceva vremuri și iată că ajunserăm prin anii noștri. Un neamț coborâtor din spița de neam a celor care au făurit România modernă (au făcut ordine în ograda românului) se plecă umil românului ce afișa un zâmbet șmecher. Ce ironie a sorții: neamțul demn și cinstit a ajuns la mâna românului specializat în industria viselor de orice fel. Cât de mult s-a ”românizat” neamțul nostru!

    Dovada? Iat-o, evocată de venerabilul Neagu Djuvara:

    “Majestate, dati-mi  voie sa va spun ca n-ar trebui sa fiti mereu vazut in prezenta lui Ion Iliescu, pe care eu il consider vinovat de crime si care va trebui, o data si o data, sa fie judecat si nu se cuvine ca…” Regele mi-a tăiat cuvântul: „Da, dar uite ca domnul  Emil Constantinescu mi-a fagaduit o gramada de lucruri si nu s-a tinut de cuvant, pe cand Ion Iliescu imi restituie”. Carevasazica, Ion Iliescu a avut dibacia, prin intermediul lui Duda, „sa-l cumpere pe Rege”. I-a restituit Savarsinul, pe urmă a pregătit restituirea Palatului Peles. Asta e parerea mea, Regele Mihai ar fi trebuit sa ramana sarac si curat. Ion Iliescu i-a restituit lucruri care, intr-adevar, sunt ale lui, dar trebuia sa le accepte mai târziu si nu de la acest om”, spune Neagu Djuvara, rememorand o audienta la Regele Mihai. (”La masa Adevărului” cu istoricul Neagu Djuvara, Adevărul, 22 februarie 2012)

    Ce pot deduce de aici?

    Dacă Regele Mihai merge pe ideea ”ce îmi dai ca să îmi câștigi ”prietenia”/vizibilitatea alături de mine”, atunci de ce nu ar accepta mituirea alegătorul de rând, cel fără mofturi de moralitate și comportament princiare? Principii? Planuri de perspectivă? Reforme? Moralitatea actului de guvernare? Responsabilitate față de viitor? Mofturi! Important e ce îmi dai ACUM!

    Ce urmează?

    Alegătorul îndopat cu promisiuni electorale va trece peste efervescența bucuriei că l-a ”șutat” pe marinar și se va întoarce la vechile lui mărunțișuri existențiale. Creat după chipul alegătorului mituit, guvernul și Parlamentul  se vor măguli cu  puterea dată de popor. Dar delirul nu va dura prea mult. Apoi vor trebui să vadă de unde dau înapoi cele 10 miliarde, scandente în 2013, de unde vor acoperi deficitul bugetar, cel de la fondul de pensii, cum vor reuși să se împrumute de pe piața externă, cum vor atrage investiții, etc. Greutățile economice vor fi dublate de dezastrul demografic, de presiunea imensă pusă pe scheletul și așa șubrezit de servicii sociale, educație, sănătate, ținând cont de îmbătrânirea populației și de continuarea exodului a unei părți bune din populația aptă de muncă și creativă. Se vor trezi la o realitate tăioasă, pe care nu o pot fenta și amăgi așa cum au făcut cu alegătorul naiv și dispus la mituire.  Și uite așa că cercul se închide: alegătorul votează pentru că vrea să fie mituit iar puterea mituiește ca să fie votată, păstrată la butoanele unei mașinuțe tot mai gripate. Dependența alegătorului de figura salvatorului politic e semn de imaturitate și generează pe termen lung malnutriție cronică, ceea ce îl va predispune la o nouă mituire. Iar spirala asta nu poate să fie decât una degenerativă! Socialismul roz-bombon are etichete atractive și promisiuni ușoare, dar e total neputincios în reformarea unui sistem, oricare ar fi el, astfel încât acesta să genereze sustenabilitate, independență. (Aici e ușor de deconstruit mitul paternalismului și al autoritarismului lui Trăian Băsescu, dacă se ia în calcul insistența lui din ultimii ani de a ne învăța cu un comportament din ce în ce mai previzibil,, bazat pe respectarea legilor, a instituțiilor, a normelor, a principiilor. Așa cum am văzut mai sus, este mai ușor ca un neamț să devină român decât ca un român să devină un neamț! – îmi va fi scuzată generalizarea reducționistă)

    Soluția?

    Să ne întoarcem la vorba terapeutică a rabinilor, a mărturisirii problemelor și apoi a urmării unor reguli/principii foarte practice, dar care schimbă un întreg orizont valoric, emoțional, de stări de orice fel. Acest proces simplu are rădăcini din Vechiul Testament. În contextul unei poveri istorice imense, a unui blestem teribil (captivitatea și mutarea unui întreg popor într-un imperiu atotputernic), Dumnezeu încurajează inima deznădăjduită a evreilor captivi și aparent neputincioși în malaxorul forțelor istorice și indică câteva resurse extraordinar de puternice dar și foarte simple:

    ”Iată ce trebuie să faceţi: Fiecare să spună aproapelui său adevărul; judecaţi în porţile voastre după adevăr şi în vederea păcii; nici unul să nu gândească în inima lui rău împotriva aproapelui său, şi nici să nu iubiţi jurământul strâmb! Căci toate lucrurile acestea Eu le urăsc, zice Domnul.” (Zaharia 8:16-17)

    1. A spune adevărul, chiar dacă el e inconfortabil, dureros! Dar adevărul trebuie rostit nu ca răzbunare, ci  în vederea păcii, a vindecării rănilor.

    2. A nu mai gândi rău împotriva aproapelui, în pofida motivelor pe care le am (și pe care le produc la rândul meu și devin astfel arme în mâna semenului meu împotriva mea, perpetuând astfel cercul infinit al producerii și justificării răului)!

    3. A respinge orice formă de minciună, înșelătorie, falsitate. Mai bine realizări mai mici dar reale, veridice, decât licitații fancy dar iluzorii!

    Ce simplu: totul începe de la individ, de la relația lui cu un altul și apoi la crearea unui sistem de relații într-o comunitate care să fie statornicită ca normă socială.  Resursele invocate au fost efective în viața vechiului Israel, au revitalizat societăți în agonie, au acoperit răni produse de zeci de ani de conflict. În fața aparentei neputințe de a schimba de unul singur comportamente sociale statornicite și foarte puternic înrădăcinate în mentalul colectiv, îmi aduc aminte de caricatura unei mase imense de protestatari cu fețe plouate, dar care protestau cu toții ținând în mâini pancarte cu același mesaj: ”Ce poate face unul singur?” Well, să fim ca neamțul care e corect nu căutând fidelitatea clienților lui, ci pentru că așa este bine. Și apoi să lăsăm pe Dumnezeu să miște forțele imense ale istoriei.

  • Și totuși…

    Știu că sunt departe de țara în care m-am născut. Știu ca nu pot să mă implic direct în modul în care cred eu că ea poate deveni mai bună. Și mai știu că sunt un creștin, adică unul care și-a ancorat valorile și speranțele într-o împărăție care nu este din lumea asta.

    Și totuși …

    – traiesc într-o lume unde legea Cezarului se aplică tuturor, deci și celor care acceptă supremația legii lui Dumnezeu. Tocmai de aceea, în virtutea drepturilor și a responsabilităților cetățenești, nu găsesc nimic greșit în a opina cu privire la ceea ce se întâmplă în cetate.

    – sunt tot mai convins că multitudinea canalelor de comunicare nu mărește automat capacitatea cetățeanului de a judeca limpede și, mai ales, dincolo de zona interesului strict individual. Chiar dimpotrivă, propaganda, înșelăciunea, spălarea creierilor se masifică și se multiplică excelent în astfel de circumstanțe. Chestiunea e valabilă într-o anumită măsură în Occident, unde individualismul e coafat sub diverse haine ale socializării și lucrului în echipă, dar e cât se poate de vizibilă în România, în sălbăticia cu care individul își reclamă prioritatea interesului său îngust, limitat la imediat și prezent. Viziune, planificare, cedare a profitului imediat dar nesustenabil pentru un viitor consolidat, acestea sunt luxuri pentru un român care vrea să își înnece frustrările ascezei din timpul comunismului sau pentru cel care a crescut într-o iluzorie desfătare gratuită a ”capitalismului balcanic”.

    – am un sentiment de reținere față de puriștii care se joacă cu versetele din Biblie pentru a-și acoperi indeciziile. Nu văd nicăieri la Isus sau profeți tonul superior, detașat, lehamitea și urecheala unui profesor care nu știe cum să plece din clasa elevilor repetenți. Cu siguranță că pasiunea trebuie investită în mântuirea sufletului, fără de care câștigarea întregii lumi e o pierdere totală. Dar Dumnezeul atotputernic, cu o suveranitate absolută, a devenit muritor, s-a întrupat, a respectat formele culturii în care a pășit. El și-a supus evaluarii ”platforma” mântuirii lumii prin întrupare, nicidecum prin listarea unui set de principii filosofice, a unei liste de ”must do”! (chiar și în Vechiul Testament Dumnezeu își reclamă dreptul de domnie asupra lui Israel prin actul mântuirii din Egipt) Și, urmărind mântuirea sufletului pentru o lume mai bună, El a lăsat principii clare de supraviețuire într-o lume rapace, lipsită de iubire și har. Văd astfel că mulți creștini alunecă foarte ușor de la mesajul viu al Evangheliei către un idealism platonic, o utopie roz-bombon, la concurență cu meta-narațiunile seculare. A îți baza relevanța publică pe identitatea creștină nu înseamnă că această identitate creștină nu poate fi folosită în relevanța publică:

    There is no Christian identity without public relevance, and no public relevance without theology’s Christian identity, since for Christ’s sake theology is kingdom-of-God theology, while on the other hand kingdom-of-God theology gets lost in the clouds of Utopia unless it is based on the person and history of Christ, and unfolded out of the experiences of his Spirit. (Jürgen Moltmann, God for a Secular Society. The Public Relevance of Theology. SCM Ppress, 1997, p. 1)

    – tocmai pentru că m-am alipit de Hristos și nu de o simplă filosofie idealistă, vreau ca în numele valorilor Împărăției să folosesc și să apreciez harul, disponibilitatea celor din societate de a se alipi de har, de a își recunoaște limitele, nevoia de celălalt. Pentru mine seriozitatea cu care vrei să respecți legea, adică să ai un comportament cât de cât predictibil, și disponibilitatea de a cere iertare când ai greșit sunt elemente care definesc un om sau un grup de oameni. Din păcate mulți creștini nu sunt în situația de a se oferi altora drept model de har și iertare (numărați câte predici sunt despre cum să ierți și câte despre cum să ceri iertare? – diferența de perspectivă e foarte importantă), așa cum nu sunt prea serioși nici în respectarea propriului cuvântului sau a legilor. Tocmai de aceea cred că superioritatea morală a creștinului care nu se angajează politic poate fi de multe ori superficială și destul de asemănătoare cu superioritatea și  dublarea ”detașatului”, a cetățeanului de rând care privește în jos la politică. Să ne aducem aminte că țăranul căruia prin anii ’50 i s-au furat pământul și boii prin colectivizare a început să fure de la CAP ca o formă de răzbunare. Cu timpul furtul a devenit o formă de supraviețuire și a ajuns normal ca respirația. Astăzi cetățeanul tipic practică dublajul prin care îl înjură pe ăla din Parlament că fură, pierde vremea și arde gazul de pomană, în timp ce el însuși se face vinovat de aceeași lentoare ”în câmpul muncii” și furt tip peticeală. Dacă trecem la viața comunităților creștine, nu a tuturor dar a unei majorități a lor, cred că ar trebui să ne vedem impotența de a ne oferi modele unei societăți care are nevoie de oameni care să facă diferență între bine și rău.  Cu cât ai standarde mai înalte, cu atât ai nu mai multe privilegii ci mai multe responsabilități!

    În relația creștinului cu societatea în care trăiește trebuie să avem în vedere atât (1) tendința de dedublare, (2) tendința de masificare a opțiunilor, favorizate de mijloacele de comunicare în masă și (3) dorința mai degrabă de a deveni degrabă vărsători de sânge din poziția de superiori intangibili, refugiați în idealisme platonice, contrabalansate de dorința de a fi informați, de a ne oferi modele de oameni a căror judecată s-a întrebuințat prin diferențierea binelui de rău și care astfel se pregătesc să judece lumea. Cred că un creștin realist este cel care își folosește spiritul pentru a se hrăni din viața veșnică și își folosește mintea pentru a deosebi proiecte și oameni care pot da o dinamică pozitivă societății din care face parte. Astfel el va fi destul de implicat pentru a nu fi acuzat la judecată ca  a făcut activități religioase dar a uitat de binele semenului, dar va fi și destul de atent pentru a nu cădea capcanelor diferitelor mesianisme politice care  se oferă pe piață.

  • The recent Narnia movies have created a new interest in C. S. Lewis. This new biography, produced to mark the 50th anniversary of his death in 1963, builds on this interest. It sets out to introduce Lewis to a new generation – those who know him through his films and novels, and see his Narnia novels as his most significant production. While the biography covers much the same ground as more traditional biographies, the focus is on how Lewis came to write the Narnia novels, and why they have proved so engaging. As the Narnia novels were written over a period of about 7 years (1950-6), these do not fit easily into a traditional biography. This biography is different, as the book is organized around the worlds that Lewis inhabited – primarily Oxford, Cambridge, and Narnia. The biography includes a major section on the “Invention of Narnia”, tracing its development, its writing, and exploring its themes and their appeal to the imagination. In many ways, this is the high point of the biography. No existing Lewis biography does justice to this theme; this is largely due to their use of a rigid chronological framework, which cannot accommodate Narnia satisfactorily, partly because a major event – Lewis’s move to Cambridge – breaks the continuity of the narrative. By using Lewis’s worlds – real and imaginary – as the primary organizing motif, and chronology as the secondary motif, this problem is resolved. (Alister McGrath’s website)

  • Evadare

    Sintetizând regula de bază a postmodernismului în arte, Mary Klages își sfătuia studenții: “Let’s just play with nonsense!”(Literary Theory: A Guide for the Perplexed, Continuum, London, 2006, p. 166) De fapt Stravinski avea să anticipeze această reducere a artei în general (și a muzicii în special) ca fiind “powerless to express anything at all: a feeling, an attitude, a psychological state, a natural phenomenon” (Stravinsky, Igor. Chronicle of My Life, Victor Gollancz, London, 1936. p. 91).

    Pentru că lumea nu mai are niciun design moral (vezi Fr. Nietzsche), nici arta nu mai are vreo referință transcendentală și nici nu mai urmărește reinstaurarea ordinii sau a unui sens dincolo de aparentul haos al lumii cotidiene.  Eliberarea de ceea ce au fost numite macronarațiuni (credința într-o ordine a universului – nu degeaba vorbeau grecii de cosmos -, Dumnezeu, nemurire, dreptate, înlocuite însă cu noi metanarațiuni ca evoluționismul și justiția socială/corectitudinea politică) lasă omul la egală distanță între animale și mașini. Împrumutăm de la animale apetența pentru imediat, confort și senzorialitate precum și de la mașini repetiția/mimetica aproape deloc obositoare. Luați în considerare aceste caracteristici ale animalelor și ale mașinilor atunci când lecturați/audiați/vizionați produsele culturii de masă de azi.

    Ei bine, cu toate eforturile materialismului științific la care suntem predispuși de metodologia științifică naturalistă (altfel nu ar mai fi ”științifică”) tot nu vom putem acoperi cu mâna demiurgică ceea ce suntem. Un întreg univers stă încă ascuns în noi: ”Set up your microscope and tell me what you see; You’ll still know nothing ’bout me.” (Sting, Nothing ’bout me) E de altfel uimitoare relația zbuciumată dintre teoriile științifice și cele ale postmodernismului, un adevărat du-te-vino și te iubesc-te urăsc!

    Ralf Kwaaknijd, man woman i  (2008, polystyrene on wood)

    Când vreau să evadez din această lume stingheră, gălăgioasă și atât de întoarsă pe dos, mă întorc la Bach. Redescopăr astfel structura rigidă și masculină a unei armonii mai prețioase decât superficialitatea popularității/aparenței atât de (aparent) feminină a clipei (nu e vorba de prejudecăți și discriminări sexiste ci e vorba doar de nevoia esențială a unui echilibru). Nu am nevoie de o artă care să șocheze auditoriul ci de una care îmi raționalizează impulsul și dorința suficient încât să mă bucur de ele fără a cauza daune irecuperabile și remușcări teribile. Am nevoie de o artă care îmi încântă simțurile dar care nu mă transformă într-o creatură necontrolabilă și adictivă. Știu că trăiesc într-o cultură a reciclării/parodiei/pastiștei și totuși a căutării acerbe a originalului și a progresului. Tocmai de accea vreau să savurez arta care îmi stimulează creativitatea intelectuală și totuși îmi oferă acel simț al umilinței în fața grandorii, a infinitului, a ceea ce este dincolo de mine. Am nevoie de acea artă care nu își vinde valoarea pe marfa iluzorie a popularității și a ratingului imediat ci de una care rămâne valoroasă indiferent de moda epocii dar care nu înlemnește într-un formalism searbăd. Am nevoie de o artă care nu mă dezumanizează ci de una care îmi reamintește ce înseamnă să fii om, cu slăbiciuni, temeri, speranțe și bucurii.