In the future, 33% of the human population will retire their cell phones and laptops in favor of a new technology which connects the human nervous system to the Internet. But something dark is coming to threaten this path of accelerating progress…
The optimistic future (where technology will solve all our problems, where digital eyes will process cynical data of an quantitative reality) and the techno-narcissism (with singularity as the self-realization of God, the final step of replacing the old God with a new version), imagined by many authors, are accompanied by the nightmare of a technological apocalypse (or technological nihilism, using Heidegger’s vocabulary). It seems that every time when people have beautiful dreams, they are accompanied by the dark shadow of some disastrous predictions. The hygienic aesthetics of our digital age meets the aesthetics of destruction and decay of a possible post-technological age.
Which is stronger: idolatry of hope or idolatry of destruction?
It is prohibited/or possible for humans to become God through science?
I see trans-humanism as a philosophy that use the latest technological tools to fulfill its goals; it is a contemporary surrogate at the millennial belief of transcending death and acquiring perfection.
Both religious theological frameworks and quasi-religious biotechnological fantasies suggest that aging and fragility can be conquered and death overcome (Leigh Turner, “Biotechnology as Religion”, Nature Biotechnology, Volume 22, Nr. 6, June 2004, p. 659)
Would be an unforgivable mistake to be critical to the dangers of religious beliefs without being mindful of the dangers hidden in the womb of the utopian promises of transhumanism (should not surprise us that most of the sci-fi literature is dystopian, not utopian).
Despite its philosophical shallowness, transhumanist project will continue to shape the culture of post-industrialist societies throughout the 21st century. Citizens of liberal democracies in particular must be aware of the challenges posed by the transhumanist vision and ponder who should determine the future of humanity, and how should the decision-making process take place. (Hava Tirosh-Samuelson: “The Transhumanist Project: Assessment and Critique”, Metanexus Institute)
Iată o mică exemplificare a cât de ușor se poate filosofa cântând: în ”Everything at once” Lenka ne îndeamnă suav să îmbrățișăm un panteism integrator al diferitelor atribute, chiar și al unor contrarii care nu se simpatizează deloc. Să fii toate într-unul și, pe lângă multe altele, să fii și drept și greșit (”as right as a wrong”)! (Într-adevăr, poți fi și corect și greșit în același timp, dar nu asupra acelorași chestiuni, recunoscând că în noi se învecinează secvențele de certitudine cu cele de cunoaștere eronată)
Bucurându-mă din plin de frumusețea piesei și de poezia ei, aș merge puțin mai departe în analiza background-ului filosofic la care face referire Everything At Once.
Înțeleg nevoia de a transcende limitările impuse de normele sociale, determinate cultural, istoric, deci relative, dar mă întreb cum poți fi ”pure as a melody, pure as I wanna be” cu atâtea cârlige care trag conștiința în direcții divergente? Să fie holismul/ sincretismul nediferențiat tocmai o soluție la relativismul fatidic de azi?
Vladimir Jankelevitch vorbea despre imposibilitatea purității la persoana întâi și la timpul prezent. Sau, mai clar spus, dorința excesivă a purității în condițiile date de lumea/realitatea polimorfă în care trăim este de fapt o dorință morbidă, de a nu mai exista (moartea este o formă de puritate, filosofează Jankelevitch în cartea sa Pur și impur). E pur ori cel care deține plinătatea existenței ori cel care e privat complet de ea!
Dacă iluminiștii adorau puritatea din societățile primitive, iată că noi am ajuns să privim cu optimism în viitor, la puritatea din realitatea pixelată și atât de promițătoare ce ne stă în față.
Chiar dacă ni se livrează pe toate canalele de comunicare puritatea homeopatică, ea totuși își are limitele ei! Te poți refugia în dogme, în ritualuri, în lirisme sau vizionări onirice cu ochii deschiși, în slogane a tot felul de guru și traineri ”motivationali”, etc., dar determinările diferite, chiar contrare, vor exista și își vor face culcușul în noi cât vom fi pe acest pământ.
Dorința de puritate fără forța de a ierta este o sclavie teribilă și extrem de dăunătoare. Actele istorice ale iertării mă conving să cred și să iubesc un Dumnezeu pur, real, nu o proiecție iluzorie a unor aspirații spre perfecțiune (ale căror origini însă nu ni le putem explica oricâte teorii deconstructiviste am inventa). Dacă dorimsă fim puri, să înglobăm o sumă a calităților fără a avea disponibilitatea iertării, a harului, atunci devenim tirani prinși în propriul joc imagologic, farisei gălăgioși, mici demiurgi cu pretenții nemăsurabile.
Așadar, o dată ce am mâncat din pomul cunoașterii binelui și al răului, e spre binele nostru să fie un heruvim care să ne oprească din a mânca din pomul vieții!
Virgilius vorbea în Eneida despre ”calea către stele” (divinitate/nemurire – macte nova virtute, puer, sic itur ad astra, Eneida, IX. 641). Există un pod între cele două lumi din Eneida, iar Apolo este cel care îi vorbește lui Iulus despre escatologia lumii subterane și a celei divine. Interesant este faptul cum în această economie a devenirii istoriei se împletesc destinele umane cu narațiunile mitologiilor. De altfel poveștile/narațiunile nu sunt scrise doar pentru un entertainment steril, așa cum tindem noi să le receptăm, ci iau lectorul într-o epopee a unor valori, personaje și timpuri ce își trăiesc dramele iar apoi își află liniștea asemenea valurilor ce se risipesc pe țărm.
Aceeași tipologie a asumării responsabilității individuale care poate schimba cursul istoriei o găsim la J. R. R. Tolkien. De altfel scriind o scrisoare către Rayner Unwin, la 13 mai 1954, J. R. R. Tolkien menționează expresia publicației The Times care sintetizează experiența lecturii Hobitului: Sic hobbitur ad astra!
But if it is true that The Hobbit has come to stay and more will be wanted, I will start the process of thought, and try to get some idea of a theme drawn from this material for treatment in a similar style and for a similar audience – possibly including actual hobbits. My daughter would like something on the Took family. One reader wants fuller details about Gandalf and the Necromancer. But that is too dark – much too much for Richard Hughes’ snag. I am afraid that snag appears in everything; though actually the presence (even if only on the borders) of the terrible is, I believe, what gives this imagined world its verisimilitude. A safe fairy-land is untrue to all worlds. At the moment I am suffering like Mr Baggins from a touch of ‘staggerment’, and I hope I am not taking myself too seriously. (Letter 17. To Stanley Unwin, Chairman of Allen & Unwin in The Letters of J. R. R. Tolkien, Humphrey Carpenter & Christopher Tolkien(Editors)).
Deci calea către stele cuprinde și aventurile prin tărâmul umbrelor, întâlnirea a tot felul de creaturi și întâmplări care mai de care înfricoșătoare! Poate că nu degeaba tărâmul eroilor din Stăpânul Inelelor și Hobitul se numește ”Middle Earth”.
Odată ce este trans-pusă în scriitură, adică devine obiect de consum, mesajul cărții/filmului se supune mai degrabă unor cerințe de evaluare literară/estetică, într-o lume intermediară, a receptării artistice. Dar asta nu înseamnă că mesajul cărții/filmului nu rămâne relevant și percutant pentru lumea lectorului de azi. Dincolo de instrumentarul vizual care captivează imaginația se merită ca în vizionarea filmului Hobitul să urmărim câteva elemente care ne vor feri de capcana consumerismului, a pseudo-digestiei produselor spiritului sub presiunea noului și a modei (se merită păstrată clasificarea lui N. Frye a modurilor de literatură în funcție de relația dintre eroi, umanitate și natură (Anatomy of Criticism), chiar dacă mi se pare destul de simplificatoareîncadrarea scriiturilor lui C.S.Lewis si J. R. R. Tolkien în literatura neo-romantică (The Secular Scripture)).
Sunt câteva elemente interesante (foarte ”moralizatoare” pentru gusturile unora) ce se desprind din retorica fantasticului la J.R.R. Tolkien. Devin Brown ne atrage atenția asupra a 5 lucruri de care trebuie să ținem seama atunci când vizionăm fimului Hobitul:
1. urmărește firul narativ dincolo de ceea ce pare ”noroc” (cum este ales Bilbo ca al patrusprezecelea membru al echipei expediționare)
2. fii pregătit să găsești un anumit scop (cum este schimbată tendința lui Bilbo către conformism și predictibilitate în noua aventură)
3. fii atent la tot felul de ajutoare ”ciudate” (chiar și prin lipsa deliberată a protectorului Gandalf)
4. învață ceva din puterea seducătoare a aurului/banilor
5. privește către o comoară diferită (cum se schimbă perspectiva lui Biblo de-a lungul aventurii sale.
De citit The Christian World of The Hobbit (Devin Brown, 2012), alături de The Ring and the Cross: Christianity and the Lord of the Rings (Ed. Paul E. Kerry, 2012) și Deconstructing Tolkien: A Fundamental Analysis of The Lord of the Rings and The Hobbit (Jane Yolen, 2012).
Indiferent cât de mult se pot extinde discuțiile despre diferitele perspective asupra lecturării universului fantastic, cred că ceea ce ne separă poate fi și ceea ce este comun: umbrele trecutului ne pândesc ca să ne fure speranța prezentului, răul se pregătește în liniștea banchetelor și a nevegherii celor care ar trebui să îl detecteze, deciziile mici, aparent banale, pot scutura împărați și teritorii pline de războinici și, nu în ultimul rând, fidelitatea și buna credință sunt mai tari când trec prin focul încercărilor, a tot felul de teste.
