Și totuși…

Știu că sunt departe de țara în care m-am născut. Știu ca nu pot să mă implic direct în modul în care cred eu că ea poate deveni mai bună. Și mai știu că sunt un creștin, adică unul care și-a ancorat valorile și speranțele într-o împărăție care nu este din lumea asta.

Și totuși …

– traiesc într-o lume unde legea Cezarului se aplică tuturor, deci și celor care acceptă supremația legii lui Dumnezeu. Tocmai de aceea, în virtutea drepturilor și a responsabilităților cetățenești, nu găsesc nimic greșit în a opina cu privire la ceea ce se întâmplă în cetate.

– sunt tot mai convins că multitudinea canalelor de comunicare nu mărește automat capacitatea cetățeanului de a judeca limpede și, mai ales, dincolo de zona interesului strict individual. Chiar dimpotrivă, propaganda, înșelăciunea, spălarea creierilor se masifică și se multiplică excelent în astfel de circumstanțe. Chestiunea e valabilă într-o anumită măsură în Occident, unde individualismul e coafat sub diverse haine ale socializării și lucrului în echipă, dar e cât se poate de vizibilă în România, în sălbăticia cu care individul își reclamă prioritatea interesului său îngust, limitat la imediat și prezent. Viziune, planificare, cedare a profitului imediat dar nesustenabil pentru un viitor consolidat, acestea sunt luxuri pentru un român care vrea să își înnece frustrările ascezei din timpul comunismului sau pentru cel care a crescut într-o iluzorie desfătare gratuită a ”capitalismului balcanic”.

– am un sentiment de reținere față de puriștii care se joacă cu versetele din Biblie pentru a-și acoperi indeciziile. Nu văd nicăieri la Isus sau profeți tonul superior, detașat, lehamitea și urecheala unui profesor care nu știe cum să plece din clasa elevilor repetenți. Cu siguranță că pasiunea trebuie investită în mântuirea sufletului, fără de care câștigarea întregii lumi e o pierdere totală. Dar Dumnezeul atotputernic, cu o suveranitate absolută, a devenit muritor, s-a întrupat, a respectat formele culturii în care a pășit. El și-a supus evaluarii ”platforma” mântuirii lumii prin întrupare, nicidecum prin listarea unui set de principii filosofice, a unei liste de ”must do”! (chiar și în Vechiul Testament Dumnezeu își reclamă dreptul de domnie asupra lui Israel prin actul mântuirii din Egipt) Și, urmărind mântuirea sufletului pentru o lume mai bună, El a lăsat principii clare de supraviețuire într-o lume rapace, lipsită de iubire și har. Văd astfel că mulți creștini alunecă foarte ușor de la mesajul viu al Evangheliei către un idealism platonic, o utopie roz-bombon, la concurență cu meta-narațiunile seculare. A îți baza relevanța publică pe identitatea creștină nu înseamnă că această identitate creștină nu poate fi folosită în relevanța publică:

There is no Christian identity without public relevance, and no public relevance without theology’s Christian identity, since for Christ’s sake theology is kingdom-of-God theology, while on the other hand kingdom-of-God theology gets lost in the clouds of Utopia unless it is based on the person and history of Christ, and unfolded out of the experiences of his Spirit. (Jürgen Moltmann, God for a Secular Society. The Public Relevance of Theology. SCM Ppress, 1997, p. 1)

– tocmai pentru că m-am alipit de Hristos și nu de o simplă filosofie idealistă, vreau ca în numele valorilor Împărăției să folosesc și să apreciez harul, disponibilitatea celor din societate de a se alipi de har, de a își recunoaște limitele, nevoia de celălalt. Pentru mine seriozitatea cu care vrei să respecți legea, adică să ai un comportament cât de cât predictibil, și disponibilitatea de a cere iertare când ai greșit sunt elemente care definesc un om sau un grup de oameni. Din păcate mulți creștini nu sunt în situația de a se oferi altora drept model de har și iertare (numărați câte predici sunt despre cum să ierți și câte despre cum să ceri iertare? – diferența de perspectivă e foarte importantă), așa cum nu sunt prea serioși nici în respectarea propriului cuvântului sau a legilor. Tocmai de aceea cred că superioritatea morală a creștinului care nu se angajează politic poate fi de multe ori superficială și destul de asemănătoare cu superioritatea și  dublarea ”detașatului”, a cetățeanului de rând care privește în jos la politică. Să ne aducem aminte că țăranul căruia prin anii ’50 i s-au furat pământul și boii prin colectivizare a început să fure de la CAP ca o formă de răzbunare. Cu timpul furtul a devenit o formă de supraviețuire și a ajuns normal ca respirația. Astăzi cetățeanul tipic practică dublajul prin care îl înjură pe ăla din Parlament că fură, pierde vremea și arde gazul de pomană, în timp ce el însuși se face vinovat de aceeași lentoare ”în câmpul muncii” și furt tip peticeală. Dacă trecem la viața comunităților creștine, nu a tuturor dar a unei majorități a lor, cred că ar trebui să ne vedem impotența de a ne oferi modele unei societăți care are nevoie de oameni care să facă diferență între bine și rău.  Cu cât ai standarde mai înalte, cu atât ai nu mai multe privilegii ci mai multe responsabilități!

În relația creștinului cu societatea în care trăiește trebuie să avem în vedere atât (1) tendința de dedublare, (2) tendința de masificare a opțiunilor, favorizate de mijloacele de comunicare în masă și (3) dorința mai degrabă de a deveni degrabă vărsători de sânge din poziția de superiori intangibili, refugiați în idealisme platonice, contrabalansate de dorința de a fi informați, de a ne oferi modele de oameni a căror judecată s-a întrebuințat prin diferențierea binelui de rău și care astfel se pregătesc să judece lumea. Cred că un creștin realist este cel care își folosește spiritul pentru a se hrăni din viața veșnică și își folosește mintea pentru a deosebi proiecte și oameni care pot da o dinamică pozitivă societății din care face parte. Astfel el va fi destul de implicat pentru a nu fi acuzat la judecată ca  a făcut activități religioase dar a uitat de binele semenului, dar va fi și destul de atent pentru a nu cădea capcanelor diferitelor mesianisme politice care  se oferă pe piață.