• După Alice Cooper și Brian Welch de la Korn, iată că Dave Mustaine intră în categoria rockerilor care au ajuns să-L ia în serios pe Dumnezeu. Dacă Alice Cooper era o extravaganță pe care mi-o permiteam așa, de dragul diversității și a teribilismului adolescentin, iar pe cei de la Korn nu am avut timp să îi apreciez prea mult, pe Dave Mustaine și Megadeth îi adoram.  Iată că poți lua la mișto chestiile spirituale și religia până când ajungi să te ardă atât de bine propria ”independență” și aroganță încât ajungi să cauți brațele care te pot înțelege și primi așa cum ești.

    Oare cum e să îl ai naș pe Alice Cooper?

  • întuneric. pare a fi starea noastră naturală. ascunși, nevăzuți, nenăscuți încă, căldicelul pasivului care receptează fără să dea înapoi nimic.

    niște mâini se obosesc a ne plămădi. peste ani le vom nega rolul, ba chiar mai mult, le vom numi drept fantasme primitive. și cu toate acestea ele premerg primei noastre suflări de viață.

    în sfârșit, ne naștem. ocupăm nu doar un spațiu, ci ne construim încet un imperiu – al cunoașterii, al dorințelor, al imaginilor, al orgoliilor. ne înfășurăm patimele în perdele vaporoase, colorate cu justificări tot mai pompoase. și tocmai când începem să avem conștiința stăpânirii asupra jocurilor aparenței, asupra proprietăților sau relațiilor, iată că firava noastră linie de supraviețuire se gâtuie. oricât ne-am plăcea să avem controlul ajungem în cele din urmă să înțelegem că suntem măcinați de mandibulele unei istorii nemiloase.

    timpul ne dărâmă cărămidă cu cărămidă orice edificiu ni l-am clădi drept refugiu confortabil. tineri sau mai în vîrstă, cu sau fără chef de variațiuni metafizice, superstițioși sau iubitori de cifre reci, săraci sau bogați, cu toții ne întâlnim inevitabil cu neputința, boala, rușinea, moartea. atunci ne dăm seama că deșarte ne sunt cunoașterea și orgoliile pe le-am aruncat celorlalți. culorile se transformă în umbre, vorbele în murmure indescifrabile, lumina în întuneric. cercul pare a se împlini cu stingerea noastră iar noi ne închidem din nou în cochilia întunericului.

    din nou

    î

    n

    t

    u

    n

    e

    r

    i

    c.

    din nou mâini care asistă la nașterea unui prunc. încă unul ca oricare altul…

    și totuși nu chiar ca oricare altul. Pruncul născut în Beetleem e amprenta caldă a lui Dumnezeu pe chipul unei umanități disperate, amăgită, fără speranță. Pruncul nou născut e din altă lume, e dincolo de întuneric. El e singurul prunc care s-a născut, a crescut și a trăit conștient că a venit să moară! acest Prunc e vlăstarul promis unei istorii pline de lacrimi și regrete. El e dorul de aproapele devenit departe, fie el Dumnezeu sau om. El e dovada că Dumnezeu nu poate fi departe atunci când își face culcuș în mijlocul umanității. în El strălucește cortul lui Dumnezeu, nomad împreună cu Dumnezeu…  e uimitor cum El aduce împreună rațiunea cu simțirea, acțiunea cu viziunea, cumpătarea cu speranța. oricât am crede că Îl putem folosi, manipula și aranja conform tiparelor noastre idolatre El ne scapă dorinței noastre de a-L controla. blând ca un miel și totuși puternic ca un leu, El a murit moartea pe care o meritam fiecare, o moarte sub rușine, condamnare publică a tot felul de păcate, vicii, fățărnicii. Ni le-a luat asupra ca și cum ar fi fost ale Lui. și totuși toate acestea ne aparțineau!

    oare cum ar fi dacă i-am sărbători nașterea în lumea noastră gândindu-ne la nașterea noastră întru lumea Lui, care o transcede pe a noastră? cum ar fi dacă i-am întoarce complimentul de a ne vizita cu dorința de a-L urma pe calea pe care ne-a arătat-o? Cum ar fi dacă am părăsi conformismul negațiilor ce ne degajă de orice responsabilitate și ne-am lua riscul de a descoperi pe Cel ce este și care face posibilă majuscula?

    cum ar fi dacă am alege să ne trăim viața nu în așteptarea întunericului cu care să ne învelim după moarte, ci în căutarea luminii dăruind, luptând, sperând, iubind?

    oare face mai mult sens să îți trăiești viața fără sens?

    Craig Hartman

    Craig Hartman, the Cathedral of Christ the Light, Oakland, California

  • Mahmureli

    Unul din motivele pentru care se merită a trăi în zilele noastre și nu în cine știe ce romanțioase versiuni ale trecutului este uimitoarea adaptare a omului contemporan la paradoxuri. Iată câteva dintre ele:

    • bătăioasa atitudine de a afișa social anumite valori pe care le neglijăm atunci când interesul privat le supune unor valori total opuse,
    • ne lăsăm pradă patimilor de tot felul și apoi îl acuzăm pe Dumnezeu de ce e așa de rea lumea în care trăim,
    • suntem cu toții ecologiști înrăiți până la testul cedării unui milimetru din confort,
    • ne plângem că nu avem timp dar îl irosim alandala pe tot felul de nimicuri dragi și detestabile,
    • zicem că ne socializăm dar pentru asta stăm tot mai mult izolați în fața ecranelor,
    • cu toții declarăm că vrem să fim profunzi, dar petrecem majoritatea timpului lustruindu-ne atent imaginea,
    • valorizăm atât de mult sensibilitatea încât căutăm argumente cât mai creative ca să justificăm moartea,
    • ne dăm tare raționali și susținători ai evidențelor empirice dar ne refugiem în tot felul de universuri ficționale,
    • privim peste gardul istoriei la dozele de ignoranțe ale altora, dar ne lăsăm momiți în tot felul de trenduri și spirale ale tăcerii convenabile,
    • avem minoritari călăi ce pozează în rol de victime ale unei majorități blege și tăcute,
    • pacifiști militanți (la propriu), etc.

    Ei bine, în România paradoxurile nu sunt crâncene și demne de o analiză lucidă ci ele par a căpăta o doză de comedioară dureroasă de genul:

    • am votat Parlament cu 300 de parlamentari dar avem acum unul aproape dublu (poate ca era vorba de numărul parlamentarilor la fiecare cameră),
    • i-am detestat pe unii pe care i-am numit hoți, votând însă alți hoți mai profesioniști și chiar cu acte (nu-i așa, și hoții trebuie să fie reprezentați democratic),
    • ne-am mândrit că avem suținerea a 7,4 milioane dar de fapt ne-au votat doar 4,1 milioane,
    • ne mândrim cu majorități făcute dintr-o minoritate,
    • plagiatorii veseli sunt mai votați ca doctorii făcuți pe bune la Sorbona, dar ne dăm tare afectați de scăderea nivelului educației în România, etc.

    Atunci când ești lucid vezi mai întâi limitele, slăbiciunile propriilor poziții, ale altora și de aceea tinzi să fii mai rezervat, să calculezi mai bine cuvintele, ideile, proiectele. Luciditatea îți permite chiar și luxul tăcerii! Cunoscând cât de ușor mintea ne poate minte, lucidul poate accepta revelația ca fiind calea de ieșire din circularitatea nihilismului hermeneutic la care ne predispune pluralitatea și paradoxurile interpretării umane. Pentru lucid chiar și revelația poate fi interpretată până la o limită!

    Dar cum trăim într-o eră în care mediul și procesul comunicării este mai important decât mesajul, atunci lejeritatea cu care se comunică orice, oricând, oricui și oricum favorizează mahmureala minții și, ca atare, și a alegerilor de orice fel. Câteodată mă întreb dacă nu cumva aceste veselii ale mahmurelii și ale contradicțiilor evidente sunt preferabile lucidității.